Putin pregateste epurarea etnica a peninsulei Crimeea vizavi de holodomor ( vedeti aici si "The soviet story "

Intre 1932 si 1933 Stalin prin Holodomor încerca sa extermina în mod deliberat , prin înfometare o parte însemnată a populaţiei Ucrainei  ... rezultatul : au fost exterminaţi prin înfometare între 2,5 şi 3,2 milioane de ucraineni. 

Astazi in anul 2014 Putin vrea sa deporteze 400 000 de ucrainieni .

 " Vladimir Putin se pregăteşte de deportări: peste 400 000 de Ucrainieni din peninsula Crimeea reprezintă ţinta acestui proces.

Ei urmează a fi mutaţi în regiunile din Districtul Federal Central, scrie Vocea Rusiei.

Totul se face binenţeles sub masca bunelor intenţii ale Federaţiei Ruse, aceasta vorbind de grupul ţintă ca de Refugiaţi fugiţi din Ucraina şi care urmează a fi mutaţi pentru condiţii mai bune.

Vocea Rusiei recunoaşte că e vorba de ucrainieni şi nu de etnici ruşi, ceea ce ridică mari semne de întrebare cu privire la scopul real al acestui proces, luând în considerare şi faptul că nici nu poate fi vorba de 400 000 de refugiaţi veniţi din Ucraina, procesul înregistrat fiind tocmai invers.

Este foarte posibil să vorbim de o epurare etnică a peninsulei Crimeea pentru a elimina factorul ucrainian în totalitate. "

sursa  : moldpress .info 

Ce a însemnat Holodomorul : 

" Marea foamete din Ucraina a coincis cu anii celei mai dure represiuni staliniste. În intervalul 1932-1933, care coincide cu ultimii ani ai Marii crize mondiale, în „paradisul socialist" din URSS, foametea atingea proporţii apocaliptice. Însă, tot în acei ani, cu o ipocrizie dusă la cel mai înalt nivel, diplomaţii sovietici acreditaţi în Occident deplângeau soarta muncitorilor ajunşi şomeri ca urmare a falimentului multor corporaţii capitaliste. Cercetătorii istoriei URSS sunt de părere că Holodomorul a fost rezultatul politicii agricole deliberate aplicate de Guvernul de la Moscova, nu de cauze naturale. Iar acest lucru este cu atât mai evident cu cât Ucraina era considerată drept una dintre cele mai bune zone din Uniunea Sovietică pentru agricultură.

Holodomorul a mers mână în mână cu politica de rusificare. Zonele care erau mai reticente la presiunile Moscovei au fost cele vizate de această politică de exterminare.

La începutul anului 1932, 69 la sută din terenurile agricole ale Ucrainei erau în colhozuri. Stalin a trimis 25.000 de muncitori care se numărau printre cei mai duri activişti comunişti pentru a pune în practică înfiinţarea colhozurilor. Fruntaşii satelor au fost arestaţi, iar mii de familii de ucraineni au fost deportate în Urali şi în Asia Centrală. Mulţi dintre deportaţi au murit pe drum ori în exil. Circa 300.000 de ucraineni au fost trimişi în Siberia. Intervenţia statului sovietic a dus la prăbuşirea producţiei de cereale în Ucraina. Însă producţia datorată statului sovietic a rămas constantă. Aşa a apărut foametea. Bolşevicii au dat vina pe naţionaliştii ucraineni, care ar fi sabotat muncile agricole. Peste 100.000 de oameni au fost arestaţi de bolşevici, iar circa 5.000 au fost executaţi pentru fapte legate de „sabotaje". Între februarie şi iulie, conducerea URSS decisese să împartă selectiv 320.000 de tone de cereale la o populaţie de 30 de milioane de oameni! Practic, au fost hrăniţi doar cei loiali Moscovei. În timp ce mii de ucraineni mureau de foame, Uniunea Sovietică exporta cereale în Occident, pentru a face rost de banii folosiţi pentru cumpărarea de armament. Politica agrară dezastruoasă a coincis şi cu unele calamităţi naturale locale. Iar în acest context, o parte însemnată a populaţiei Ucrainei a murit. Secretomania care înconjoară acest episod face imposibilă o estimare exactă. Unii istorici spun că ar fi murit circa 10 milioane de oameni. Însă cei mai mulţi estimează că au fost exterminaţi prin înfometare între 2,5 şi 3,2 milioane de ucraineni. În prezent, autorităţile ucrainene consideră Holodomorul drept un genocid similar cu cel comis, de exemplu, de turci contra armenilor la finalul primului război mondial. Însă, oficial, Federaţia Rusă neagă această temă. "

sursa : Romania libera 

Read More

"If any of you cry at my funeral, I'll never speak to you again! -Dacă plânge vreunul din voi la înmormântarea mea, nu mai vorbesc cu voi niciodată!” Arthur Stanley Jefferson

Sa uitam un pic de politica și sa ne amintim de el . citim despre viata lui și radem , urmărind câteva din filmele în care joaca ! Ei da și ca tot suntem în Romania , sa vedem cum joaca în Romania !

Arthur Stanley Jefferson (n. 16 iunie 1890, Ulverston, Cumbria Anglia - d. 23 februarie 1965), cunoscut mai ales sub numele Stan Laurel, a fost un actor și regizor, devenit celebru în cuplul de comici Stan și Bran.

