Se afișează postările cu eticheta teatru. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta teatru. Afișați toate postările

duminică, 18 august 2013

Honoré de Balzac decedat 18 august 1850 ( Comedia umană ,Comédie humaine )

Honoré de Balzac (n. 20 mai 1799ToursFranța – d. 18 august 1850ParisFranța) a fost un romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez.


El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic și a romanului fantastic.
Apreciat de critica literară, Gérard Gengembre,[1] G. Vannier,[2] cât și de filozofi sau eseiști ca Alain[3], Albert Béguin[4] el a fost caracterizat drept un autor vizionar de către Albert Béguin [4].
În cultura română a avut doi admiratori de valoare, G.Călinescu, cel care milita pentru balzacianism în articolele sale teoretice exemplificând tehnica acestuia în romanul Enigma Otiliei, și de Mircea Eliade, care, în tinerețe și-a dorit să scrie o monografie consacrată operei lui Balzac. Pornind de la motivul androginului, care constituie de fapt nucleul nuvelei de ample dimensiuni Séraphita, Mircea Eliade a dezvoltat teoria sa din eseul Mitul reintegrării[5],.
Datorită complexității operei sale, Balzac a fost greu de încadrat, atât de critica literară din acea perioadă, cât și de cea de astăzi, ca aparținând unei categori deja existente, aparte.
El a creat un adevărat monument, "Comedia umană" (în franceză Comédie humaine), ciclu în a cărui componență intră 95 de lucrări terminate (nuvele, romane și eseuri) și 48 lucrări neterminate. Ideea continuității dintr-o lucrare în alta, a uninii, a apărut pentru prima dată în 1830, odată cu gruparea romanelor SarrasineGobseck, sub titlulScènes de la vie privée.

Honore de Balzac - Comedia umana


Mos Goriot - Pista 14-Honore de Balzac



H.Balzac-Dragoste si glorie




Stralucirea si decaderea curtezanelor -de- Honore de Balzac - Din distributie : George Constantin -(83:39min)-


În anul 1746 se naște Bernard-François Balsa, scris uneori Balsac sau Balssa, tatăl scriitorului, în cătunul Nougayrié (aparținând parohiei Canezac, comuna Montirat - Tarn).
În ciuda pretențiilor sale de noblețe, se trăgea dintr-o familie simplă de țărani, extrasul de botez clasândul ca "fiul pălmașului Balssa". Discordanțele continuă în viața sa, pretinsul regalist incoruptibil figurând in Almanahul național pe 1793 printre ofițerii comunali și membrii Consiliului general comunal, la secțiunea Drepturile omului.
Este privit ca fiind un om robust și inteligent, muncitor și ambițios, cam repezit, vorbăreț, clocotind de idei. După însușirea unui nivel cultural satisfăcător își părăsește cătunul natal devenind secretar al unui notar dintr-un târg apropiat.
Ambiția îi îndreaptă pașii către Paris, de unde are posibilitatea de a ocupa anumite funcții atât în capitală cât și în alte orașe din provincie în perioada lui Ludovic al XVI-lea cât și sub Revoluție.
Tradiția familiei îi acordă meritul de a fi fost suspectat de Robespierre pentru că ar fi încercat să-i salveze pe câțiva "foști". Fapta îl pune în pericolul de a înfrunta ghilotina, dar este salvat prin intervenția unui prieten și trimis în Armata din Nord cu misiunea de a organiza serviciul aprovizionării.
Se căsătorește cu fiica mai tânără cu 32 de ani decât el a șefului său, în urma căsătoriei fiind numit administrator al Ospiciului general din Tours, unde își așază o gospodărie remarcabilă.
În timpul vieții a avut o slabă activitate literară, scriind broșuri tratând problemele sociale ale timpurilor sale.
Convins că va trăi peste 100 de ani, că va deveni milionar înjghebând toutina (drepturile bănești ale unei asociații fondate de bancherul italian Tonti, sumele depunătorilor decedați atribuindu-se supraviețuitorilor) el părăsește această lume la 83 de ani "într-un accident".

