Ei da ieri Turcescu a trecut de semifinale azi este Dragobete, hai să vedem ce este dragobetele !
Despre Baba Dochia și fiul ei Dragobete Iovan
Legendă din Muntenia
...”Zice că Baba Dochia era o babă bătrâna și avea un fiu, care îl chema
Dragobete Iovan.
Crescând, mamă-sa îl însură si-i dete nevastă.
Însă Baba Dochia trăia foarte rău cu noru-sa și de aceea o punea să facă lucru
peste puterea ei.
Pe la sfârșitul lui făurar, a trimis-o sa-i aducă fragi coapte.
Dumnezeu i-a dat fragi și a adus soacrei sale.
Baba când a văzut fragile coapte a chemat pe fiul său Iovan Dragobete sa
meargă cu oile și caprele la munte...
Sosind prima zi a lunii martie, Baba Dochia se îmbrăca cu nouă cojoace ...și
luă pe fiul său și ...plecă cu oile și caprele la munte.
Abia ajunsă la munte ...un viscol geros se puse pe ei ,si-i udă toate cojoacele.
Rabdă baba o zi și lepădă un cojoc.
Răbdă două și lepădă al doilea cojoc.
Și tot așa în fiecare zi, până când în a noua zi lepădă și cojocul al nouălea.
Atunci, cuprinsă de ger ...se uită la fiul său Iovan să vadă ce face.
Însa fiindcă Iovan Dragobete fusese mai rău îmbrăcat decât mama sa,
înghețase ...și din gură îi atârna un sloi de gheață”
Văzându-l baba crezu că fiul cântă la caval... “oile și caprele, asemenea
înghețase de mult.
Iar în noaptea a noua a înghețat și baba Dochia, sleindu-se pe o piatră din care
curge și astăzi apă...”
Si tot legenda spune :
Dragobete ca fiind o entitate mitologica similara zeilor Eros sau Cupidon care a luat la un moment dat si forma fizica pentru ca se aminteste despre el si ca fiu al Dochiei. Totodata se spunea ca, avand o personalitate mult mai expansiva, mai vulcanica decat a celor asemanatori lui, devenise un fel de "nas ceresc" pentru ca, inainte de inceputul primaverii el oficia acolo, in spatiul cosmic, nunta tuturor animalelor. De aceea se si crede ca, pe 24 februarie pasarile nemigratoare sa strang in stoluri, isi construiesc cuiburi si se imperecheaza. Cele care nu reusesc sa faca acest lucru raman fara pui pana anul viitor. Aceasta traditie s-a raspandit cu timpul si la oameni. Fetele si baietii se intalneau, isi alegeau perechea sau pur si simplu isi declarau dragostea pentru ca astfel erau protejati intreg anul de puterea si binecuvantarea Dragobetelui. In unele zone se povesteste chiar despre "goana din ziua de Dragobete" cand, fetele si flacaii, se adunau in preajma satului de unde, la ora pranzului, tinerele porneau in fuga catre casele lor urmarite indeaproape de baieti. Aceia care reuseau sa-si prinda din urma persoana iubita le puteau fura acestora o sarutare pecetluindu-si astfel legamantul in fata tuturor.
Din acest motiv, in universul rural inca mai circula zicala "Dragobetele saruta fetele!"
Adesea identificat cu imaginea barbatului tanar, curajos, un adevarat Fat-Frumos, se istoriseste si ca a fost metamorfozat de Maica Domunlui in planta dragostei care de altfel ii si poarta numele.Obiceiurile stravechi mai spun si ca pe 24 februarie oamenii isi aranjau casele pentru a-i face o primire demna zeului amorului care venea alaturi de zanele Dragostele incarcate de daruri de iubire. De asemenea, toti cei din gospodarie cautau sa nu-l intampine pe Dragobete fara o persoana alaturi fiindca, in caz contrat, ei erau sortiti sa mai astepte inca un an pana cand aveau sa isi gaseasca perechea.
Dragobete - Etimologia cuvantului Dragobete
Aproape toate denumirile pentru aceasta sarbatoare sunt dupa numele din slava veche a sarbatorii crestine "Aflarea CapuluiSfantului Ioan Botezatorul". Aceasta sarbatoare, numita in spatiul slav "Glavo-Obretenia", a fost preluata de romani ca si in cazul altor sarbatori din calendarul popular (Probajenii sau Obrijenia, Procoava, Ovidenia, Zacetania, Stratenia s.a.). Denumire din slava apare in veacurile evului de mijloc sub denumirile "Vobritenia", "Rogobete"," Bragobete", "Bragovete" (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), pana cand, probabil si sub influenta principalelor caracteristici ale sarbatorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales in sudul si sud-vestul Romaniei, denumirea "Dragobete".
O alta explicatie data de unii filologi asupra provenientei numelui "Dragobete" proneste tot de la doua cuvinte vechi slave "dragu" si "biti", care s-ar traduce prin expresia "a fi drag". Alti filologi, adepti ai autohtonismului total al sarbatorii, explica denumirea prin doua cuvinte dacice, "trago" - tap si "pede" - picioare, aceste doua cuvinte transformandu-se, in timp, in drago, respectiv bete.
La incheiere in loc de legenda o poza mai hazlie :
Sa te-mbeti mereu ca esti iubit,
Ar trebui sa ai un elixir cu multe grade,
Sa-l tii in buzunarul de la piept pitit,
Sa tragi o dusca de dimineata pana-nserate.
De capu-ti este greu ca plumbuit
Si te-amagesti de fapt c-o nalucire,
Mai trage-un gat sa crezi ca te-ai trezit,
Ca ziua sfantului dragobete e-o amagire.
Iubirea-i o savoare fara zi anume,
Ea este sau nu este doar in tine,
E fericirea sau durerea-n asta lume,
Doar betia sufletului iti da stare de bine ......!
Am luat de pe facebook... aşa copy paste, scuze dar asta e !