Tatăl său a fost actor și acest lucru l-a motivat pe Arthur să devină actor la rândul lui. Nu a făcut prea multă școală, iar acest lucru l-a făcut pe Arthur să se alăture trupei lui Fred Karno, unde acesta s-a întâlnit cu viitorul star, Charles Chaplin. În 1912 au făcut un turneu în Statele Unite, unde Chaplin a rămas, dar Stan s-a întors înapoi în Anglia. În 1916, Stan a revenit în Statele Unite.

În 1917, Stan a făcut primul său film, "Nuts in May", iar la premiera filmului în public s-a aflat însuși Charles Chaplin și producătorul Carl Laemmle. Amândoi au fost impresionați de acest film. Succesul acestui film l-a încurajat pe Stan să facă și alte scurt-metraje comice, împreună cu Gilbert M. Broncho Billy Anderson, Larry Semon și Hal Roach. Stan și-a schimbat numele de familie în Laurel.

Laurel a mai apărut într-un film, numit "Lucky dog", împreună cu un actor care avea numele de scenă Babe Hardy. Între cei doi a apărut o prietenie, care nu a fost, însă, foarte puternică. Stan a declarat mai târziu că nu se mai văzuse cu Babe Hardy de 2-3 ani.

Abia în 1925 Laurel și Hardy s-au întâlnit din nou, la studiourile lui Hal Roach. La acea vreme, Laurel regiza filme, iar Hardy era în distribuția lor de aproape doi ani. Dintre aceste filme putem menționa "Yes, Yes, Nanette" (1925), "Wandering Papas" (1926), scrise și regizate de Stan Laurel, iar Babe Hardy era în distribuție sub numele său adevărat, Oliver Hardy. În 1926 au început să joace împreună, însă nu ca o echipă. Unul din regizorii de la studiourile Hal Roach, Leo McCarey (regizor al mai multor filme extraordinare: "The bell of St. Mary's" sau "Going My Way") a format un parteneriat cu cei doi comici geniali. Laurel și Hardy au fost cât se poate de amuzanți în filmul "Putting Pants on Phillip" (1927), film care i-a transformat pe cei doi în adevărate staruri. Au continuat să facă filme încă 20 de ani. Laurel și Hardy sunt cunoscuți ca formând una din cele mai longevive echipe de comici din toate timpurile. Ei au încetat să mai facă filme în 1950, dar Stan și Oliver au făcut un tur al Angliei și au apărut în multe spectacole timp de câțiva ani.

În 1960 i s-a înmânat un premiu Oscar special, pentru creativitatea sa în materie de comedie. Cinci ani mai târziu, Laurel a murit.

Daca ne spune atunci sa radem urmărind câteva din filmele în care joaca : 

Read More

Un tânăr arestat fără motiv ... abuz grav ....în Romania democrația este tarata în noroi

In Romania  democrația este tarata în noroi , au început arestările pe strada fără nici un motiv . Un tânăr care singur ..specific singur aprinde niște lumânări pentru morții revoluției din 1989 , și il acuza pe iliescu ca și vinovat pentru morții revoluției  în loc sa ii aducă ode si osanale de ziua lui de naștere  este săltat de jandarmerie și dus la interogatoriu .

Guvernul ponta instaurează dictatura în Romania , azi un tânăr , maine ne saltă noaptea ca sa nu știe nimeni  , poimâine trage în manifestanți . . Jandarmeria romana preia sarcinile vechi securități comuniste .

 Felicitări tinere le-ai dat o lecție multor romani , bine ar fi sa fie mai multi tineri care gândesc ca si tine ... asta merita tovarășul ilici PS . : priviți si pe cei care au distrus Romania ....da au distruso prin crezul lor de tovarăși comuniști !

Read More

Incalificabil ...mineriada de pe Euromaidan

O mulţime de mii de ruşi aşteaptă cu nerăbdare să lovească cu pumnii şi picioarele câţiva tineri care sunt scoşi cu forţa dintr-o clădire oficială. Imaginile şocante au fost postate pe 1 martie pe internet.

Potrivit deschide.md, imaginile extrem de violente de mai jos sunt de la un miting care a avut loc pe 1 martie la Harkov, al doilea oraşca mărime din Ucraina. Ruşii au luat cu asalt  clădirea administrației regionale, acţiuni în urma cărora ar fi murit două persoane.

Date oficiale, citate de portalul moldovenesc, arată că în urma acestor manifestări violente au avut de suferit cel puţin 75 de oameni.

Fara multe cuvinte :

Read More

(3-5 martie 1949) Colectivizarea agriculturii.

• 3 martie: Colectivizarea în România: La plenara CC al PMR desfășurată între 3-5 martie 1949, conducerea politică a hotărât trecerea la colectivizare, după model sovietic. În acel moment, în întreaga țară existau 55 de gospodării colective. Numărul lor a crescut la 1070 în 1951 și la 1980 în 1953.