În timpul vieții el a născocit povestea nobleții neamului, pretinzând descinderea din niște Balzac d'Entraignes, iar înainte de Revolutie semnând cu particula nobiliară.
În sânul familiei unui bogat negustor de postavuri, în anul 1778, se naște Anne-Charlotte-Laure Sallambier viitoarea mamă a lui Honore de Balzac.
Femeie autoritară, inteligentă, instruită, frumoasă ea este preocupată de problemele timpului, de științe și literatură dar mai cu seama de ocultism. Citește scrierile mistice, biblioteca sa conținând operele teosofilor Jacob Boehme, Emanuel Swedenborg, Saint-Martin ("filozoful necunoscut").
Odată cu anul 1797 este formată familia Balzac, viitorul leagăn al scriitorului, din Bernard-François Balsa în vârstă de 51 de ani și Anne-Charlotte-Laure Sallambier în vârstă de 19 ani.
La 20 mai 1799 se naște în orașul Tours Honoré de Balzac fiind primul copil al familiei. Acesta primește un singur prenume Honoré, fapt destul de rar pentru Franța acelei perioade. Noul născut va fi încredințat unei doici, în satul Saint-Cyr de lângă Tours, unde va rămâne până la vârsta de patru ani, după obiceiul timpului.
În 1805 este luat de la doică și dat la externatul Leguai din Tours. După doar doi ani este trecut la internatul unui colegiu din Vendôme. Viața din internat este, după cum va apărea mai apoi ilustrată în Louis Lambert, foarte severă folosindu-se pedepse ca bătaia cu vergi și închiderea la carceră. În contrast cu duritatea vieții din internat însă, acesta i-a dat ocazia tânărului Balzac de a citi mult, în special lucrări de știință și filozofie, scriind chiar un Traité de la volonté (Tratatul voinței), care a fost confiscat de către un supraveghetor. În afară de versurile pe care le compunea neobosit, Traité de la volonté dovedește preocupările copilului, una dintre laturile firii sale.
Relevantă pentru acea perioadă a vieții scriitorului este o scrisoare prin care directorul colegiului răspundea întrebărilor, în ceea ce privește aspectul și caracterul lui Honoré, unui editor în 1855:
„Un copil grăsuț, dolofan și cu fața rumenă. Iarna plin de degerături la mâini și picioare. Din cauza acestui neajuns a trebuit să fie cruțat adesea de bătaia cu vergi, care pe atunci se mai folosea întrucâtva, iar pedeapsa îi era schimbată în ținere la arest. Multă nepăsare, taciturn, deloc răutăcios, originalitate completă.”
În 1813, în timpul celui de-al doilea trimestru școlar, Balzac este luat acasă de la colegiul din Vendôme, din cauză că „slăbise, îngălbenise la chip și avea o privire de somnambul”, după cum va mărturisi mai târziu sora lui Laure. Se reface repede și la începutul noului an școlar își reia învățătura la liceul din Tours.
Spre sfârșitul anului 1814, Balzac-tatăl este numit șef al aprovizionării diviziei întâia militare și se mută la Paris cu întreaga familie, în cartierul Marais, pe strada Temple. Balzac este dat pe rând la două instituții din cartier.
Odată cu anul 1815, Balzac terminându-și studiile, se înscrie la Facultatea de Drept în urma unui compromis între el și tatăl său care l-ar fi dorit în Școala politehnică. Pentru inițiere în jurisprudență, face practică mai întâi la Guillonnet-Marville (notar al cărui ucenic a fost și dramaturgul Eugène Scribe), urmând ca după un an și jumătate să treacă pentru încă optsprezece luni sub maestrul Passez. Munca aceasta îl pasiona, viitorul romancier acumulând observații asupra oamenilor și a dramelor sociale pe care funcția îi dă prilejul să le cunoască.
Pe de altă parte, însă, Facultatea de Drept nu îl atrăgea. Prefera în schimbul cursurilor facultății sale pe cele de literatură de la Sorbonna, pe cele de filozofie ținute de spiritualistul eclectic Victor Cousin, sau expunerile naturalistului Geoffroy Saint.
În 1819, odată cu împlinirea vârstei de 20 de ani, familia tânărului Honoré deschide o discuție asupra viitorului său. Când acesta își expune hotărârea fermă de a se consacra literaturii, tatăl îl apostrofează: „În literatură trebuie să fii rege, ca să nu fii ordonanță !”. Tânărul Balzac, cu lacrimi în ochi răspunde: „Eu voi fi rege !”, după cum va mărturisi mai târziu Laurei Surville, sora lui preferată, și, de departe, una dintre cele mai apropiate persoane pe întreg parcursul vieții scriitorului.
La cei 73 de ani ai săi, Balzac-tatal, după ce se consultă cu soția lui, îi oferi tânărului Balzac un răgaz de doi ani în care să-și demonstreze talentele literare. Pentru aceasta, Balzac urma să trăiască dintr-o rentă de 1500 de franci, rămânând la Paris, cu toate că familia sa se retrăgea într-o casă nou achiziționată la Villeparisis în Saine-et-Marne, nu departe de Paris.
Datorită insuficienței banilor, tânărul Balzac s-a văzut în ipostaza de a se abține de la multele plăceri ale tinereții. Cu toate acestea, trăind într-o mansardă închiriată, ducându-și traiul de pe o zi pe alta, a gusta plăcerile începuturilor meseriei sale. Într-o scrisoare adresată surorii sale Laure, el spunea: „Focul s-a aprins pe strada Lesdiguieres nr. 9, în capul unui biet flăcău, iar pompierii nu l-au putut stinge. A fost pus de o femeie pe care el n-o cunoaște: se zice că locuiește la Patru Națiuni, la capătul podului Artelor; se numește Gloria.”
Aici are șansa de a citi și admira „romanele populare” ale unor scriitori ca Pigault-Lebrun, Ducray-Duminil, Pixérécourt, ajungând totodată să le invidieze autorii pentru câștigurile aduse de acestea. Balzac era într-o perioadă de acumulare; la finalul celor doi ani de proba nu reușește să termine decât o operă Cromwell, o tragedie în cinci acte, în versuri. Alte opere Cromwell vor mai da la lumină și Mérimée și Victor Hugo, dar, după el.
Se întoarce la Villeparisis, în casa părintească unde citește opera sa. Efectele lecturării au fost dramatice, familia considerând că tânărul Balzac nu are talent. Un fost profesor al Școlii politehnice, prieten de familie, prezent în acea seară îl dojenește: „Fă orice, numai literatură nu!”
Familia îi interzice întoarcerea la Paris, datorită slăbiciunii lui, efectele vieții austere, a mizeriei și a sărăciei își spun cuvântul. Tânărul Balzac se reface rapid în confortabila casă părintească și nu mai are decât un singur gând: să devină independent.
În perioada petrecută la Villeparisis se îndrăgostește de Laure de Berny (pagina în franceză pentrufr:Laure de Berny, pagina conține și portretul ei), o femeie la 45 de ani, venită împreună cu soțul și cei nouă copii la Villeparisis pe întreaga durată a verii. Deși situația doamnei de Berny o constrânge, tânărul Balzac ajunge prin perseverența declarațiilor să și-o facă amantă.
Doamna de Berny a fost, poate, singura femeie ce l-a iubit cu adevărat. Balzac a avut încredere în ea, iar ea, i-a călăuzit pașii spre lumea și gloria către care aspira. Până la ruperea relației, odată cu împlinirea vârstei de 55 de ani a doameni Berny, ea a avut rolul de a îi ghida munca, citea manuscrisele și adnota simplu: „prost” sau „frază de refăcut”.
Balzac își creează relații printre tinerii scriitori ai Parisului: Le Poitevin de l’Egreville, Horace Raison, Etienne Arago; este presupusă lansarea unor „romane populare” în colaborare cu aceștia sub pseudonim. În 1823 Balzac publica romane comerciale, cu pseudonimul Horace de Saint-Aubin, cum ar fi: Ultima zână sau Noua lampă fermecată.
În 1824 publica – semnat cu același pseudonim Horace de Saint-Aubin – Anette și criminalul, și o nouă ediție din Vicarul din Ardeni, un nou roman Wan-Chlore al cărui subiect, rivalitatea dintre o mamă despotică și fiica sa, va deveni substanța multora dintre „scenele” sale. După cum va afirma mai târziu sora lui, Balzac scrie în acei ani de început peste patruzeci de lucrări, care însă, nu aduc câștigurile mult visate.
Avid de bani, Balzac se lansează în afaceri. Planurile sale nu sunt rele, un realist putând face avere speculând ideile respective: o editură menită să tipărească în condiții excepționale, folosind toate inovațiile moderne din tehnica grafică, operele marilor clasici francezi. În asociere cu librarul Urbain Canel tipărește o ediție completă din opera lui Moliere și una din cea a lui La Fontaine, ediții ce l-au costat aproximativ 10 000 de franci, dar din care nu se vând, într-un an, din pricina sabotajului inițiat de concurență decât douăzeci de exemplare. Pentru a-și zdrobi concurența Balzac cumpără o imprimerie pe str. Maris-Saint-Germain (azi str. Visconti) nr. 17, și îl angajează pe Barbier, fost maistru tipograf să se ocupe de partea tehnică.
Activul întreprinderii lui Balzac marchează 67 000 de franci, iar pasivul 113 000. Nu se descurajează, ia un alt asociat, Laurent, și mai cumpără și o turnătorie de litere. Dar, comenzile nădăjduite nu sosesc, clienții existenți plătesc greu, creditul încetează și falimentul e iminent. Datoriile lui Balzac ating în acel moment suma de 90 000 de fraci, suma, acoperită parțial de mama lui, care îi oferă 45 000 de franci, -sărăcind pentru tot restul vieții, fiind nevoită la bătrânețe să se întrețină din pensia acordată de nora sa de 3000 de franci - , restul de 45 000 de franci urmând a fi acoperit de doamna de Berny, care pentru a face rost de bani își girează aproape toate bunurile.