,,Via Angy Popescu: NU DISTRIBUITI MAI DEPARTE CA NU INTERESEAZA PE NIMENI:
Am luat aur la Olimpiada Internaţională de Mate!!! Aşa, şi?! Sunt vreo şase. Cinci băieţi si-o fată. Doi dintre ei au benoacle. "Feţe de tocilari", aşa gîndeşte lumea despre ei! Plus vreo doi-trei profesori, dintr-ăia de au 15-şpe milioane de lei vechi si halesc conserve în deplasările peste graniţă, ca să pună deoparte diurna şi s-o utilizeze la "trei stele", ultra-all inclusive, în Grecia, alături de soţia sa, o "mîhnită" de profă de biologie. La aeroport nu-i bagă nimeni în seamă, dar deasupra capului, unul dintre dascăli ţine o tăblie pe care scrie:"România". Aeroportul se întrebă: "Ce e, mă, cu amărîţii ăştia?" Au nişte tricouri galbene pe ei, iar la gît le atîrnă medalii. La unii, de aur. "Dacă sînt sportivi, de ce nu e ciorchinele de camere TV pe ei?" continuă întrebările. Aaaa, uite, au şi-un steag. Un tricolor! Cînd îl afişează, o fac cu mîndrie. "Bă, esti nebun?! Ăştia chiar mai cred în chestia asta cu reprezentarea cu cinste a ţării, cu... Cine sînt?" Da, chiar aşa, cine sînt de nu-i bagă nimeni în seamă, în afară de rude?
1. Omer Cerrahoglu - Primul cu benoacle. Clasa a XI-a, vine din Maramu', din Baia Mare. Avea 14 ani cand cucerea prima medalie de aur, la Bremen , Germania , în 2009. N-a vrut să dezamăgească, aşa că acum a venit tot cu cel mai preţios metal la gît.
2. Radu Bumbăcea - Fără benoacle. A luat - culmea nesimţirii! - BAC-ul, la "Tudor Vianu", in Bucureşti. Aur la Amsterdam şi în Kazahstan. Adoră literatura, ştiinţele si-a fost, deja, acceptat la Cambridge . Pentru cei care n-au timp să caute pe Google, băieţii de aici au pornit la drum Universitatea în 1209, cam pe vremea cînd noi ne apucam de cnezate si voievodate.
3. Ioana Tamaş - la 18 ani a primit premiu pentru întreaga activitate. Singura fată din lot - fără nici o legătură cu fotbalistul! De cînd era în şcoala generală, la Nr. 79, rupea pe matematică. În primăvară a primit premiul "Laurenţiu Panaitopol" pentru întreaga activitate de olimpic pe parcursul şcolii! "Poftiiiim???!!! N-are nici 20-j de ani şi primeşte diplome pentru "întreaga activitate"?! A, şi ea are benoacle. Unii poartă ochelari din cauza jocurilor pe calculator sau Wii. Ei, pentru c-au citit prea multe cărţi.
4. Tavi Drăgoi - E pasionat de chitară, informatică şi electronică. A luat doar "argint", dar a fost acceptat, deja, la Harvard! Completare. "Harvard" desemnează o Universitate din SUA, fondată la 1636, cu 140 înainte ca americanii să se pună pe făurit state. Pur statistic, pe aici au trecut 75 de omuleţi care au luat premiul Nobel la diferite discipline!
5. Alt benoclist, Fane (Ştefan) Spătaru, from Alexandria - atenţie, Alexandria de Teleorman, nu de Egipt! S-a"încălzit" pe plan local, la Balcaniada din Turcia, de unde a venit cu aur. Acum a coborît o treaptă, a luat doar argint, dar e mezinul trupei, are şanse.
6. Fane (Ştefan) Ivanovici - Vine din Bacău . Cei mai buni prieteni ai lui? Newton, L'Hospital, Gauss...
7. Radu Gologan - e coordonatorul. Prof în Poli, în Bucuresti. 10 ani ca preşedinte al Comisiei Naţionale a Olimpiadei de Matematică.40 de articole de cercetare, peste 30 didactice, cărţi, bla-bla-bla. Le-a vorbit unor studenţi din Rusia, Franţa, SUA, Germania .
În concluzie, nişte tocilari! Iată Delegatia României participantă la Olimpiada Internaţională de Matematică. Locul 1 pe Europa şi locul 10 în lume (din 100 de ţări, într-un clasament neoficial). Două medalii de aur luate în Argentina , la Mar del Plata, la cea de-a 53-a ediţie. Pe cine interesează, însă, o astfel de ştire? În ţară avem 120.000 de nebacalaureaţi. "Pacyno" se dă cu gel cînd merge să afle rezultatele la BAC. La Iaşi , de trei ani, la acelaşi liceu, NIMENI n-a luat examenul. Iar noi vorbim despre nişte puşti de 16-18 ani care uimesc lumea! Gata, şi aşa povestea e cam lungă...
Apropo, aţi aflat că nea Gigi (asta vara) s-a suit pe maşină şi-a dirijat circulaţia, la trei dimineaţa, în Mamaia? Sau ca Salam si Adrian Copilu' Minune au mai multi fani (si ai multi bani) decat aveau George Enescu, Eminescu si Brancusi, la un loc?! 'BRAVOS NATIUNE, HALAL POPOR ! PRIVITI EROIC LA TELEVIZOR!'' "
In 1996, odata cu mult asteptata ajungere la putere a Conventiei Democratice si a lui Emil Constantinescu, toata populatia de dreapta a Romaniei, s-a insufletit masiv in convingerile ei si toti, absolut toti credeam ca, in sfarsit a venit ceasul in care vom pleca cu totii, pe drumul bine asfaltat al democratiilor reale. Emil Constantinescu, un intelectual rasat, agreat de personalitatile momentului care chiar contau in societatea romaneasca de atunci, in frunte cu admirabilul si inegalabilul Corneliu Coposu, era un barbat care parea hotarat in descatusarea Romaniei din ghearele comunismului tarziu si avea totodata si sprijinul masiv al societatii civile, al occidentului si al cancelariilor europene. Cu mare elan si entuziasm s-au format guverne, s-au distribuit si redistribuit posturi ministeriale, mutre si figuri noi au aparut pe firmament dar rand pe rand, agitatia si frenezia s-au diminuat, putin cate putin, pana la disparitia lor totala si pe nesimtite, tiptil, hoardele de oportunisti si-au facut loc pe prima scena a tarii, pe care, dupa cum ati observat si dvs, nu au mai parasit-o nici pana-n ziua de astazi. Au fost 4 ani de dezamagiri succesive, in toate planurile si obiectivele propuse, Emil Constantinescu nereusind decat o lamentabila prestatie de Presedinte-Figurant si de deschizator de drumuri si carari innamolite, mafiote si transpartinice. Asadar, putem spune fara a gresi, ca Briciul Emil Constantinescu, a luat cu sange rece, dintr-o singura lovitura, beregata fragila, a democratiei romanesti.