În România, Partidul Comunist Român a desfășurat în perioada 1949–1962 procesul de colectivizare, ce a constat în confiscarea aproape a tuturor proprietăților agricoleprivate din țară și comasarea lor în ferme agricole administrate de stat. În România, colectivizarea a fost similară cu cea efectuată în URSS, prin aceea că a înglobat terenurile agricole ce puteau fi adunate într-o fermă colectivă. Început întâi greoi și haotic, procesul de colectivizare a stagnat între 1953 și 1956, fiind apoi reluat cu agresivitate și dus la final în 1962. Numeroși țărani, atât săraci, cât și mai înstăriți, s-au opus acestei acțiuni, iar guvernul comunist a recurs uneori și la represiuni violente, ucideri, deportări, încarcerări și confiscări ale întregii averi a celor implicați. Sistemul de agricultură socialist astfel constituit a intrat treptat într-o criză ale cărei efecte s-au simțit și după ce regimul a fost înlăturat, timp în care s-au depus eforturi pentru reconstituirea proprietății private în agricultură.

Deși încă înapoiată tehnologic, agricultura reprezenta principala ocupație economică în România, imediat după cel de al Doilea Război Mondial. Reforma agrară din 1921 fusese cea mai radicală din Europa și condusese, prin distribuirea în medie a 4 hectare de pământ pe familie, la formarea unei pături sociale semnificative de țărani mici proprietari de pământ. După venirea la putere, la presiunile Moscovei, a guvernului Petru Groza, s-a trecut, în 23 martie 1945, la o nouă reformă agrară, menită mai ales să dezintegreze marile proprietăți funciare și să adune voturi pentru comuniști la alegerile ce urmau să fie organizate. Prin această reformă, 1.057.674 ha de pământ au fost date în proprietatea a 796.129 de familii. În 1948, țărănimea reprezenta aproximativ 75% din populația țării.

Procesul de colectivizare a început violent în martie 1949, cu decretul 84/2 martie 1949, prin care se expropriau proprietățile mai mari de 50 ha. Decretul a intrat efectiv în vigoare chiar din noaptea următoare, fiind aplicat pe loc. Proprietarii au fost luați noaptea din casele lor și li s-a fixat, ilegal, domiciliu forțat în diverse localități. Proprietățile au fost confiscate în întregime, cu tot cu animale, mașini agricole și clădiri. Multe dintre cele câteva mii de foste locuințe ale proprietarilor au fost transformate în sedii de GAS-uri, GAC-uri, posturi de poliție.Propaganda vremii a prezentat pe cei expropriați ca fiind „moșieri”, dar în realitate în multe cazuri era vorba de ferme mecanizate și modernizate.



În zilele imediat următoare, plenara CC al PMR a hotărât „transformarea socialistă a agriculturii”. Agricultorii a fost împărțiți în cinci categorii: țăranii fără pământ, țăranii săraci, țăranii mijlocași, țăranii înstăriți (etichetați drept chiaburi) și moșieri

Cum prima interacțiune a funcționarilor partidului cu țărănimea, cu ocazia colectării cotelor, nu i-a pus pe primii într-o lumină favorabilă în ochii celor din urmă, în multe locuri inclusiv țăranii săraci s-au solidarizat cu așa-numiții „chiaburi”, sprijinindu-i pe aceștia. Astfel, începutul colectivizării s-a caracterizat prin numeroase ezitări, uneori țăranii înstăriți fiind lăsați cu o mică proprietate, dar în unele cazuri chiar și țăranii mijlocași fiind deposedați de întregul avut. În unele momente, represiunea a fost deosebit de dură, dar alteori autoritățile au dat înapoi.

Disensiuni au apărut în această perioadă chiar în sânul PMR. Grupul Anei Pauker a fost îndepărtat de la conducerea partidului și a secției agrare a CC, aceștia fiind etichetați ca „deviaționiști de dreapta” și fiind făcuți responsabili de întârzierile și de abuzurile din procesul de colectivizare.

Satele alese pentru prima parte a colectivizării au fost întâi satele cele mai afectate de război și de seceta ce a urmat, unde țărănimea săracă era ușor de convins de autorități să accepte soluțiile guvernului. Alte sate colectivizate în prima fază au fost cele din zone în care apăruseră mișcări de rezistență anticomunistă, cum ar fi Maramureș și Dobrogea, puterea comunistă folosind aici colectivizarea ca mijloc de represiune

n 1953, Stalin a murit iar presiunile Uniunii Sovietice asupra statelor europene ocupate privind colectivizarea au scăzut. Astfel, colectivizarea în România a stagnat între 1953 și 1955, regimul comunist lucrând doar la consolidarea Gospodăriilor Agricole Colective deja existente. În 1956 guvernul comunist a reluat discursul politic și planurile pentru continuarea colectivizării. Anul 1956 a fost marcat de evenimentele din Ungaria și aceste planuri au rămas în acel an neconcretizate de teama unor noi proteste

În 1957, odată cu stabilizarea contextului european, colectivizarea a fost reluată printr-un program-pilot în regiunea Galați. După ce acest program a fost evaluat și considerat un succes, colectivizarea a reînceput cu violență în regiunea Constanța, unde au fost mobilizați 30.000 de activiști de partid sub conducerea secretarului regional Vasile Vâlcu, cu scopul de a termina colectivizarea în același an. Astfel, în noiembrie 1957, regiunea Constanța a fost declarată prima regiune românească colectivizată în întregime. Aparatul propagandistic al partidului comunist a exploatat această reușită, promovând-o ca o transformare a unei provincii foarte înapoiate în una cu un standard de viață foarte ridicat în mediul rural pentru a alimenta ambițiile locale ale conducerii comuniste din celelalte regiuni. Următoarele regiuni spre care și-a îndreptat atenția regimul comunist au fost Banatul, care, ca și Dobrogea, era o provincie de graniță foarte diversă din punct de vedere etnic.