Astfel Balzac datora acum suma de 90 000 de franci, la care trebuia să se plătească o dobândă anuală de 6000, fără a pune în calcul cei 3000 de franci necesari strictei sale existențe.
După ruinarea viselor de afaceri, singura soluție care-i rămâne lui Balzac este scrisul. Pleacă în Bretania la un vechi prieten de familie, generalul baron de Pommereul. În casa călduroasei gazde el scrie prima carte semnată H. Balzac: Le dernier chouan ou la Bretagne en 1800, carte ce va apărea mai apoi în patru volume un an mai târziu în 1828.
La 18 iunie 1829 moare bătrânul Balzac. În vila de la Bouleauniere a doameni de Berny, Honore scrie La paix du menage (Pacea căsniciei). În octombrie, în satul, și poate și la castelul Maffliers al unei noi susținătoare ducesa d’Abrantes, scrie povestirea Gloire et malheur (Glorie și nefericire). Se întoarce la Paris unde scrie Le bal de Sceaux ou Le Pair de France, al cărui subtitlu a fost suprimat mai târziu. Publica Physiologie du mariage ou Meditation de philosophie eclectique sur le bonheur et le malheur conjual. Gloria începe să se schițeze, deși, pe ultimele sale lucrări nu încasase decât 1000 de franci.
Succesul obținut cu Șuanii și cu Fiziologia căsătoriei schimbă substanțial poziția socială și perspectivele de viitor ale lui Balzac, care își găsește acum prieteni mai peste tot în presă. La 7 ianuarie 1830 devine colaborator la revista La Silhouette, îi sunt solicitate colaborări la revista La Mode, invitație făcută de redactorul șef din acea vreme Emile de Girardin; pentru fiecare 16 pagini primind câte 50 de franci.
La 3 martie devine colaborator al Feuilleton des journaux politiques, revistă la a cărei fondare participă și unde i se rezervă rubrica de cronică externă. Din păcate revista va cădea după unsprezece numere. La 5 martie devine colaborator la Le Voleur, la 4 noiembrie la La Caricature unde timp de doi ani va semna cu diverse pseudonime precum: Alex. De B..., Henri B..., Alfred Coudreaux, Eugene Morisseau.
1830 a fost primul an de glorie din viața lui. Ușile lumii mondene îi sunt larg deschise, astfel, ajunge în cele mai strălucite saloane ale epocii: la poeta Marceline Desbordes-Valmore, la baronul Gerard, la contesa Merlin, la George Sand, la ducesa Bratiano, la Sophie Gay, la Delphine de Girardin, la celebra doamna Recamier, la doamna Ancelot, la doamna contesa d’Agoult.
Chipul jovial, fruntea largă, ochii de foc, costumul elegant îl fac să fie binevenit pretutindeni. Își mobilează cu gust apartamentul de pe str. Cassini și duce o viață îmbelșugată. Ducea o activitate bulevardistă și mondenă intensă.
În ceea ce privește munca sa, Balzac spunea: „Mă scol la miezul nopții și lucrez șaisprezece ore în șir”. E greu de imaginat cum a putut să dea publicității numai în cursul acelui an peste o sută de lucrări. În ianuarie a scris La Vendetta (O frumoasă poveste de dragoste ce se ivește între doi tineri aparținând unor familii vrășmașe. La o primă vedere asemănările cu Romeo și Julieta de William Shakespeare, rivalitatea dintre familii, o dragoste interzisă, căsătoria imposibilă, diminuându-i valoarea. Însă Balzac merge mai departe, prezentând realitatea, urcușurile și coborâșurile unei căsnicii tolerate, mizeria și disperarea, tinzând spre distrugere. Realmente o dramă de familie puternic marcată de orgoliile impuse de spiritul corsican), în februarie La Femme vertueuse (mai târziu intitulată Une Double famille) și Les Dangers de l’inconduite (redenumită Gobseck).
În două volume intitulate Scene de la vie privee, titlul reflectând pentru întâia oară ideea grupării operelor sale în “Scene”, publică aproape toate nuvelele pe care le scrisese până atunci: La Maison du Chat qui pelote, Le bal de Sceaux, La Vendetta, Une Double famille, Gobseck, etc. – în mare parte drame de familie, în care tinerele fete mânate de himere doresc să se ridice prin căsătorie deasupra condiției lor sociale.
1831: Balzac își continuă munca în același ritm, publicând în cursul anului peste nouăzeci de titluri. Apar primele iluzii ale posibilității de a parveni printr-o lansare în politică. Balzac se hotărăște să candideze în alegerile apropiate, planul său era să-și deschidă “prin lovituri de tun, ușa la Academie, prin Academie să devină pair, prin titlul de pair ministru, și să ajungă la putere prin puterea însăși”.
În luna aprilie publica broșura Ancheta asupra politicii celor două ministere, semnată: “Dl. De Balzac, elector eligibil” – folosind pentru întâia oară particula nobiliară inventată de tatăl său. De aici înainte va semna pe întregul parcurs al vieții ca “de Balzac”.
Pentru a avea o șansă în alegerile din 5 iunie, Balzac e dispus să se căsătorească cu fiica unui legitimist ce luptase în armata lui Condee, cu care se împrietenise la Villeparisis: Eleonore de Trumilly. Dar dl. de Trumilly se opune, găsind opiniile scriitorului prea liberare, reproșându-i faptul că aprecia monarhia constituțională și nu regretase căderea autocratului Carol al X-lea.
În luna august publică romanul La Peau de chagrin (Pielea de sagri), interesantă poveste fantastică în jurul căreia se oglindește întreaga viață a Parisului. Succesul obținut de prima carte literară semnată Honore de Balzac este enorm, situându-l pe autor printre cei mai mari scriitori ai vremii. În septembrie îi apar, grupate în trei volume, o serie de povestiri intitulate Romans et contes philosophiques cuprinzând: La Peau de chagrin, Sarrasine (tratând vicii împotriva naturii), La Comedie du diable, Jesus-Christ en Flandre, Les Proscrits (conține un excepțional portret făcut lui Dante exilat în Franța), Le Chef-d’oeuvre inconnue, El Verdugo, L’Elixir de longue vie, Les Marana.
La 5 octombrie primește o scrisoare anonimă de la o cititoare care îi analiza scrierile. Descoperă, nu după mult timp că autoarea scrisorii era marchiza de Castries, care îl va invita în curând la ea. Are ocazia de a face cunoștința cu ducele de Fitz-Jammes, unchiul marchizei, astfel devenind fondator al ziarului legitimist Le Renovateur. Spre sfârșitul anului apare prima parte din Femeia de treizeci de ani, al cărei subiect îi este inspirat, fără îndoială, de viața doamnei de Berny.
În 1832 după moartea la 7 aprilie a Dl. de Trumilly de holeră, Balzac, în ciuda sfaturilor doamnei de Berny și ale doamnei de Castries, cere mână domnișoarei de Trumilly - dânsa reprezentând singura modalitate de a poseda o avere suficientă pentru candidatură - dar este refuzat. Văzându-și iluziile politice spulberate, Balzac se rezervă doamnei de Castries și literaturii.
În mai publică o nouă ediție din Scene de la vie privee, sporită cu nuvele ca: Le Cure de Tours, Grădina cu rodii, Femeia părăsită, Colonelul Chabert etc. Tot în mai, mai publică și primele zece povestiri din Les Cent contes drolatiques colligez ez abbayes de Tourayne par le sieur de Balzac pour l’esbattement des pantagruelistes et non aultres (Cele o sută de povești znovoase adunate și rânduite din Tourayne de jupânul de Balzac spre hlizirea pantagrueliștilor și nu a altora).
În toamna aceluiași an pleacă împreună cu capricioasa doamnă de Castries spre Italia. Se opresc mai întâi la Aix-les-Bains, apoi în octombrie la Geneva. În Geneva speranțele amoroase ale lui Balzac sunt spulberate, se întoarce în Franța unde, își expune în scris starea de spirit: “dezolat, blestemând tot, afurisind femeia”. Spre liniștea lui sufletească, la 12 noiembrie primește o scrisoare din Ucraina, semnată L’Etrangere (Străina), plină de cuvinte elogioase ce-l consolează de eșecul suferit cu marchiza de Castries.
Primul succes al lui Balzac “Les Chouans” 1829, inițial publicat sub numele de “Le Dernier Chouan”) a fost urmat de “La Peau de chagrin” (1831). În următorii 20 de ani el a scris o vastă colecție de romane și scurte povești cunoscută sub numele “La Comédie humaine”. Aceasta, cea mai de seamă lucrare a sa, este o reproducere a societății franceze a timpului său, ilustrând în detaliu peste 2000 de personaje specifice fiecărei clase sociale și profesii. Cele mai importante romane din ”Comedia umana” sunt:
Calitățile lui Balzac care îi depășesc defecte precum lipsa stilului literar, critica, tendința spre melodramă, sunt: originalitatea, marea putere de observație și imaginația sa. Scurtele sale poveștioare includ părțile cele mai bune din limbaj, dar încercările de a scrie dramă au eșuat.
Alte romane ale autorului:
  • 1829Fiziologia căsătoriei ("Physiologie du mariage");
  • 1830Gobseck;
  • 1832 - 1837Povestiri hazlii ("Contes drôlatiques");
  • 1833 - 1844Ilustrul Gaudissart ("L'Illustre Gaudissart");
  • 1835Crinul din vale ("Le lys dans la vallée");
  • 1837Istoria măririi și decăderii lui César Birotteau ("Histoire de la grandeur et de la décadence de César Birotteau");
  • 1838Casa Nucingen ("La maison Nucingen");
  • 1839 - 1847Strălucirea și suferințele curtezanelor ("Splendeurs et misères des courtisanes");
  • 1844Țăranii ("Les paysans");
  • 1831Pielea de șagri ("Le peau de chagrin");
  • 1835Séraphita.