Robert Nicolae Turcescu: <<Simbata, pe TVR 1, de la 21.00, incepe prima semifinala Eurovision 2013. Sintem a doua trupa in concurs. Vom primi un vot de la prietenii nostri, nu-i asa? :))
Votati "Casa Presei", piesa "Un refren"! >>Sigur ca...DAAAAAAAAAA !!!! Da am văzut azi două spectacole dezolante (între paranteze nu m-am uita, rezultatele erau de aşteptat), unul la PNL altul la PDL. NU mai sunt semne de întrebare, aNtonescu împreună cu pliştii au reuşit să distrugă conceptul liberalismului în România (liberali. Ei na hoţi de cartier... care au ajuns bogaţi şi vestiţi prin minciună, ipocrizie... mai aşteptăm economie de piaţă de la cine de la aşa zişii oameni de afaceri din USLA ?... vise în România nu există economie de piaţă, există HOŢIE DE PIAŢĂ). Cealaltă mare şedinţa cea PDL, asemănătoare la fel voturi rapide şi fără discernământ. În concluzie DREAPTĂ ROMÂNEASCĂ nu există. Dar hai să trecem la cea ce scrie în titlu iată că azi Robert Turcescu participa la semifinalele Eurovizion, sper că nu îi daţi satisfacţie nimuricului de Badea şi votaţi masiv Robert Turcescu.
Robert Nicolae Turcescu: <<Simbata, pe TVR 1, de la 21.00, incepe prima semifinala Eurovision 2013. Sintem a doua trupa in concurs. Vom primi un vot de la prietenii nostri, nu-i asa? :)) Votati "Casa Presei", piesa "Un refren"! >> Sigur ca...DAAAAAAAAAA !!!!
În preajma ştreangului (istoria unei nopţi) – Horia-Roman Patapievici
După 23 de ani de la revoluţie nişte demenţi în frunte cu pOnta, aNtonescu, vOiculescu, iLiescu... si lista este deschisa , au hotărât să ne readucă înapoi în comunism. Acest lucru este inacceptabil dar asta am spuso într-un articol recent, iată aici domnul Horia-Roman Patapievici va expune aşa în câteva cuvinte cam cea ce au reprezentat SECURIŞTII COMUNISMULUI asta pentru posteritate dar credeţi-mă ei au fost mult mai răi decât aici, regim care a ucis mai bine de 100.000.000 de oameni voi prezenta în fiecare săptămână câte un astfel de document, noi nu avem voie să uităm crimele acelor nenorociţi.
partea I
partea II
,,Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească. De acum înainte el este supus imperativului moral de a veadea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai vadă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu are dreptul să rămână ascuns. Liber eşti numai atunci când ai curajul să rosteşti adevărul. Mai trebuie adăugat faptul că, urmând un vechi cuvânt, al Evangheliei, în România şi pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi putut oamenii să tacă? Dar nu despre urgenţa revoltei vreau să vorbesc, ci despre lucrurile pe care le-am văzut în cele 26 de ore cât am fost arestat, mai întâi la Inspectoratul General al Miliţiei (IGM), apoi la Fortul Jilava. Am fost ridicat printre primii, când incredibila rezistenţă a a poporului Bucureştiului împotriva dictaturii comuniste abia începea.
La început am fost doar şase, într-o încăpere din IGM şi aveam voie să stăm jos. Apoi am devenit 25. La început, uşa dinspre culoar era deschisă, păzită de un miliţian. Apoi, pe măsură ce orele serii înaintau, uşa a fost închisă, iar în încăpere au fost postaţi trei miliţieni înarmaţi. De pe culoar răzbăteau până la noi, năclăite, zgomotele unei aglomeraţii bizare, asemănătoare unei respiraţii înfundate cu căluş – şi gâfâite.
Când a căzut noaptea, un maior cu figură neutră, de funcţionar, a citit câteva nume de pe o listă bătută la maşină. Al meu era printre ele. Am fost scos şi întors cu faţa la zid, cu mâinile la ceafă. Alţi şapte mă însoţeau. Am reţinut senzaţia de intolerabilă agresiune morală când mîinile lor mi-au căutat între picioare, cu dispreţ şi brutalitate. Ne-au pus căluşe la ambele mâini: formam un şir dezorientat şi haotic, împins să şchiopăteze docil pe culoarele întunecate ale Lubiankăi bucureştene. Aici aveam să capăt primele semne ale violenţei represiunii care se desfăşura pe afară. Culoarul pe care îl străbăteam, răsucit prin măruntaiele clădirii ca un şarpe segmentat, dădea spre mai multe săli (am numărat patru): toate gemeau de oameni. Dar nu erau oamenii pe care îi întâlneam de obicei pe stradă. Ar fi mai nimerit să îi numesc“trupuri”, şi anume o grămadă de trupuri stâlcite. Erau înnoroiţi, bătuţi, desfiguraţi, stâlciţi şi speriaţi. Un tânăr tocmai primea în fluierul piciorului lovituri cu bocancul: cel care i le dădea era un puşti cu ochi injectaţi şi trăsături agreabile, care, printre dinţi, îi cerea victimei sale să îşi ţină dracului faţa la zid. Un bărbat bărbos, cu alură de pictor, urla de baioneta cu care un miliţian îi răscolea testiculele. Alţii, mai norocoşi, erau bătuţi numai sporadic, când, miliţienii, care se întărâtau între ei, se năpusteau, înjurând, să lovească. Cei care nu avea încă mâinile zdrelite se ţineau de zid precum beţivii (deşi nimeni nu era beat); ceilalţi, cu mâinile înroşite de sânge, se agăţaseră de pereţi cu pieptul şi cu obrajii, de teamă să nu-i supere pe miliţieni, care urlau continuu, ca posedaţi, “staţi, bă animalelor, drepţi! stai drept, boule, nu auzi, ai?” – şi urma lovitura, şi apoi altele, şi aşa până când icniturile se răreau, iar cel care lovea îşi pierea respiraţia. Pe pojghiţa tencuielii se lăţeau desenele neregulate ale sângelui împrăştiat.