În această etapă finală, represiunea a atins maximul de violență. Numeroși țărani care se opuneau au fost arestați, condamnați sau deportați, mai ales în Bărăgan. De aceste deportări nu au fost scutiți nici moții din Apuseni. Un astfel de exemplu este cel dincomuna Horea, actualmente în județul Alba, de unde au fost alese cinci familii (etichetate drept chiaburi; în realitate, acestea erau familii modeste, însă scopul urmărit de partid era acela de a intimida sătenii, mai ales pe cei hotărâți să nu renunțe la propriile parcele de pădure în favoarea statului) și deportate in Câmpia Bărăgan, într-un loc denumit Stăncuța Mare, practic un loc viran unde oameni aduși din toate colțurile țării au fost nevoiți să-și sape bordeie pentru a nu îngheța sub cerul liber.

În sedința Camerei Deputaților din 7 martie 2000, deputatul PNȚCD de Sălaj Vasile Vetișanu rememora povestea unui țăran din județul său, etichetat drept chiabur și persecutat de autorități:

„

De fapt, se încerca intimidarea celorlalți, prin frică. În satul sălăjean Mălădia, gospodarul fruntaș Ioan F. Mocanu, numit "chiabur" și "chiabr", a fost arestat în trei rânduri de securiștii Făgărășanu și I. Pădureanu, pentru vina de a fi muncit o viață pământul și a fi fost gospodar fruntaș, ales, pentru aceasta, primar al satului timp de 26 de ani, după 1918. Spaima a cuprins tot satul, reducându-l la supunere. După schingiuiri, a fost adus acasă din arest cu căruța, cu coastele zdrobite și obligat să tacă asupra torturilor la care a fost supus, după ce a fost aruncat în închisoarea din Șimleu, în urma a 50 de tururi cu mașina în jurul orașului de mai sus, spunându-i-se că este în Cluj, nu în Șimleu. Dar n-a tăcut. Mi-a mărturisit cum a fost legat sus de mâini, dezbrăcat în pielea goală, ars cu țigara și bătut cu ciomagul de cauciuc, pentru a spune ce a pus la cale în sat și unde ar avea arma ascunsă. După chinuri groaznice, călăii aruncau pe el găleți de apă, apoi o luau de la început. De aceea, mă întorc în acel sat în care a putut suferi atâta, fără să renunțe la pământ. Când a venit colectivizarea, în același sat, Ioan Mudure a Șfaițărului a fostă bătut de moarte, mutilat, ducându-se repede în mormânt, ca mulți alții.

”

Gheorghe Gheorghiu-Dej a sărbătorit încheierea procesului de colectivizare a agriculturii prin organizarea unei plenare speciale a CC al PMR la 23-25 aprilie 1962 și a unei sesiuni speciale a MAN în București, la 27-30 aprilie 1962, la care au participat 11 000 de țărani, numărul țăranilor invitați fiind o aluzie la numărul victimelorRăscoalei din 1907.

Dej a raportat că formele socialiste de proprietate dețineau 96% din terenul arabil și 93,4% din suprafața agricolă

Încă de la început, procesul de colectivizare a fost întâmpinat cu rezistență de țărani, care s-au răsculat în numeroase rânduri, încă din 1949, în nordul Moldovei și în Transilvania. Trupele de Securitate, Miliție și Grăniceri au răspuns trăgând în țăranii răsculați. Pe lângă cei care au murit atunci, alții au fost arestați și unii chiar executați sumar. Sute de persoane au fost anchetate penal și condamnate la pedepse grele, iar familiile lor deportate în Dobrogea. Anul următor a adus asemenea răscoale și în sudul țării, mai ales în județul Vlașca, unde în unele cazuri chiar liderii comunităților locale, membri ai PMR s-au alăturat protestelor. Represiunea a continuat și spre sfârșitul anilor 1950, cele mai mari răscoale având loc în actualul județ Vrancea. Mii de țărani au fost condamnați la închisoare și averile lor au fost confiscate.

Peste 40.000 de persoane, mai ales țărani înstăriți, au fost deportate din Banat și din Dobrogea în Bărăgan, în două rânduri: o dată în 1949 și apoi din nou în 1951. Deportații au fost așezați într-o zonă geografică dificilă, fiind în continuare persecutați politic. Localitățile în care au fost aceștia mutați au fost denumite de Securitate „comune speciale”, și erau în număr de 18. Cei deportați au fost lăsați să se întoarcă în localitățile lor în 1955 și 1956, găsindu-și casele confiscate.