vineri, 2 august 2013

La multi ani Marcel Iureș !

La multi ani Marcel Iures !




 


Marcel Iureș (n. 2 august 1951, Băilești) este actor român de compoziție.

    Absolvent al Institutului de Arta Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, promoţia 1978, Marcel Iureş a debutat pe scena teatrului Bulandra în piesa "Fermă". Din 1978 până în 1981 a fost angajat al Teatrului Naţional Cluj, unde a jucat în piese precum "Afară în faţa uşii" şi "Perşii". În paralel, Marcel a primit primul său rol de cinema, Franz Lizt, din filmul "Vis de ianuarie" (regia Nicolae Opriţescu). În anii ’80, Marcel a jucat atât la Bulandra cât şi la Odeon iar dintre rolurile din această perioadă amintim trei dintre cei mai importanţi eroi shakespearieni, Hamlet, Henric al IV-lea şi Richard al III-lea. În paralel, actorul şi-a continuat cariera cinematografică cu roluri în filmele "Artistă, dolarii şi ardelenii" şi "Să mori rănit din dragoste de viaţă" (r. Mircea Veroiu), "Domnişoara Aurica" şi "Cei care plătesc cu viaţa" (r. Şerban Marinescu), "Un bulgăre de humă" (r. Nicolae Mărgineanu), "Balanţa" şi "O vară de neuitat" (r. Lucian Pintilie). Cariera internaţională a lui Marcel Iureş a început după turneul din 1994, susţinut în Marea Britanie cu spectacolul "Richard al III-lea", în regia lui Mihai Măniuţiu. 

     După un mic rol în "Interviu cu un vampir" (r. Neil Jordan), alături de Tom Cruise şi Brad Pitt, a urmat un rol episodic dar crucial pentru plotul filmului în "Misiune imposibilă" (r. Brian De Palma), tot cu Tom Cruise şi trei roluri principale, în "Pacificatorul" (r. Mimi Leder), cu Geroge Clooney şi Nicole Kidman, "Războiul lui Tom Hart" (r. Gregory Hoblit), cu Colin Farrell şi Bruce Willis şi "Layer Cake" (r. Matthew Vaughn), cu Daniel Craig.

    Dintre filmele sale cele mai recente amintim "Piraţii din Caraibe: La capătul lumii" (r. Gore Verbinski), "Tinereţe fără tinereţe" (r. Francis Ford Coppola) sau "Călătoria lui Gruber". 

    În stagiunea 1992-1993, Marcel Iureş a fost nominalizat la premiul UNITER pentru rolul principal din spectacolul "Richard III"; în 1998 şi 2001 a primit premiul UNITER pentru cel mai bun actor pentru rolurile din "Richard al II-lea" şi, respectiv, "Creatorul de teatru"; în 2003 a prmit premiul UNITER de excelenţă pentru fondarea Teatrului Act - catalizator al mişcării teatrale independente; în 2009 a primit premiul Festivalului de Dramaturgie Contemporană pentru cel mai bun rol masculin din spectacolul "Acasă la tata" de Mimi Brănescu.
Din 1995, Marcel Iureș este președinte al Fundației Cultural Artistice Teatrul ACT, punând bazele celei de-a doua scene independente de teatru din România. 


      În prezent, el joacă pe scena Teatrului Act în trei piese regizate de Alexandru Dabija: "Creatorul de Teatru" (de Thomas Bernhard), "Ultima bandă a lui Krapp" (de Samuel Beckett) și "Capra sau Cine e Sylvia?" (de Edward Albee). Cele mai importante roluri în teatru: "Richard al II-lea", "Richard al III-lea" (regizată de Mihai Măniuțiu), "Hamlet" (regizată de Liviu Ciulei), "Caligula" de Albert Camus (regizată de Mihai Măniuțiu), Beckman ("Afară în fața ușii") de Wolfgang Borchert (regizată de Mihai Măniuțiu). La Teatrul ACT a mai jucat în piesa "Cetatea Soarelui" (în regia lui Mihai Măniuțiu). Cariera internațională a lui Marcel Iureș este legată de câteva roluri în filme, dintre care cele mai cunoscute:Amen, Războiul lui Tom Hart, Misiune Imposibilă, Interviu cu un vampir, Cronicile Vampirului și Pacificatorul.
     Performanțele sale artistice în domeniul teatral sunt legate și de importante roluri în teatrul de televiziune (înainte de 1990) și în teatrul radiofonic național.
Din 2004 este preşedintele Festivalului Internaţional de Film Independent Anonimul.

joi, 1 august 2013

TRAGEDIA OMULUI ( Az ember tragédiája ) partea I TABLOUL I • În cer

Adversar al politicii transilvane a guvernelor maghiare, Goga a fost, în același timp, un prieten adevărat al marilor scriitori ai literaturii maghiare clasice și moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu și apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi și Imre Madách, si a fost prieten cu unii din cei mai de seamă scriitori maghiari ai timpului și a fost apropiat de Ady EndreMadách l-a atras pe Goga din tinerețe, primele încercări de traducere din Tragedia omului datând din anii de școală. După câteva tablouri și scene din Tragedie, publicate în Luceafărul în (1903) sau în Țara noastră (1909), apariția Tragediei omului în volum în traducerea lui Goga s-a produs în 1934, primită ca „o strălucită creație poetică având aceeași valoare ca și originalul“. A doua ediție românească (1940) a apărut revăzută de autor.
Tudor Vianu scria că Memento mori și Tragedia omului sunt „poeme ale omenirii văzute prin speranțele, înfrângerile și luptele popoarelor“. G. Călinescu a observat că traducerea lui Goga e făcută într-o românească ce se apropie de perfecțiunea și frumusețea limbii lui Eminescu: „E limba de și chiar stilul lui Eminescu potrivit vremii noastre și e tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbutește să fie plastic prin vorbe, pentru ureche, nu prin colorism“.
Mihály_Zichy_Adam_Eva

Merita sa cititi : 
O voi publica în 15 postări video nu am gasit din pacate numai in limba maghiara , păcat ca nu este transpus și în limba romana  : 