Podeaua era plină de trupuri aruncate de-a valma. Printre ele, călcând şi izbind, cizmele miliţienilor făceau poteci de ordine. Înjurau continuu, monoton şi cu ură. Îşi întreţineau prin vorbe îndârjirea pe care un maior crăcănat şi violent le-o inculca, pomenindu-l mereu pe tovarăşul secretar general. Frica de superiori şi plăcerea de a dispune de un trup erau deopotrivă vizibile pe feţele acestor puştani în uniformă, care nu cereau decât schiţa unui ordin pentru a putea schingiui cu conştiinţa împăcată. Loveau în cine apucau, la întâmplare: pumnii, picioarele, bocancii, bastoanele, patul armei – totul era bun pentru a produce şi exaspera suferinţa. Era un spectacol de coşmar. Miliţienii care asistau pe margine rânjeau, fumând. Nu exista nici un trup de deţinut, pe culoare, din care să nu curgă sânge. Aproape toţi gemeau. Fuseseră bătuţi îngrozitpr, iar câţiva dintre cei întinşi implorau în şoaptă ajutor medical: aceştia erau răniţii prin împuşcare. Miliţienii care ne călăuzeau urlau la noi să nu întoarcem capul. Dar era imposibil să nu priveşti: dacă am fi fost orbi, piele noastră îngrozită s-ar fi transformat în privire.
În fine, îmbrânciţi, am fost scoşi pe platoul IGM, care era scufundat în beznă. Blocurile din jur păreau îndoilate: deşi le căutam cu înfrigurare, căci speram ca cineva să ne vadă, nu am zărit nici o lumină aprinsă. Miliţienii care ne-au împins în dubă îşi luminau picioarele cu lanterne. Erau foarte mulţi şi vorbeau în şoaptă. Ne-au ordonat să stăm numai pe partea stângă. Nici nu se putea altfel, legaţi cum eram, prin cătuşe. Locul era prea strâmt, şi doi dintre noi, rănindu-şi mâinile, erau constrânşi să stea pe genunchii celorlalţi. Am auzit o voce autoritară întrebând câte “bucăţi” sunt înăuntru. I s-a răspuns “şapte”. “Mai aduceţi şapte”, a strigat înăbuşit prima voce. După o clipă de tăcere, altcineva a întrebat, cu o voce mult mai lipsită de autoritate, “îi… îi… împuşcă acum?”“Nu, nu-i împuşcă; se aşteaptă ordinul”, a fost răspunsul. Am înteles cu tristeţe că represiunea fusese mai puternică decât demonstranţii, că la Timişoara uciderea va continua şi că, la Bucureşti, noi, cei deja arestaţi, suntem condamnaţi să devenim primele victime exemplare. Mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii (aveam mâinile imobilizate) şi am început să mă rog. M-am lepădat de amărăciune îngânând Tatăl Nostru.
Duba a demarat peste puţin timp şi, pe geamlâcul de deasupra şoferului, am îmceput să privim drumul. A coborât pe strada Eforie, a trecut Dâmboviţa pe la Izvor, apoi s-a angajat pe Victoria Socialismului spre Casa Diavolului (numită în presa oficială, impropriu, “Casa Republicii”). Am fost imediat frapat de simbolistica acestui descensus ad inferos silit: cu excepţia maşinilor prezidenţiale, cred că maşinile represiunii au fost primele care au inagurat glorioasa “victorie a socialismului”. Simbolul dicta această confirmare: la victoria socialismului se ajunge numai prin moarte organizată. Destinaţia noastră, aveam să pricepem cu timpul, era Fortul Jilava.
Abia ajunşi, am fost din nou identificaţi. Ni s-au făcut fişe de internare. Apoi am fost vârâţi într-un soi de arest preventiv, o încăpere de mai puţin 15 m² suprafaţă, 63 de inşi. Camera era prevăzută cu o aerisire de tip Iejov & Iagoda: calculată să te sufoci fără să te asfixiezi. Fireşte, nu se putea nimeni aşeza: eram atât de înghesuiţi, încât, dacă ne-ar fi secerat vreo rafală, am fi rămas în picioare. Aşa ne-am petrecut noaptea: torturaţi de somn, de răni, de sufocare şi de conştiinţa că vom fi împuşcaţi.
Descopeream că în faţa morţii nevoile tac: nu mi-a fost o clipă foame, deşi am stat tot timpul nemâncat. Ce simţeau cei care aveau plăgi deschise? Mai aveam să descopăr că iminenţa morţii le smulge oamenilor identitatea. Nimeni nu a avut curiozitatea să-şi întrebe vecinul de celulă ce nume poartă şi, la rândul său, nici nu s-a recomandat. Eram deja înveliţi în decenţa anonimă şi indiferentă a morţii. Am consimţit la ea, toţi, cu naturaleţe şi, aş zice, cu graţie. Era o graţie în care comuniam.
Mare parte din noi fusese bătută cu bestialitate. Mulţi aveau răni deschise; sângele se închegase pe răni într-un mod respingător, amestecat cu noroiul de care plaga fusese târâtă. Hainele, mototlite, erau mânjite de sângele scorojit: pata lui era fadă, mirosul lui – inconfundabil. Unul avea obrazul despicat în trei linii cu marginile zdrenţuite, care porneau din pomet. Am văzut un bărbat cu tibia fracturată de lovituri, din a cărui faţă hidos tumefiată sângele continua să curgă, nestăvilit, coagulându-i-se sub bărbie, ca ţurţurii, pe gât. Un tânăr fusese bătut atât de tare încât, în ciuda feţei, care nu zâmbea şi care îi era desfigurată, chicotea continuu, înfricoşându-ne. Am aflat de la cei care asistaseră la supliciul lui că fuseste bătut timp de o oră cu bocancii numai în cap de doi miliţieni (un plutonier şi un sergent-major: pe unul dintre ei îl chema, ţărăneşte, Gheorghe). Bietul îşi pierduse minţile. E inutil să înşir efectele îngrozitare ale cruzimii omeneşti. Defilarea lor, în ciuda ororii, este monotonă: modalităţile torturii sunt finite; infinite sunt însă degradarea, ultragiul şi suferinţa. Râmâne faptul că fiecare dintre aceşti oameni fusese torturat cu sânge rece de un semen al său, semen a cărui singură motivare era un salariu ceva mai umflat şi o seamă de privilegii meschine.