Partidul Comunist Român a implementat în România o colectivizare cvasitotală, după model stalinist, ea putând fi evitată doar în zonele de munte unde colectivizarea nu era posibilă. Țăranii care nu puteau păstra decât casa în care locuiau au fost astfel forțați fie să plece la orașe pentru a lucra în fabricile deschise prin procesul de industrializare forțată, fie să rămână în sate muncind la CAP pentru salarii mult mai mici. O asemenea colectivizare nu a mai fost făcută în țările comuniste est-europene decât în Albania. Modelul urmat a fost cel al URSS, unde a avut loc după 1929 și represiunea a fost extrem de dură, culminând cu înfometarea deliberată a țăranilor ucraineni din 1932-1933. Primul stat care a renunțat la ideea colectivizării a fost Iugoslavia lui Tito, în 1953. De asemenea, Polonia a încetat procesul în 1956, în cele două țări proprietatea de stat și cea privată în domeniul agricol coexistând pe durata regimului comunist. Ungaria, după un experiment cu colectivizarea stalinistă, a permis proprietatea privată asupra unor terenuri mici, lăsând creșterea animalelor în seama sectorului agricol privat și concentrând atenția sectorului de stat asupra cultivării cerealelor pe arii extinse. Alte țări, cum ar fi RDG, Bulgaria și Cehoslovacia, au implementat și ele colectivizarea masivă, dar țăranii muncitori la fermele agricole au fost plătiți similar celor din industrie, și li s-a permis și să cultive loturi individuale, ceea ce a ajutat la evitarea dezastrului total al economiei socialiste

Ca urmare a colectivizării, relațiile economice existente anterior în agricultura românească au fost distruse. Mult lăudata agricultură socialistă a arătat semne evidente de slăbiciune, intrând adesea în criză. În anii 1980, efectivele de animale crescute în micile gospodării țărănești, pe 15% din suprafața agricolă totală rămasă în afara CAP-urilor reprezenta aproximativ 50% din efectivele totale. Criza economică din acea perioadă a dus sistemul la colaps, țăranii colectivizați ajungând să sufere de foame

După căderea regimului comunist în 1989, toate forțele politice au fost de acord că acest sistem trebuie să fie schimbat și CAP-urile au fost desființate. Reconstituirea dreptului la proprietate pe terenurile agricole este un proces îndelungat și greoi, dar a cărui derulare a reprezentat singura soluție de revenire la relațiile economice capitaliste în agricultură. Astfel, în 1991, guvernul condus de Petre Roman și dominat de FSN a promovat o primă lege de retrocedare parțială a unor mici proprietăți funciare. Legea a fost insuficientă și a fost criticată de reprezentanții PNȚCD, care, prin deputatul Vasile Lupu, au depus un nou proiect axat pe principiul restitutio in integrum, principiu pe care candidatul prezidențial al partidului, Emil Constantinescu l-a enunțat în campania electorală ce a urmat. Proiectul a fost adoptat după ce în 1996 Constantinescu a devenit președinte și în Parlament s-a format o majoritate compusă din CDR, UDMR și PD, în pofida opoziției PDSR și a senatorului PD Triță Făniță. Promulgarea legii a fost făcută de președintele Emil Constantinescu într-o ceremonie publică, la care (ca replică la plenara specială a CC al PMR din aprilie 1962) au fost prezenți un grup de țărani în frunte cu deputatul Lupu îmbrăcat în costum popular.^[23] Aplicarea și acestei legi a stagnat, fiind restrânsă și limitată în timpul guvernării PSD din 2000–2004, însă aceasta a fost reimpulsionată prin așa-numitele „legi ale proprietății” din 2005, care au eliminat limitările de suprafață retrocedată și au consacrat principiul retrocedării terenurilor pe vechiul amplasament

" 

La jumătatea secolului trecut, majoritatea populaţiei României locuia în mediul rural, ţărănimea reprezentând în 1948 aproximativ 75% din populaţia ţării. Primul guvern pro-comunist venit la putere la presiunile Moscovei, la 6 martie 1945, a avut pe agendă, între priorităţi, problema agrară. Reforma agrară din 1921 a contribuit la consolidarea clasei de mijloc a ţărănimii, conducând la dinamizarea relaţiilor agricole, deşi multe elemente ale subdezvoltării au continuat să persiste. La scurt timp după instalarea Guvernului Petru Groza a fost adoptă Legea 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, măsură care a contribuit la schimbarea opticii asupra societăţii rurale. Interesul direct al autorităţilor s-a concentrat asupra gospodăriilor cu mai puţin de 5 ha. Muncitorii agricoli fără pământ au fost împroprietăriţi în dauna marilor proprietari, cei din urmă fiind expropriaţi până la limita de 50 ha. Rezultatele negative nu au întârziat să apară deoarece dislocarea marilor proprietăţi a îngreunat aplicarea metodelor agrotehnice şi a mecanizării, contribuind la scăderea drastică a producţiei agricole. 

În paralel cu reforma agrară, propaganda a încercat să creeze tensiuni sociale între ţăranii săraci și cei înstăriţi, ultimii fiind stigmatizaţi sub denumirea de „chiaburi”.