TABLOUL I • În cer



CORUL INGERILOR
Pământu-ntreg şi cerul fără margini
S-aducă laudă Domnului mărit,
Cel ce cu-o vorbă totul plăsmuit-a
Şi cu-o privire-i poate da sfârşit.
Puterea-i El, lumina întrupată,
Pe noi, drept umbre, raza-i ne-a născut.
Lui ne-nchinăm, că-n mila fără margini,
Măririi Lui, părtaşi El ne-a făcut.
E închegată vecinica idee,
Şi facerea şi-a plăsmuit hotar,
Azi orice suflet trăitor în Domnul
Prinos să ducă sfântului altar.
DOMNUL
Da, s-a sfârşit măreaţa-nfăptuire.
Se mişcă roata, meşterul adastă
Şi mii de ani în osie se-nvârte
Pân’ înădesc o spiţă sfărâmată.
Deci, v-arătaţi a lumii mele duhuri,
Vă-ncepeţi cursul fără de zăbavă.
Vreau să ascult cu inima senină
Cum larma voastră-mi curge la picioare…
(Spiritele protectoare ale stelelor se avântă pe dinaintea tronului, rostogolind globuri şi comete de diverse mărimi şi culori. Muzica lină a sferelor.)
CORUL ÎNGERILOR
Minunat glob de văpaie
S-a ivit plin de mărire
Şi-ntr-un cerc sfios de stele
El slujeşte fără ştire.
Tremurând ca un opaiţ
De departe-o stea luceşte,
Pe când lumea-i fără margini,
Mii de inimi ocroteşte.
Două globuri pleacă-n luptă,
Răsărind din depărtări,
Goana lor orânduieşte
Ale lumilor cărări.
Iată urlă unu-n drumu-i,
Tu-l priveşti de groază plin;
El la milioane-mparte.
Fericire şi senin.
Cât de blând s-aprinde-acolo
Astrul închinat iubirii,
Mână bună s-o păzească,
Mângâierea omenirii.
Iată lumi ce se vor naşte,
Iat-o altă lume moartă,
Celui îndrăzneţ mustrare,
Scut celui lovit de soartă.
Iată aducând pierzare
O cometă vine-acum,
Dar c-un semn stăpânul face
Din căderea ei un drum.
Vino, dulce înger tânăr,
Cu-al tău glob în multe feţe;
Din lumină şi-ntuneric
Sunt a hainei tale creţe.
Ocrotit mergi înainte,
De al cerurilor har,
Mari idei dura-vor luptă
Pe îngustul tău hotar.
Zâmbete şi lacrimi fi-vor,
Iarnă-vară pe pământ,
Rază-umbră arăta-vor
Voia Domnului preasfânt.
(Spiritele ocrotitoare ale stelelor se retrag.)
ARHANGHELUL GAVRIL
Tu ce-ai pus mărginire-n haos,
Ca să-l închegi în humă vie,
Măsură-n lumi fără repaos,
Din glasul tău măreţ învie,
Te preamărim: Ideie!
(Se prosternă.)
ARHANGHELUL MIHAIL
Tu ce de-a pururi schimbătorul
Cu neschimbatul împreuni,
Zidind şi vremi şi infinituri,
Popoare răsădind în lumi,
Noi te slăvim: Putere!
(Se prosternă.)
ARHANGHELUL RAFAIL
Tu care dărui fericirea,
Ştiinţă ferecând în lut,
Făcând înţelepciunii Tale
Părtaşă lumea ce-ai născut,
Osana: Bunătate!
(Se prosternă.)
DOMNUL
Şi tu zâmbeşti, tăcând cu îndârjire,
Ţi-e scumpă lauda şi o păstrezi, Lucífer,
Ori plăsmuirea, munca mea nu-ţi place?
LUCIFER
Să-mi placă mie? Câteva materii,
Cu alte forme, alte însuşiri,
Cu noima lor de tine nevisată,
Sau dacă da, tu fără de puterea
Schimbării lor, acestea vrei să-mi placă?
Materii seci în globuri plămădite,
Ce-acum s-atrag, s-alungă-n calea lor,
Şi-n câţiva viermi deşteapt-o conştiinţă,
Pân’totul plin, răcit, pieri-va iarăşi,
Lăsând în urmă drojdii fără vlagă?…
Şi omul doar simţindu-ţi şiretlicul
În colţul lui va plămădi la fel.
Tu-n uriaşa ta bucătărie
L-ai pus pe el; nepăsător şi-n tihnă
Îl urmăreşti în searbăda lui trudă,
Cum năucit el Dumnezeu se crede.
Şi-apoi când el, ce-ai pus la foc tu, strică,
Atunci te-a prins mânia ta târzie
Şi-l pedepseşti pe bietul ucenic…
La ce ţi-e doar întreagă plăsmuirea?
Spre slava ta ai scris o poezie,
Ai prins-o-ntr-o maşină hârbuită
Şi nu ştiu cum, dar nu ţi-e greu s-asculţi
De mii de ani cum scârţie flaşneta
Acelaşi cântec fără de-nţeles…
Moşnege! văd că te-a robit un joc
Ce-ar încălzi un creier de copil.
Un joc de râs: scânteia-năbuşită,
Stinsă-n noroi, văpaie n-o să fie,
Ursită, libertate, s-alung-una pe alta,
Dar nu-i aci ţărmuitoarea minte!
DOMNUL
Nu vreau cuvânt, ci mută închinare!
LUCIFER
Aşa mi-e firea, alta ce să-ţi dau?
(Arătând spre îngeri.)
Te laudă o ceată de neghiobi
Ş-aşa-i cu cale, ei să te slăvească;
Tu i-ai născut ca raza, umbra moartă,
Dar eu trăiesc de vecii-vecilor!
DOMNUL
Nemernice! Materia ţi-e mamă, -
Unde ţi-a fost puterea mai-nainte?
LUCIFER
Şi eu pot doar la fel să te întreb!
DOMNUL
În mintea mea din vremi făr-de-nceput
Trăieşte chipul celor întrupate.
LUCIFER
Şi n-ai simţit că făurirea minţii
De-un haos ţi-e puternic priponită,
Ce-i stăvilar oricărei firi pe lume?
Eu, Lucifer, sunt stavila eternă;
Eu întruparea veşnicei tăgade!
Tu m-ai învins, căci soarta mi-e de-aşa,
Ca-n lupta mea să cad întotdeauna,
Dar întărit din nou să mă renasc.
Materia îmi primeneşte forţa,
Cu viaţa ta e moartea mea alături,
Cu fericirea deznădejde-amară!
E umbra mea cu raza ta vecină,
Credinţa ta o sap cu îndoială,
Oriunde eşti, mă vezi, îţi calc în urmă,
Eu, ce te ştiu, eu ţie să mă-nchin?
DOMNUL
Piei, duh potrivnic, du-mi-te din cale!
Nu te zdrobesc, dar dezlegat te las
De înrudirea spiritelor sfânte!
Jos în noroi, pierdut şi huiduit,
Străin să fii ş-amarnic să te zbaţi,
Muncit pe veci de nesfârşitul gând
Că în zadar faci lanţul tău să sune,
Ţi-e mică truda: Domnul e puternic!
LUCIFER
A, nu aşa! Vrei să mă-mpingi în praf?
Acum îţi par netrebnică unealtă.
E în zadar! Legat ne fuse traiul:
Eu parte cer!
DOMNUL (Ironic.)
Deci, fie voia ta!
Vezi pe pământ doi pomi cu roadă vie,
Ce-n mijloc chiar îşi mlădie tulpina,
I-am blestemat, ai tăi fie de-acum!
LUCIFER
Zgârcite-ţi sunt azi mâinile, Stăpâne,
Dar locul tău, ce-ai măsurat cu cotul,
Va fi pe veci lăcaş tăgăduirii,
Ce lumea ta va răsturna odată!
(Pleacă.)

CORUL ÎNGERILOR
Duh blestemat! Te-alungă cel de sus!
Osana! Domnul lege ne-a adus!

luni, 29 iulie 2013

"Eu cu cine votez?"



I.L. CaragialeO scrisoare pierdută (1884)

Cetăţeanul: Nu sunt turmentat... (zâmbind) coană Joiţico... Las' că ne cunoaştem... Mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 fevruarie... Nu e vorba, ţinem de d. Nae Caţavencu... e din Soţietate... dar vorba e, eu alegător... eu... (sughite) apropritar, eu pentru cine votez? (sughite) D-aia am venit. (şovăie.)






DE ACTUALITATE ... TOATĂ PIESA ! 


PERSOANELE:
ŞTEFAN TIPĂTESCU, prefectul judeţului
AGAMEMNON DANDANACHE, vechi luptător de la 48
ZAHARIA TRAHANACHE, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii
TACHE FARFURIDI, avocat, membru al acestor comitete şi comiţii
IORDACHE BRÂNZOVENESCU, asemenea
NAE CAŢAVENCU, avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident-fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative "Aurora economică română"
IONESCU, institutor, colaborator la acel ziar şi membru al acestei societăţi
POPESCU, asemenea
GHIŢĂ PRISTANDA, poliţaiul oraşului
UN CETĂŢEAN TURMENTAT
ZOE TRAHANACHE, soţia celui de mai sus
UN FECIOR
ALEGĂTORI, CETĂŢENI, PUBLIC

În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre

ACTUL I
(O anticameră bine mobilată. Uşă în fund cu două ferestre mari de laturi. La dreapta, în planul din fund o uşă, la stânga altă uşă, în planul din faţă. În stânga, planul întâi, canapea şi un fotoliu.)