Toată noaptea au sosit arestaţi: starea lor era tot mai proastă. A noastră, prin contrast, părea mai bună. Am aflat astfel că demonstraţia nu a putut fi împrăştiată decât noaptea târziu, că mulţi oameni au fost împuşcaţi sau, pur şi simplu, striviţi de autoblindare, că, în susul străzii Regale, trupele speciale se schimbau din sfert în sfert de oră şi că băteau cu o cruzime nemaiîntâlnită. Mi s-a povestit de arestaţi târâţi de picioare până în dreptul hotelului Negoiu, izbiţi acolo cu dinţii de zid şi apoi zdrobiţi în bătaie de oameni care se schimbau la intervale scurte de timp. Transformaţi în masă inertă, erau băgaţi în dube şi expediaţi în Jilava. Unii vorbeau cu groază de bastoane de cauciuc umplute cu mercur, a căror lovitură, şopteau, despică muşchiul, sfărâmă osul şi poate crăpa ţeasta. Un tânăr cu barbă mi-a relatat despre soarta unui adolescent care fusese rănit la picior în dreptul blocului Dunărea. Văitându-se şi târându-şi ciotul însângerat, continua să strige împotriva lui Ceauşescu; doi miliţieni l-au tras in antreul blocului unde, în spatele uşii, i-au zburat creierii cu două focuri de armă.
Când au venit zorii, ne-au scos din coteţul în care ne sufocasem unii de alţii, câte opt, şi ne-au băgat iar într-o dubă. În faţa mea, pe banchetă, se afla un tânăr masiv care gemea încetişor. Părea zdrobit. Am reuşit să aflu de la el că fusese bătut pestea ceafă cu bastonul până când şi-a pierdut cunoştinţa; când şi-a revenit, a descoperit că nu mai vede. A început să urle. După ce l-au bătut că urlă, miliţienii cărora le-a spus că şi-a pierdut vederea au continuat să-l lovească sălbatic peste ficat, rinichi şi testicule – de astă dată pentru că minte. Acum zăcea în faţa mea, un munte de carne răvăşită, din care ieşea, intermitent, o voce mică, tânguioasă şi pierdută.
Sfâşiind ceaţa lăptoasă a zorilor, care părea lipită de asfaltul umed, ne îndreptam spre miezul jilavei. Am străbătut două garduri circulare de sârmă ghimpată, înalte de peste doi metri, şi am fost debarcaţi în faţa unei gherete murdare în care stătea de pază un soldat. Cel cu privirea zdrobită a rămas în maşină. Nu ştiu unde a fost dus. Mai târziu, l-am căutat printre cei eliberaţi: nu l-am găsit. Nici azi nu ştiu dacă mai e în viaţă. Ca aproape tuturor camarazilor mei de detenţie, nici lui nu îi cunosc numele.
Am intrat într-un soi de cramă având pereţi cu o grosime de peste 1,5 m, boltiţi în arc de cerc peste linia podelei. Zidurile erau albe şi zgrunţuroase. Ne-au îndreptat spre o fundătură retezată cu cărămizi văruite. Ne-au somat, înjurându-ne, să nu întoarcem captele. În dreapta mea, pe perete, la înălţimea umerilor, am zărit nişte pete lunguieţe, zdrenţuite, maronii la culoare. Mi-a luat o clipă să înţeleg că e sânge uscat. Vreun militar zelos izbise în trecere capul unui deţinut de aceste ziduri. Imediat ce mi-am dat seama că e sânge, am început să-i simt mirosul.
Un gardian cu voce brutală i-a zis miliţianului care ne păzea să ne ducă alături: “pe ăştia îi aranjez acum”, a adăugat. Când ne-am întors feţele, l-am văzut: nu ştiu ce au gândit camarazii mei, dar mie mi s-a făcut pentru prima oară frică. Camera de “alături”, unde trebuia să fim noi “aranjaţi”, părea şi ea, ca toate celelalte, zidită în pământ. O neliniştitoare “cramă de spital”. Lângă zidul din stânga se afla un şir de scaune. Ne-am aşezat. Abia când mi-am lăsat ochii să cutreiere camera am înţeles unde fusesem aduşi. În mijlocul încăperii se afla un scaun cu spătar; în jurul lui, tăiate, bucăţi de frânghie; o masă cu tăblia de faianţă se afla la numai un metru distanţă, iar pe luciul ei alb am văzut doi drugi de fier şi câteva cârpe mototolite; două butoaie de plastic de 50 l, un polonic şi o pâlnie uriaşă se aflau alături; dar ceea ce sărea în ochi, ceea ce urla din fiecare obiect pe care ochii mei îl vedeau, erau petele de sânge neînchegat de pe podea şi cârpele îmbibate cu sânge proaspăt. În jurul scaunului – sânge, pe zidul de masă – sânge, cârpele – murdărite de sânge… Acolo fusese torturat un om cu foarte puţin înainte, iar noi fusesem aduşi acolo pentru a-i lua locul.
Malraux spunea că nimeni nu rezistă torturii. Ei bine, nici unul dintre întâmplătorii mei camarazi nu a dat semne de teroare. Demnitatea lor m-a impresionat. Şi atunci, parcă brusc iluminaţi de iminenţa torturii, am schimbat între noi primele numere de telefon: fiecare credea că celălaltva scăpa cu viaţa, găsea acest lucru normal, şi căuta să se asigure că familia va afla de soarta care i s-a menit. Am resimţit deriziune faţă de viitorul meu trup mutilat, care se va despărţi de viaţă în urlet şi durere. Aflam cu oarecare indiferenţă că şi suferinţa te poate face să roşeşti.
Dar Dumnezeu a voit să treacă şi acest pahar de la noi. Cam după un sfert de oră gardianul cu voce brutală a târât până la scaunul din centru un bărbat matur îngrozitor mutilat, căruia îî zvâcnea, ca la muribunzi, piciorul, iar pe noi ne-a evacuat, fără să ne mai înjure, până la celula 88. Aici am fost înghesuiţi de-a valma, probabil intenţionat, până ce am ajuns să stăm trei în acelaşi pat.
Astfel am început să aşteptăm bătăile anchetei. Ciuleam urechile. Ne priveam între noi, inspectam celula. Ne obişnuiam instinctele cu respiraţia greoaie a temniţei. Timpul trecea. Din când în când uşa se deschidea, era citit un nume. Cu timpul, riscul de a fi strigat nu ne-a mai produs emoţie. Ne obişnuiam cu detenţia în acelaşi fel în care am acceptat imediat inimaginabila murdărie a acelui hidos penitenciar. Fiind la cheremul energumenului care luase România în posesiune absolută, ştiam că suntem pândiţi de moarte la fiecare pas. Lent, precuat, cu oarecare lehamite, au început discuţiile: astfel, pentru prima oară de când eram închişi, ne-am putut face o imagine asupra amplorii demonstraţiei. Se vorbea insistent de un apel la grevă generală pentru 22 decembrie. În noi, cum se întâmplă adesea cu cei izolaţi, speranţa se amesteca haotic cu resemnarea. Este, poate, motivul pentur care, fiecare faţă de el însuşi şi oricine faţă de fiecare, nu redevenisem încă individualităţii. Nu avea nimeni nevoie de un nume pentru a-l considera pe celălalt un camarad demn de încredere. În mod spotan, noi, încarceraţii unei răzmeriţe, căzute pleaşcă peste capul bizarului popor român, nu am avut nevoie de nume pentru a ne legitima*.