Totuşi, strategia comuniştilor de a obţine adeziunea politică a ţărănimii sărace a dat rezultate minime la alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, deoarece, în ciuda piedicilor, electoratul a votat masiv cu partidele anticomuniste. Doar falsificarea rezultatului scrutinului a permis comuniştilor obţinerea majorităţii. Deşi în această fază propaganda susţinea mica proprietate agricolă, comuniștii erau adepții dogmei marxist-leniniste conform căreia „mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan și în proporții de masă”. Astfel, ideea de proprietate particulară va cunoaşte o lungă perioadă de prohibiţie în deceniile de guvernare comunistă, fiind într-o concurenţă inegală cu proprietatea obştească şi de stat. Incertitudinea cu privire la dreptul de proprietate asupra pământului a fost completată cu îngrădirea dreptului ţăranilor asupra propriilor recolte. În arsenalul folosit pentru impunerea colectivizării, o mare însemnătate au avut-o cotele de colectare, impuse proprietarilor de pământ începând cu 1946. Produsele agricole strânse din cote au fost utilizate pentru alimentarea oraşelor, pentru sprijinirea politicii de industrializare a ţării şi pentru plata despăgubirilor de război către Uniunea Sovietică. În subsidiar măsura a fost una și cu caracter punitiv: zdrobirea rezistenţei sătenilor înstăriţi, ruinarea gospodăriilor ţărăneşti individuale în general, şi determinarea oamenilor să să adere la sistemul gopodăriilor colective pentru a scăpa de cote, chiar dacă o făceau cu preţul pierderii pământului.

Anul 1949 a fost decisiv pentru politica agrară a guvernului. Prin Decretul 83 din 2 martie 1949 pentru completarea unor dispoziţiuni din legea Nr. 187 din 1945, exploatările agricole moşiereşti, fermele model cu întregul lor inventar, expropriate în baza Legii 187 din 1945, treceau în proprietatea statului, acestea urmând să stea la baza viitoarelor G.A.S.-uri (Gospodării Agricole de Stat). Primul articol anunţa intenţia actului normativ, aceea de a „împiedica acţiunea de sabotare a planului de însămânţări şi a producţiei agricole”, menţiune care va face posibil un şir nesfârşit de abuzuri şi înscenări. Mai trebuie adăugat faptul că proprietarii nu puteau să conteste în instanţă exproprierile întrucât, prin Legea 177 din 7 iunie 1947, „lucrările pentru înfăptuirea reformei agrare sunt considerate acte de guvernământ”.

La plenara CC al PMR desfăşurată între 3-5 martie 1949, conducerea politică a hotărât trecerea la colectivizare, după model sovietic. Rezoluţia plenarei conţinea „sarcinile Partidului în lupta pentru întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi pentru transformarea socialistă a agriculturii”, marcând oficial debutul procesului de colectivizare a agriculturii. Dincolo de scopul declarat – modernizarea agriculturii – a fost evident că miza era reprezentată de regimul juridic al proprietăţii. Eliminarea proprietăţii private reprezenta o formă directă prin care se exercita un control asupra individului. Propagandiştilor li s-a rezervat un mare rol în „lămurirea” sătenilor cu privire la necesitatea colectivizării. Acţiunea lor sprijinită de presă şi radio a fost de la început sortită eşecului din cauza discrepanţei dintre propagandă şi realitate. În fond, în anii ’50, a contat mai puţin adeziunea la proiectele de transformare comunistă a societăţii, cât supunerea necondiţionată, obţinută prin teroare. Propaganda insistentă, cinică şi inadecvată, bazată pe resentiment şi ură,  va avea rezultate extrem de negative pe termen lung şi foarte lung, contribuind la transformarea mentalităţii tradiţionale a ţăranilor faţă de muncă şi proprietate.

Toate aceste abuzuri au dus la anihilarea independenţei ţărănimii, inclusiv a celei sărace. Răscoale ţărăneşti au izbucnit în mai multe zone ale ţării. Miliţia şi Securitatea au fost trimise să înăbuşe protestele, acţiuni soldate cu morţi şi răniţi, arestări masive, condamnări la ani grei de închisoare şi deportări. 

După perioada de avânt al procesului de colectivizare dintre anii 1949-1952, când s-au înfiinţat un mare număr de GAC-uri (Gospodării Agricole Colective), a urmat o stagnare, cu motivaţii conjuncturale, de ordin intern şi extern. Din 1956 procesul colectivizării a fost accelerat. Ţăranii au reacţionat prin noi revolte de-a lungul anilor 1957-1960, lichidate prompt de autorităţi. 

După 13 ani de colectivizare forţată, ani în care propaganda a fost însoţită de şantaj şi teroare, partidul putea să raporteze încheierea „cu succes” a colectivizării agriculturii. Evenimentului i-a fost consacrată o sesiune extraordinara a Marii Adunări Naţionale desfăşurată între 27 şi 30 aprilie 1962, în prezenţa a 11.000 de ţărani invitaţi, aluzie la istoria contrafăcută a răscoalei ţărăneşti de la 1907. Consolidarea regimului îi făcea pe liderii comunişti să creadă că „În Republica Populară Română socialismul a învins definitiv la oraşe si sate”.

Text redactat de Petre Constantin

" 
sursa  : http://www.iiccr.ro/ro/evenimente/pro_memoria/colectivizarea_agriculturii/

Read More

50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu - De ce citim ; Despre prostie

Andrei Pleșu "  USL „a fost ciorbă, a ajuns piftie, iar acum s-a făcut ghiveci”.