SCENA I
Tipătescu, puţin agitat, se plimbă cu "Răcnetul Carpaţilor" în mână; e în haine de odaie; Pristanda: în picioare, mai spre uşă, stă rezemat în sabie

Tipătescu: (terminând de citit o frază din jurnal) "... Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui om!... Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale României pradă în ghearele unui vampir!..." (indignat.) Eu vampir, 'ai?... Caraghioz!

Pristanda: (asemenea) Curat caraghioz!... Pardon, să iertaţi, coane Fănică, că întreb: bampir... ce-i aia, bampir?

Tipătescu: Unul... unul care suge sângele poporului... Eu sug sângele poporului!...

Pristanda: Dumneata sugi sângele poporului!... Aoleu!

Tipătescu: Mişel!

Pristanda: Curat mişel!

Tipătescu: Murdar!

Pristanda: Curat murdar!

Tipătescu: Ei! Nu S-alege!

Pristanda: Nu s-alege!

Tipătescu: Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică a dumnealui... degeaba! Să-mi rază mie mustăţile!

Pristanda: Şi mie!

Tipătescu: Dar în sfârşit, las-o asta! Lasă-l să urle ca un câine!

Pristanda: Curat ca un câine!

Tipătescu: Începuseşi să-mi spui istoria de aseară. (şade.)

Pristanda: Cum vă spuneam coane Fănică (se apropie), aseară, aţipisem niţel după masă, precum e misia noastră, că acuma dumneavoastră ştiţi că bietul poliţai n-are şi el ceas de mâncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creştinul...

Tipătescu: Fireşte...

Pristanda: Şi la mine, coane Fănică, să trăiţi! Greu de tot... Ce să zici? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Fănică. Încă d-aia nevastă-mea zice: "Mai roagă-te şi tu de domnul prefectul să-ţi mai mărească leafa, că te prăpădeşti de tot!..." Nouă copii, coane Fănică, să trăiţi! nu mai puţin... Statul n-are idee de ce face omul acasă, ne cere numai datoria; dar de! Nouă copii şi optzeci de lei pe lună: famelie mare, renumeraţie mică, după buget.

Tipătescu: (zâmbind) Nu-i vorbă, după buget e mică, aşa e... decât tu nu eşti băiat prost; o mai cârpeşti, de ici, de colo; dacă nu curge, pică... Las' că ştim noi!

Pristanda: Ştiţi! Cum să nu ştiţi, coane Fănică, să trăiţi! Tocma' dumneavoastră să nu ştiţi...

Tipătescu: Şi nu-mi pare rău, dacă ştii să faci lucrurile cuminte: mie-mi place să mă servească funcţionarul cu tragere de inimă... Când e om de credinţă...

Pristanda: De credinţă, coane Fănică, să trăiţi!

Tipătescu: Nu mă uit dacă se foloseşte şi el cu o para, două... mai ales un om cu o familie grea.

Pristanda: Nouă suflete, coane Fănică, nouă, şi renumeraţie...

Tipătescu: După buget!...

Pristanda: Mică, sărut mâna, coane Fănică.

Tipătescu: Lasă, Ghiţă, cu steagurile de alaltăieri ţi-a ieşit bine; ai tras frumuşel
condeiul.

Pristanda: (uitându-se pe sine şi râzând) Curat condei! (luându-şi numaidecât seama, naiv.) Adicăte, cum condei, coane Fănică?...

Tipătescu: Contul jidanului s-a plătit la Comitet pe patruzeci şi patru de steaguri.

Pristanda: (naiv) Da.

Tipătescu: Ei?... s-a pus patruzeci şi patru de steaguri?

Pristanda: (cu tărie) S-a pus, coane Fănică, s-a pus... Poate unul-două să le fi dat vântul jos... da' s-a pus...

Tipătescu: Patruzeci şi patru?

Pristanda: Patruzeci şi patru în cap, coane Fănică.

Tipătescu: (râzând) Nu umbla cu mofturi, Ghiţă. Nu m-am plimbat eu la luminaţie în trăsură cu Zoe şi cu nenea Zaharia în tot oraşul? Tocmai ea, cum e glumeaţă, zice: "Ia să-i numărăm steagurile lui Ghiţă"...

Pristanda: (mâhnit) Îmi pare rău! Tocmai coane Joiţica, tocmai dumneei, care de!... Să ne aşteptăm de la dumneei la o protecţie...

Tipătescu: Apoi, ea n-a zis-o cu răutate, a zis-o în glumă. Nu ştie şi nenea Zaharia şi ea că eşti omul nostru...

Pristanda: Al dumneavoastră, coane Fănică, şi al coanii Joiţichii, şi al lui conul Zaharia... Ei? Şi le-aţi numărat, coane Fănică?... Ei? Aşa e? Patruzeci şi patru...

Tipătescu: Vreo paispce... cinspce.

Pristanda: Apoi să le numărăm, coane Fănică; să le numărăm; două la prefectură.

Tipătescu: Două...

Pristanda: Două pe piaţa lui 11 Fevruarie...

Tipătescu: Patru...

Pristanda: (căutând în gând) Două la primărie...

Tipătescu: Şase...

Pristanda: (acelaşi loc) Unul la şcoala de băieţi...

Tipătescu: Şapte...

Pristanda: Unul... la şcoala de fete...

Tipătescu: Opt...

Pristanda: Unul la spital...

Tipătescu: Nouă...

Pristanda: Două... la catrindală, la Sf. Niculae...

Tipătescu: Unsprezece.

Pristanda: Două la prefectură... paispce...

Tipătescu: (râzând) Le-ai mai numărat pe ale de la prefectură.

Pristanda: Nu, coane Fănică, să trăiţi! (continuă repede, pe nerăsuflate.) Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci...

Tipătescu: (râzând) Le-ai maii numărat o dată pe toate astea şi aduni rău...

Pristanda: Doamne păzeşte, coane Fănică, să trăiţi, patruzeci şi patru, în cap... patruzeci şi patru... Cum zic, unul-două, poate vântul... ori cine ştie...

Tipătescu: (râzând) Ghiţă... apoi nu mă orbi de la obraz aşa.

Pristanda: (schimbând deodată tonul, umilit şi naiv) Famelie mare... renumeraţie după buget mică...

Tipătescu: (uitându-se la ceas) Ia să lăsăm steagurile, Ghiţă...

Pristanda: Curat să le lăsăm, coane Fănică.

Tipătescu: Spune odată istoria de-aseară, că mă grăbesc.

Pristanda: Bine ziceţi, coane Fănică. Aseară pe la zece şi jumătate, mă duc acasă, îmbuc ceva şi mă dau aşa pe-o parte să aţipesc numai un minuţel, că eram prăpădit de ostenit de la foc. Nevasta zice, pardon: "Dezbracă-te Ghiţă, şi te culcă". Eu, nu; eu, la datorie, coane Fănică, zi şi noapte la datorie. Aşa, mă scol cam pe la douăspce fără un sfert, şi, pardon, mă dezbrac de mondir, scoţ chipiul, mă-mbrac ţivileşte şi plec... la datorie, coane Fănică. Până să plec se făcuse vreo unul după douăspce. O iau prin dosul primăriei, şi apuc pe maidan ca să ies la bariera "Unirii". Când dau să trec maidanul, văz lumină la ferestrele de din dos ale lui d. Nae Caţavencu, şi ferestrele vraişte. Ulucile înalte... dacă te sui pe uluci, poţi intra pe fereastră în casă. Eu, cu gândul la datorie, ce-mi dă în gând ideea? Zic: ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul, că nu strică... şi binişor, ca o pisică, mă sui pe uluci şi mă pui s-ascult: auzeam şi vedeam cum v-auz şi m-auziţi, coane Fănică, ştiţi ca la teatru.