Înregistrez acest fapt cu uimire, semnificaţia lui rămânând încă a fi degajată. Am făcut cunoştinţă unii cu ceilalţi, adică ne-am dat unul altuia numele, abia în momentul în care, după vremea amiezii, am fost anunţaţi că vom fi eliberaţi peste puţin. Tot atunci un preot din Greaca, care fusese arestat împreună cu noi, a rostit cu glas tare un extraordinar Tatăl Nostru şi imnul de slavă către Feciara Maria care începe prin cuvintele “Cuvine-se cu adevărat să te cinstim…” Nu ştiu câţi dintre cei de faţă erau credincioşi în viaţa de toate zilele. Fapt este că ne-am ridicat la unison în picioare şi, cu toţii, parcă cerându-ne iertare, am plâns. A fost de departe momentul cel mai emoţionant al detenţiei.
În fine, abia după decizia de eliberare, răniţii au fost spitalizaţi, iar bolnavii au primit medicamente: fără acest ordin ne-ar fi lăsat să murim având conştiinţa că nu şi-au făcut decât datoria.
Un ultim amănunt, cu valoare simbolică: am fost scoşi din celule într-o curte care părea dosită de celelalte clădiri, având aspectul unui şanţ lat: aici ne-au fost înapoiate verighetele, banii, ceasurile şi buletinele. Curtea avea două laturi de zid şi una de pământ sub formă de val înalt, păzită de foişoare cu soldaţi înarmaţi cu mitraliere de câmp. Latura curţii formată din zidul îngust era, aparent, locul în care se executau sentinţele de condamnare la moarte. M-am apropiat de el: zidul era maroniu-roşca, mâncat ca de lepră de găurile lăsate în mortar de gloanţe. Sub picioarele mele pământul era atât de bătătorit, încât netezimea lui, prin apa pe care nu o lăsa să pătrundă, sugera lipsa de elasticitate a pielii de mort. Înţelepciunea hazardului făcuse să fim eliberaţi prin locul unde oamenilor, de regulă, li se lua viaţa. Cu această ultimă coincidenţă simbolică am reintrat în viaţa de după Ceaşescu.
Am certitudinea că, dacă în ziua de 22 decembrie 1989 regimul comunist din România nu ar fi căzut, majoritatea celor care au fost arestaţi cu o zi înainte ar fi fost împuşcaţi. Evenimentele ar fi avut cursul deja exersat de criminali la Timişoara: bătaie, arest, tortură, împuşcare – distrugerea cadavrului. Din acest motiv, pentru că ştiu cui îi datorez viaţa, pentru mine, din 22 începând, oamenii se împart în două categorii: cei care au ieşit în dimineaţa zilei de 22 să demonstreze ştiind că riscă să fie împuşcaţi – şi care mi-au salvat viaţa; şi sunt cei care au refuzat să protesteze şi care, în concepţia mea, au consimţit la ştergerea mea dintre vii. Rudele mele de sânge, spre pildă, au demonstrat în ziua de 22: aşteptau, cu pusilanimă prudenţă, să vadă ce se mai întâmplă. Ca mare parte din poporul căruia îi aparţin prin naştere, aşteptau şi ei ca lucrurile să se hotărască prin alţii iar ei doar să profite, într-un sens sau altul.
Nu voi uita niciodată. Vreau să mai spun că toţi cei care au condus arestările, ancheta şi detenţia nu sunt oameni obişnuiţi şi nici normali. Sunt criminali cu suspendare, anume salarizaţi sprea a tortura şi a ucide. Aceşti oameni au fost crescuţi pentru aşa ceva şi, în marea lor majoritate, îşi iubesc meseria. Ei vor putea spune mereu că nu şi-au făcut decât datoria. Astăzi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, se amestecă pe stradă printre noi: asasinii circulă în România printre fostele şi viitoarele lor victime. Ei nu aşteaptă decât un nou regim care să le redea posibilitatea legală de a intimida, tortura şi ucide.
Dedic acest eseu-memorial tuturor celor care au îndrăznit: iubirea mea către ei se îndreaptă.
21 ianuarie
* Dau aici singurele nume de care îmi amintesc: Mihai (student la electronică în primul an), Gradin Bogdan (pe care l-am revăzut în grupul PNŢ la marea demonstraţie din 28 ianuarie 1990 şi care ştiu că a făcut apoi parte din grupul de grevişti ai foamei din Piaţa Universităţii), Gabi Garabet, Andrei Ion, Alecu Ivan Ghilia, Popa Laurenţiu, Nicolescu Lucian. Am fost arestat împreună cu Vali Constantinescu şi am fost depozitat la IGM în aceeaşi sală de aşteptare cu Mariana Berechet. În rest, nu mai ştiu nici un nume. "
În 1989 eu şi mulţi romani am ieşit în stradă şi am strigat JOS COMUNISMUL. În 1989 au murit oameni care au crezut că a venit clipa în care au scăpat de comunişti! Dar iată că au trecut 23 de ani şi s-a format o nouă ALIANŢA COMUNISTĂ care vrea din toate puterile să ne readucă pe HARTA COMUNISTĂ. Sub umbrelă noi întărim relaţiile de prietenie cu Franţa aceasta BANDĂ DE NENOROCIŢI şi-a trimis PLAGIATORUL să deschidă axa PARIŞ - BUCUREŞTI, încă un pas înspre MARELE RĂSĂRIT. Mă întreb care va fii următorul pas va fii spre Rusia, spre Putin?