„Eu spun mai mult, opoziția nu mai are identitate, nu mai știm cine e în opioziție. Opoziția a devenit o formă de a face politică care nu se raportează direct la Guvern. Se face opoziție și în cadrul Guvernului, și înăuntrul alianței de guvernare, și președintele face opoziție. Chiar și partidele de opozție fac uneori opoziție”

Read More

Liviu Corneliu Babeș „Stop Mörder! Braşov = Auschwitz" ( 1942 - 1989 2 martie )

În 1989, Liviu Babeș avea doar 47 de ani, era pictor şi sculptor amator. Bărbatul lucra pe post de maistru electrician la Trustul de Prefabricate Braşov, iar maniera în care şi-a plănuit manifestul i-a uimit pe apropiaţii lui. Pe 2 martie, Liviu Babeş a plecat să schieze în Poiana Braşov, iar după ce a coborât pentru ultimă oară pe pârtie şi-a dat foc în semn de protest la adresa regimului comunist. Cumplitul evenimentul a fost făcut public în presa străină cu ajutorul a doi turişti scoţieni, care se aflau în acel moment pe pârtie şi care au relatat întâmplarea unei agenţii de ştiri, aceasta fiind preluată mai departe de marile publicaţii. În schimb, în ţară doar românii care ascultau „Europa Liberă" au aflat de sinuciderea lui Liviu Babeş

Se spun multe despre ceea ce unii numesc martiriul lui Liviu Cornel Babeş. Puţini ştiu, însă, că primul care a ajuns lângă el când a început să coboare pârtia Bradul în flăcări, a fost un turist, un tânăr scoţian, care pe atunci avea 24 de ani. El şi-a dat haina de pe el ca să stingă flăcările ce îl ardeau pe om de viu .

"Brutal! Crunt! Nu înţelegeam despre ce este vorba. La început am crezut că este vorba despre un accident.Când flăcările au început să se ridice la câţiva metri în aer...a fost pur şi simplu îngrozitor. Un coşmar. Nu aş dori asta nimănui!", a spus Douglas Wallace. scoţianul care a încercat să îl salveze pe L.C. Babeş.

A cunoscut-o abia acum pe soţia celui pe care a încercat să îl salveze, zadarnic, însă.

"Sunt copleşită. Aproape că nu îmi simt încheieturile. A fost foarte emoţionant. Niciodată nu am sperat că mă voi întâlni cu acest om, care a încercat să salveze viaţa soţului meu", a spus Etelka Babeş, soţia lui L.C. Babeş.

Întrebat ce crede despre sacrificiul românului, dacă a meritat sau nu, scoţianul a răspuns cât se poate de natural: "Simplul fapt că nu mai trăieşti sub teroare...spuneţi-mi, voi! Trăiţi aici! Trebuie să fi meritat, să existe şi o latură pozitivă a tot ceea ce s-a petrecut atunci. Niciodată nu aş fi crezut că o să am o conexiune de acest gen cu România!", a spus  Douglas Wallace

Oamenii l-ar numi erou. Scoţianul, însă, spune că el nu a fost decât un mesager, că a luat parte la un eveniment marcant pentru el şi pentru români deopotrivă. Câteva zile mai târziu, The Sunday Times şi cele mai importante cotidiene din lume scriau despre omul care şi-a dat foc în semn de protest faţă de regimul care îi conducea ţara. Câteva luni mai târziu, ţara sa clocotea, prevestind revoluţia din luna decembrie.

Read More

Fernandel ( Fernand Joseph Désiré Contandin (n. 8 mai 1903, Marseille - d. 26 februarie 1971, Paris) Don Camillo – Mica lume a lui Don Camillo (1952)

Fernandel, cu adevăratul nume Fernand Joseph Désiré Contandin (n. 8 mai 1903, Marseille - d. 26 februarie 1971, Paris), a fost un actor francez de mare succes, atât pe scena teatrelor, cât și în filmele de cinema, „comedianul cu zâmbet cabalin”, devenit celebru în rolul lui Don Camillo din seria de filme Don Camillo și Peppone, alături de Gino Cervi, după povestirile scriitorului Giovanni Guareschi.

Fernandel s-a născut la 8 mai 1903 în Marsilia. Părinții aparțineau lumii spectacolului, apărând în vodevilurile la modă, astfel că Fernandel are din copilărie contact cu scena și la vârsta de 12 ani debutează într-un mic rol în drama istorică Marceau ou les enfants de la révolution de Anicet Bourgeois la teatrul Chave. 