Tipătescu: Ei, ce?

Pristanda: Jucaseră stos.

Tipătescu: Cine era?

Pristanda: Cine să fie? Dăscălimea: Ionescu, Popescu, popa Pripici...

Tipătescu: Şi popa?

Pristanda: Da, popa şi d. Tăchiţă, şi Petcuş, şi Zapisescu, toată gaşca-n păr. Jocul era pe isprăvite... şi fumărie de tutun... ieşea pe fereastră ca de la vapor. Mai juca popa şi cu Petcuş. Ăilalţi şedeau de vorbă.

Tipătescu: Şi Caţavencu mă-njura?

Pristanda: Grozav, coane Fănică, pe guvern şi pe dv.... şi-şi număra voturile.

Tipătescu: Dăscălimea, popa şi moflujii.

Pristanda: Curat moflujii!

Tipătescu: Las' că le dau eu voturi.

Pristanda: Da' să vedeţi ce s-a-ntâmplat... coane Fănică. Din vorbă-n vorbă, Caţavencu zice: "Mă prinz cu d-voastră că o să voteze cu noi cine cu gândul nu gândiţi, unul pe care contează bampirul - şi acolo, pardon, tot bampir vă zicea - pe care contează bampirul ca pe Dumnezeu... şi când l-om avea pe ala, i-avem pe toţi... Ia ascultaţi scrisoarea asta"... şi scoate o scrisorică din portofel... "Ia ascultaţi..." Diavolul de popă, n-are de lucru? Se scoală repede de la joc şi zice: "Să mă-ngropi, sufletul meu, Năică, nu citi... stăi, s-o ascult şi eu... să-mi aprinz numai ţigara..." Şi, coane Fănică, se scoală de la joc, aprinde chibritul, trage din ţigară şi vine să arunce chibritul aprins pe fereastră drept în ochii mei... Mă trag înapoi, alunec de pe uluci şi caz pe maidan, peste un dobitoc, care pesemne trece ori şedea lângă uluci. Dobitocul începe să strige, toţi din casă sar năvală la fereastră; eu, cum căzusem, mă ridic degrabă, o iau pituliş pe lângă uluci şi intru în curtea primăriei.

Tipătescu: (interesându-se de povestire) Ei?

Pristanda: M-am maiîntors eu, dar închiseseră ferestrele şi lăsaseră perdelele.

Tipătescu: Cine să fie? Ce scrisoare? Nu pricep... Ghiţă, eu trebuie să mă duc la dejun, să nu fac pe nenea Zaharia şi pe Zoe să m-aştepte. Ei nu dejunează fără mine, şi nenea Zaharia nu iese înainte de dejun. Şi mai ales cum e Zoe nerăbdătoare...

Pristanda: Ce-mi ordonaţi, coane Fănică?

Tipătescu: Să-mi afli ce scrisoare e aia şi de cine e vorba.

Pristanda: Ascult, coane Fănică.

Tipătescu: Dacă s-ar putea să punem mâna şi pe firul ăsta, - nu doar că mi-e teamă de intrigile proaste ale lui Caţavencu, - dar n-ar fi rău să-l dezarmăm cu desăvârşire, ş-apoi să-l lucrăm pe onorabilul!

Pristanda: Curat să-l lucrăm!

Tipătescu: Stăi un minut până să-mi schimb haina; ieşim împreună; am să-ţi mai spun ceva.

Pristanda: Stau, coane Fănică.

(Tipătescu iese în stânga.)

SCENA II

Pristanda: (singur) Grea misie, misia de poliţai... Şi conul Fănică cu coana Joiţica mai stau să-mi numere steagurile... Tot vorba bietei neveste, zice: "Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la îl flămând..." Zic: curat! De-o pildă, conul Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache... (luându-şi seama) babachii... Da' eu, unde? Famelie mare, renumeraţie după buget mică. (şase în fund pe un scaun la o parte.)

SCENA III
Zaharia Trahanache, Ghiţă Pristanda, apoi Tipătescu şi Zoe

Trahanache: (intră prin fund, fără să ia seama la Ghiţă, care se ridică răpede la intrare. Trahanache e mişcat) A! Ce coruptă soţietate!... Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul... Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr tânăr, dar cop, serios băiat! Zice:
"Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!"... Auzi d-ta mişelie, infamie. (vede pe Ghiţă.) Aici era Ghiţă? (se stăpâneşte.)

Pristanda: Aici, sărut mâna, coane Zahario.

Trahanache: Fănică a ieşit?

Pristanda: Ba nu, coane Zahario, vine numaidecât momental, e dincolo... A! Iată conul Fănică.

Tipătescu: (cu pălăria şi haina de oraş vine din stânga, e surprins la vederea lui Zaharia) Neica Zaharia! Cum se poate? Ai ieşit înainte de dejun? Ce e?

Trahanache: E comedie, mare comedie, Fănică, stăi să-ţi spui. (îi face semn să expedieze pe Pristanda.)

Pristanda: (răpede) Mai aveţi ceva să-mi ordonaţi, coane Fănică?

Tipătescu: Nu... Nu uiţi de ce-am vorbit. Trebuie să avem dezlegarea istoriei cât mai degrabă.

Pristanda: Ascult.

Tipătescu: Nene Zahario, e lung ce ai să-mi spui? Nu mi-o poţi spune la dejun?

Trahanache: Ai puţintică răbdare... Nu trebuie să ştie Joiţica... E comedie mare, Fănică. (şede pe canapea, cu spatele spre fund.)

Tipătescu: (uitându-se la ceas) Atuncea treci, Ghiţă, pe la nenea Zaharia p-acasă şi lasă-i vorbă coanei Joiţichii - nu-i aşa, nene Zahario? - Să fie aşa de bună să nu se supere dacă om întârzia de la dejun... avem ceva politică de vorbit între bărbaţi.

Pristanda: Ascult, coane Fănică.

(Pristanda pleacă spre fund. Tipătescu se întoarce spre Trahanache şi coboară. Când Pristanda vrea să iasă prin fund, uşa din dreapta se deschide puţin, Zoe scoate capul, cheamă pe Pristanda: "Pst! Pst! şi închide repede uşa. Tipătescu se întoarce şi îl vede pe Pristanda lângă uşa din dreapta.)

Tipătescu: 'Ai? Un' te duci?

Pristanda: (făcându-i semn să tacă şi arătându-i pe Trahanache) Unde mi-aţi ordonat.

Tipătescu: (fără a înţelege) De ce nu ieşi prin faţă?

Pristanda: (urmându-şi jocul) Da, prin faţă...

(se-ntoarce spre uşa din fund. Tipătescu se-ntoarce iar spre Trahanache. Jocul Zoii se repetă. Fănică se-ntoarce iar. Ghiţă, care este iar lângă uşa din dreapta, iese năvală pe acolo. Tipătescu, dând din umeri, fără să-nţeleagă, se coboară să şază pe fotoliu, lângă Trahanache.)

SCENA IV
Tipătescu, Trahanache

Tipătescu: Ei! Neică Zahario, ce e? Ia spune, te văz cam schimbat!...

Trahanache: Ai puţintică răbdare, să vezi... Azi-dimineaţă, pe la opt şi jumătate, intră feciorul în odaie, - nici nu-mi băusem cafeaua, - îmi dă un răvăşel şi-mi zice că aşteaptă răspuns... De la cine era răvăşelul?

Tipătescu: De la cine?

Trahanache: De la onorabilul d. Nae Caţavencu.

Tipătescu: De la Caţavencu?

Trahanache: Zic: ce are a face Caţavencu cu mine şi eu cu Caţavencu, nici în clin, nici în mâneci, ba chiar putem zice, dacă considerăm după prinţipuri, dinpotrivă.

Tipătescu: Fireşte... Ei?