Oare alegătorii USLA şi ne alegătorii (cei care au stat în vara cu ocazia LOVITURII DE STAT şi la la alegerile din vara şi iarna deoparte... da vă voi critica oridecâte ori am ocazia sunteţi marii vinovaţi, să nu spuneţi că nu aţi avut ce alege!... VORBE GOALE!) oare eu au uitat ce vremuri au fost înainte de 1989? Domnilor aţi uitat că:
- Pentru a avea un paşaport cre să vă permită să mergeţi în străinătate trebuia să treceţi prin filtrul de partid, ei da unii de la graniţa aveau permis de mic trafic, alţii mai aveau şi paşapoarte dar puteau merge doar în ţările fost comuniste, ei da atunci eu aj murit pentru JOS COMUNISMUL, azi voi puteţi merge oriunde, puteţi muncii, puteţi vedea lumea occidentală cu bunele şi relele ei, dar văd că unora nu le pasă de cei care au murit şi vor întoarcerea la RĂSĂRIT şi vor o NOUĂ CORTINA DE FIER.
- Vorbeaţi în şoaptă şi spuneaţi bancuri cu Nae doar în şoaptă că nu care cumva să vă audă vecinul, colegul, şi uneori chiar fratele, vorbeaţi în şoaptă da ca nu cumva să ajungeţi în BECIURILE SECURITĂŢII. Da unii au avut curajul să vorbească cu glas tare şi au ajuns acolo, unii au scăpat după ani dar desfiguraţi sufleteşte, alţii au murit. PENTRU CE? Pentru că voi să le daţi iar voie să se reinstaureze.
- Aveaţi două ore de emisiune seara de 20 la 22 cu ode la adresă mai marelui conducător, da vă chinuiaţi să vă faceţi antene, vă urcaţi la ultimul ultimul etaj, uneori cu tv-ul sport făceaţi chiar excursii cât mai sus pe munte să prindeţi sârbii, aşa ca să vedeţi un meci de fotbal la televizor. Ei da azi unii alegeţi Latrinele, TELEVIZIUNEA UNUI FOST SECURIST (un securist care a fost în stare să îşi toarne la securitate propria soră.
- Aveaţi pâinea, laptele, zahărul... la cartela şi şi pentru acestea trebuia să staţi la rând trebuia să staţi la rând ore întregi, trebuia să vă treziţi cu noaptea în cap, şi uneori ajungeaţi să nu puteţi să cumpăraţi. Ei da curentul cu restrictii , apa calda doar uneori , gaz la butelie , odata pe luna si cu pile si relatii .
- Aţi uitat de gropile comune de la canal, de cei care au murit pentru că au avut altă opinie.Drumul spre răsărit !
Da domnilor se pare că aţi uitat se pare că staţi şi vă uitaţi cum aceşti nemernici ne readuc în COMUNISM, iLiescu cu un picior în groapa e mândru de voi, el îşi vede visul cu ochii. POnta, USLAŞILOR noi nu avem nevoie de voi, pOnta EROII PLÂNG ei se răsucesc în mormânt, pOnta ai grijă nu înfuria EROII ei se vor întoarce şi te vor bântui, te asigur pOnta că vei ajunge la GROAPA DE GUNOI A ISTORIEI!
Epilog. EROII PLÂNG, EROII NU MAI SUPORTA, EROII SE VOR ÎNTOARCE!
Doi pescăruşi albaştri îşi începură
dansul după amiezii asupra lacului străjuit de statui din piatră şi amfore
ceramice iar graţia zborului lor se reflecta perfect în unduirile somnoroase
ale apei, aşa încît de cineva privea în lac putea să jure că păsările dansau
cînd cu norii, cînd între ele, într-atît de fidelă era oglinda de jos.
- Degeaba ne imitaţi, niciodată nu veţi
putea dansa ca noi, strigau pescăruşii plini de orgoliu, iar norii le ţineau
isonul, Niciodată.. niciodată...
- Ba uite că da! Reflexia din lac dădea de
ficecare dată răspuns, nu se lăsa cu nici un chip mai prejos, Voi nu vedeţi că voi
ne imitaţi pe noi? Pe noi, da! norii din lac la rîndul lor, Pe noi...Uite cum ne mişcăm noi, la fel şi voi, exact,
aidoma, fără greşeală, eu fac la stînga, el face tot aşa, acesta face o
rotaţie, acela la fel! La fel... la fel... se umflau norii.
- Şi ce vă zburliţi aşa? Noi n-am făcut
asta, vedeţi că nu sîntem la fel? Pfffff!!! Ha ha!
- Ba aţi făcu exact! Pfffff!!!!
De fiecare dată era aşa, ceea ce se
întîmpla deasupra lacului se răsfrîngea dedesubt iar ei se ciondăneau într-una,
cei de sus susţinînd că sînt copiaţi de cei din lac, iar aceştia replicînd că
cei de pe cer îi imitau pe ei, gîlceava fiind pornită cînd de unii cînd alţii,
după nici o regulă ori logică posibil a fi explicată.
Uneori, atunci cînd se întîmpla să plouă,
suprafaţa lacului se arăta ca o pînză tremurîndă şi mici rotocoale concentrice apăreau
şi dispăreau cu repeziciune doar ca să apară în alt loc, necontenit, pînă ce
ploaia se oprea, doar norii, tunînd şi fulgerînd mai erau prezenţi la
confruntare, o întrecere, Noi am fulgerat primii, Ba noi, şi se porneau a-şi
arunca fulgerele unii-n alţii de întreg cerul şi suprafaţa lacului era luminată
ca-ntr-o sărbătoare, artificii, pînă ce, doborîţi de oboseală şi lipsiţi de
orice fărîmă de energie, începură căsca, a se întinde şi a se risipi.
Multă vreme continuară jocul acela vesel şi
în acelaşi timp nebunatic, nimeni nu mai ştiu pînă cînd, şi norii şi pescăruşii
şi străveziile libelule, iată cocorii ori raţele sălbatice, toate ploile şi
fiece zburătoare ce se afla la un moment dat deasupra lacului, toţi fără
excepţie, chiar şi cîte o pălărie purtată de vînt, un balon ori cupola unei Umbrele
roşii zburată din neatenţie. Timpul trecea... Care timp nu ştim pentru că încă
nu sîntem siguri de aceasta, Se spune că timpul trece peste noi, de ce nu
spunem că trecem noi peste el? Că îl păşim mereu, cu tălpile bătătorite de
distanţe, cu palmele arse de dorinţe. Timpul curge. Dar cine a văzut că
e fluid? Zboară, dar are oare aripi mai mari ca orice pescăruş albastru? Ei
spun că trece, însă pe unde o fi cutreierînd
de nimeni
nu l-a întîlnit? Stă poate doar pe loc şi ne urmăreşte pe fiecare cum trecem
vii şi nepăsători, stă nemişcat, măsurat de doar vieţile noastre. Se spune că
timpul fuge, sau… Poate că doar nu există timp, ce simplu aşa, iar jocul
durează la infinit.