În 1915 tatăl lui este mobilizat și Fernandel este silit să lucreze pentru întreținerea familiei, mai întâi într-o bancă, apoi - până în 1925 - într-o fabrică de săpun. Când are timp, apare în diverse ipostaze (cântăreț, cabaretist) în cafenele sau pe scenele teatrelor Eldorado, Châtelet și Palais de cristal din Marsilia. La 4 aprilie 1925, se căsătorește cu Henriette Manse, sora prietenului său inseparabil, Jean Manse. Împreună cu Henriette vor avea trei copii, Josette în 1926, Janine în 1930 și Franck în 1935. Încă de când era logodit, viitoarea lui soacră, doamna Manse, exclama când venea s-o vadă pe Henriette: "Voilà le Fernand d'elle!" („Iată-l pe Fernandul ei!”, în pronunția francezăFernandel), și așa adoptă acest pseudonim cu care se va identifica până la sfârșitul vieții. După terminarea serviciului militar în1926, este remarcat de Jean Faraud, directorul francez la Paramount, care-l angajează ca animator în pauzele filmelor de cinematograf. În 1930 se mută la Paris, unde are un angajement în revista Nu sub regia lui Henri Varna, înregistrând un adevărat triumf, hotărâtor pentru viitoarea-i carieră. Astfel primește din partea regizorului Marc Allégret primul său rol într-un film, Le Blanc et le Noir („Alb și Negru”, 1931). Rolul îi oferă ocazia să cunoască două persoane, care vor deveni prietenii săi: Sacha Guitry, autorul piesei după care s-a făcut scenariul filmului, și Raimu, actorul principal. În același an, Jean Renoir îl distribuie într-un rol mai important în filmul "On purge bébé", după o piesă de Georges Feydeau, și devine vedeta filmului "Le Rosier de Madame Husson" („Tânărul virtuos al doamnei Husson”), în care interpretează un rol care îl va caracteriza pe viitor: acela al unui tânăr aparent nătărău, în filmul respectiv, un adolescent naiv care-și pierde virginitatea într-un local rău famat.

Urmează o serie de filme, printre care cele sub regia lui Marcel Pagnol: "Angèle" (1934), "Regain" („Reluarea”, 1937), "Le Schpountz" (1937), "La Fille de Puisatier"(„Fiica fântânarului”, 1940) și, mai târziu, "Topaze" (1950), care îi aduc consacrarea definitivă. „Datorită lui Pagnol” - spunea Fernandel - „am putut dovedi că sunt un adevărat comedian”. În 1938, publicul francez îl alege ca cel mai popular actor, înaintea actorilor Danielle Darrieux și Jean Gabin.

Succesele cinematografice nu-l împiedică să continue cariera de cântăreț, apărând în numeroase comedii muzicale, multe dintre ele transformate ulterior în filme. Unele din melodiile interpretate devin adevărate hits, ca Ignace sau Simplet, sau - mai ales - Félicie aussi.

După 1940, în perioada ocupației germane, filmele turnate nu depășesc un nivel mediu. Totul se schimbă începând cu anul 1950 când, sub regia lui Julien Duvivier, începe seria filmelor în care întruchipează figura preotului paroh Don Camillo, în luptă cu primarul comunist Peppone (rol interpretat de Gino Cervi) pentru supremația spirituală în mica localitate italiană Brescello. În ciuda antagonismelor evidente, nu rareori, împrejurări particulare îi determină să descopere interese comune care-i apropie unul de altul:

• "Le Petit monde de Don Camillo" („Mica lume a lui Don Camillo”, 1951)
• "Le Retour de Don Camillo" („Întoarcerea lui Don Camillo”, 1953)
• "La Grande bagarre de Don Camillo" („Marea încăierare a lui Don Camillo”, 1955 - în regia lui Carmine Gallone)
• "Don Camillo Monseigneur" („Don Camillo monsenior”, 1961 - în regia lui Carmine Gallone).
• "Don Camillo en Russie" („Don Camillo în Rusia”, 1965 - în regia lui Luigi Comencini)

Filmul "Don Camillo et les Contestataires", început în 1970 sub direcția artistică a lui Christian-Jaque, nu poate fi terminat din cauza îmbolnăvirii lui Fernandel. O tumoare dezvoltată la piept se dovedește a fi malignă. Actorul care a încântat milioane de spectatori în peste 125 de filme se stinge din viață la 26 februarie 1971, în
apartamentul lui din avenue Foch, Paris. Este înmormântat în cimitirul Passy din inima Parisului, care i-a adus gloria și care a vrut să-l păstreze pentru totdeauna.

Pentru meritele sale artistice, Fernandel a primit numeroase premii și distincții, printre care:

• 1949: Marele Premiu Mondial al Râsului
• 1953: Cavaler al "Legiunii de Onoare"
• 1960: Cavaler al Artelor și Literelor
• 1964: Premiul "Georges Courteline" pentru umor
• 1970: Marele Premiu al Cinematografiei franceze

Don Camillo – Mica lume a lui Don Camillo (1952)

Inspirat de romanele lui Giovanni Guareschi,regizorul realizează,sub forma unei comedii de moravuri,un adevărat document social-politic al Italiei în care,în 1946,comuniştii aveau majoritatea în multe administraţii locale. Preotul Don Camillo este în război cu primarul satului,comunistul Peppone. Cele două părţi anticipează,totuşi,un ”compromis istoric”: când,din pricina implicării politice,don Camillo este mutat disciplinar,el ia trenul dintr-o gară pustie,dar la următoarea staţie îl aşteaptă întreg satul comunist în frunte cu Peppone,să îi ureze viaţă tihnită. Preotul ”bolsevic” şi primarul credincios sunt priviţi cu egală simpatie şi înţelegere de cineast,mereu împreună şi mereu adversari,oglindă a aceleiaşi societăţi scindate.

Read More