O schimbare totuşi s-a petrecut, a fost o
nedumerire generală pentru scurtă vreme, s-a făcut că totul s-a întors pe dos
într-o clipită şi lacul a ajuns sus iar cerul jos în locul lacului, desigur că
şi pămîntul, statuile, amforele din ceramică, tot, absolut tot era sus iar în
locul lor erau norii, zburătoarele şi ploaia care cădea tot aşa, dar invers,
pescăruşii şi cei ce puteau zbura o făceau cumva caraghios, cu spatele către
lac pînă s-au dumirit că cerul lor era jos de acum şi atunci s-au întors,
pălăria o întoarse firesc vîntul doar baloanele zburau tot aşa, ce era sus era
şi jos ori invers.
- Hei!! Imitaţi, imitaţi, niciodată nu veţi
putea dansa ca noi!
- Niciodată, niciodată...
Doar Umbrela roşie se roteşte cum o taie
capul, într-un nebunatic dans în toate direcţiile.
Interesant titlu nu. Ei da m-am hotărât să abordez acest subiect ca urmare a multor critici aduse asupra mea cu privire la multiplele mele greşeli gramaticale. Da recunosc am multe greşeli gramaticale. Veţi spune păi atunci la ce mai scrii, stai în banca ta şi vezi-ţi de treaba ta lăsai să scrie pe cei care nu au greşeli ! Alţii vor spune da la corectat cea ce scrii, ca doară se poate face asta. Ei nu nu voi face asta voi scrie în continuare, şi o voi face singur aşa fără corector (ei mai folosesc un corector dar cel automat, nu cel uman), consider că fiecare om trebuie să îşi expună ideile singur aşa cum ştie aşa cum crede, ne distorsionat şi necorectat. Da sigur asta nu înseamnă că vreau să îmi supăr cititorii şi fac tot posibilul să nu mai am greşeli şi în fiecare zi aşa puţin câte puţin mă corectez.
Să încercat distrugerea acestui proiect, cu hackeri (două săptămâni de luptă zi şi noapte), prin intruziune în echipa a diverşilor aşa zişi cetăţeni care după acea au scris aşa pe particular dezinformări, prin încercarea de furt a contului cu modificarea parolelor (la un moment dat nu am mai putut intra pe propriul proiect, prin raportări la FB, la bloger, g+, twiter..., prin denigrare directă acum a mai rămas partea de greşeli acele gramaticale. Am trecut cu succes peste toate şi între timp zi de zi îl dezvoltăm, este adevărat mai încet (o facem în limita banilor disponibili, din păcate şi aici intervin banii), dar se dezvolta spre dezamăgirea celor care vor să oprească proiectul, nu le vom da această satisfacţie şi le voi spune DRAGILOR PROIECTUL VOCEA ROMÂNIEI LIBERE CONTINUA.
Cine sunt cei care vor să oprească proiectul? Simplu, iată ei sunt:
1. Politicienii cărora le este frică de vocea cetăţeanului, dă lor le este mare frică le este frică de cetăţenii care se pot unii pe o platformă, pe un proiect în care ei nu au loc (da în timp am primit propuneri de aderare de la toate partidele, pe care desigur le-am respins, asta nu le place), în acest proiect au loc cetăţenii liberi de politică, desigur am fi ipocriţi să spunem că cetăţenii nu au o anumită orientare, filozofie gândire de dreapta de stânga, da eu am o orientare de dreapta şi mi-o asum dar nu exclud cetăţenii care au gândire de stânga dar stânga europeană nu stânga comunistă, stalinista (pe aceştia îi exclud şi i combat cu toată tăria), de asemenea aceasta aşa zis stânga USLAŞA care nu este altceva decât o adunătură de borfaşi.
2. Blogeri. Da blogerii consacraţi care considera că am mai luat din audienţa lor, le spun nu nu am avut nicidecum intenţia să le iau din audienţa, le doresc succes în continuare şi le mai spun, a lucra pe la spate şi a lua dintre autori nu este fair play (şi asta ca răspuns la unul din ei care a spus că mă victimizez) iar celor care pleacă le doresc succes.
3. Invidioşii. Ei da este o caracteristică specifica la noi, le spun că invidia nu îi va duce departe.
Ei da acestea fiind spuse să revenim la ŢARĂ CORECTORILOR. De o vreme am devenit foarte atotştiutori, le ştim pe toate, corectăm greşeli gramaticale dar între timp uităm că politicieni comunişti au preluat puterea, uităm că dintotdeauna dezbinarea a fost arma principală a politicienilor, am reuşit în 1989 să ne unim iar pe urmă ne-am lăsat pe mâna lor, şi am lăsat că ei politicienii să ne dezbine, stăm şi ne uităm nătăfleţ cum ei apar la televizor şi ne învaţă democraţie, da politicienii ne învaţă democraţie, ba mai mult ne bucurăm că îi vedem şi spunem gata i-am prins la colţ ia să vezi ce o să îi mai critic, ia să vezi ce o să le mai spun, dar neapărat eu şi eu şi eu aşa dispersat vorbim iar mai pe urmă ne mirăm oare de ce nu ne băga în seamă, păi da e simplu noi ne criticam şi pe noi şi pentru ce pentru că scriem greşit gramatical, ba mai mult spunem dă-l încolo asta nu ştie scrie corect la ce să îl mai citim, mai important este să bârfim noi. Ei nu domnilor nu este aşa, lor le place râca noastră, lor politicienilor le place că noi să fim criticii noştrii .
Da mai nou au scos o nouă manipulare acea de a întărâta maghiarii contra romanilor. Suntem OAIA NEAGRĂ A EUROPEI, nu avem guvernare, vrem să treacă aşa pe şest afaceri care se vor face pe zeci de ani, vrem legi şi o Constituţie făcută de penali ? Le avem şi le vom avea pe toate dacă ne uităm la mărunţişuri gramaticale şi ne lăsăm manipulaţi de dezbinarea politicienilor.
Acum închei şi vă promit că pe zi ce trece voi face cât mai puţine greşeli şi vă mai spun ceva ilustrativ:
.jpg)
.jpg)