Trahanache: Stăi, să vezi. (scoate un răvăşel din buzunar şi-l dă lui Tipătescu.)

Tipătescu: (luând răvăşelul şi citind) "Venerabilul d. Zaharia Trahanache, prezident al Comitetului permanent, al Comitetului şcolar, al Comitetului electoral, al Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţie... Loco. (scoate hârtia din plic.) Venerabile domn, în interesul onoarii d-voastre de cetăţean şi de tată de familie, vă rugăm să treceţi astăzi între orele 9 jum. şi 10Êa.m. pe la biuroul ziarului "Răcnetul Carpaţilor" şi sediul Societăţii Enciclopedice-Cooperative "Aurora Economică Română" unde vi se va comunica un document de cea mai mare importanţă pentru d-voastră... Al d-voastre devotat, Caţavencu, director-proprietar al ziarului "Răcnetul Carpaţilor", prezident fundator al Societăţii Enciclopedice-Cooperative "Aurora Economică Română"..." Ei? Ce document?

Trahanache: Ai puţintică răbdare! Să vezi... M-am gândit: să nu mă duc... să mă duc... să nu mă duc... ia, numai de curiozitate, să mă duc, să văz ce moft mai e şi ăsta. Mă îmbrac degrabă, Fănică, şi mă duc.

Tipătescu: La Caţavencu?

Trahanache: Stăi, să vezi... la Caţavencu. - Cum intru se scoală cu respect şi mă pofteşte pe fotel. "Venerabile"-n sus, "venerabile"n jos. "Îmi pare rău, că ne-am răcit împreună, zice el, că eu totdeauna am ţinut la d-ta ca la capul judeţului nostru..." şi în sfârşit o sumă de delicateţuri... Eu serios, zic: "Stimabile, m-ai chemat să-mi arăţi un docoment, arată docomentul!" Zice: "Mi-e teamă, zice, că o să fie o lovitură dureroasă pentru d-ta, şi ar fi trebuit să te pregătesc mai dinainte, d-ta un bărbat aşa de, şi aşa de..." şi iar delicateţuri. Zic iar: "Stimabile, ai puţintică răbdare, docomentul"... El iar: "...că de, damele..." Să vezi unde vrea să m-aducă mişelul!... Biata Joiţica! Să nu cumva să-i spui, să nu care cumva să afle! Cum e ea simţitoare!...

Tipătescu: Ce! A cutezat? Mizerabilul (se ridică turburat.)

Trahanache: (oprindu-l) Stăi, să vezi! "...că de, damele, zice, nu înţeleg totdeauna meritele şi calităţile morale ale bărbatului, şi respectul care va să zică, ce trebuie să-i poarte..." În sfârşit (Tipătescu fierbe) ce s-o mai lungesc degeaba! După ce-i pui piciorul în prag şi-i zic: "Ia ascultă, stimabile, ai puţintică răbdare: docomentul!" vede mişelul că n-are încotro, şi-mi scoate o scrisorică... Ghiţi a cui şi către bine?

Tipătescu: (de abia stăpânindu-şi emoţia) A cui? A cui, nene Zahario?

Trahanache: Stăi să vezi. (răspicat şi râzând.) A ta cătră nevastă-mea, cătră Joiţica! Scrisoare de amor în toată regula... 'Ai? Ce zici d-ta de asta?

Tipătescu: (turburat rău) Nu se poate, nu se poate!

Trahanache: Am citit-o de zece ori poate: o ştiu pe dinafară! Ascultă: "Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri seara). - Eu (adică tu) trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevastă-mea, Joiţica), la cocoşelul tău (adică tu) care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori, Fănică..." (priveşte lung pe Tipătescu, care e în culmea agitaţiei.)

Tipătescu: (plimbându-se înfuriat) Nu se poate! O să-i rup oasele mizerabilului!... Nu se poate!

Trahanache: (placid) Fireşte că nu se poate; dar ţi-ai fi închipuit aşa mişelie... (cu candoare.) Bine frate, înţeleg plastografie, până unde se poate, dar până aci nu înţeleg... Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! Să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri! (oprindu-se şi privind pe Tipătescu, care se plimbă cu pumnii încleştaţi; cu mirare şi ciudă.) Uite-te la el cum se turbură! Lasă, omule, zi-i mişel şi pace! Ce te aprinzi aşa? Aşa e lumea, n-ai ce-i face n-avem s-o schimbăm noi. Cine-şi poate închipui până unde poate merge mişelia omului!

Tipătescu: (acelaşi joc) Mizerabilul!

Trahanache: Măi omule, ai puţintică răbdare, zi-i ce i-am zis eu: "Eşti tare, stimabile, la machiaverlicuri, tare, n-am ce să zic; dar nu ţi-ai găsit omul..." Ei, dacă a văzut că nu i se trece cu mine, ştii la ce-a ajuns? Mi-a spus că, dacă nu dau eu importanţă lucrului, o să-i dea publicul, pentru că scrisoarea o să se publice duminică la gazată şi o să fie pusă în cercevea, ca s-o vază oricine-o pofti.

Tipătescu: (turbat) Îl împuşc! Îi dau foc! trebuie să mi-l aducă aci numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea. (se răpede în fund.) Ghiţă! Ghiţă! Să vie poliţaiul!

Trahanache: (după el până în fund) Ai puţintică. (întorcându-se singur în scenă.) E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect. Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip... trebuie să ai şi puţintică diplomaţie!

Tipătescu: (întorcându-se din fund) Infamul! Canalia!

Trahanache: Ei, astâmpără-te omule, şi lasă odată mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit. Deseară e întrunire. S-a hotărât? Punem candidaturalui Farfuridi? Ce facem? - Deseară, am aflat că dăscălimea cu Caţavencu şi cu toţi ai lor vor să facă scandal. Trebuie să-i spunem lui Ghiţă să îngrijească. Mişelul de Caţavencu o să ia deseară cuvântul ca să ne combată...

Tipătescu: (fierbând mereu) Nu te teme, nene Zahario, deseară d. Caţavencu nu o să fie la întrunire, o să fie în altă parte - la păstrare.

Trahanache: 'Aide, mergi la dejun?

Tipătescu: Nu, neică Zahario, mulţumim, am treabă. Du-te dumneata singur; sărutări de mâini coanii Joiţichii.

Trahanache: Bine, dar la prânz desigur. Deseară eu mă duc la întrunire, trebuie să stai cu Joiţica, i-e urât singură. După întrunire avem preferanţă...

Tipătescu: (ameţit) Da, neică Zahario.

Trahanache: La revedere, Fănică.

Tipătescu: La revedere, neică Zahario...

Trahanache: (mergând spre uşe, condus de Tipătescu) Şi nu te mai turbura, neică, pentru fitece mişelie. Nu vezi tu cum e lumea noastră? Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip, nu merge s-o iei cu iuţeală, trebuie să ai (cu fineţă) puţintică răbdare... (iese în fund.)

SCENA V
Tipătescu, apoi Zoe

Tipătescu: (vine ameţit şi-mpleticindu-se din fund şi cade pe un scaun cu capul în mâni) Ce să fac? Ce să fac? Şi numai vine Ghiţă!...

Zoe: (ieşind din dreapta misterios şi coborând repede lângă el) Fănică! Fănică!

Tipătescu: (ridicându-se iute) Zoe!... Ştii?

Zoe: (dezolată) Ştiu! Sunt nenorocită, Fănică. Ştiu... am fost dincolo în odaie, am intrat pe scăricica din dos... Am venit numaidecât după Zaharia. N-am avut curaj să dau ochii cu el, măcar că nu crede... Am auzit tot, tot, tot. Sunt nenorocită, Fănică... Când a plecat Ghiţă, l-am chemat dincolo (Tipătescu înţelege), i-am spus tot: numai el ne poate scăpa.

Tipătescu: De unde aflaseşi?

Zoe: Eu am ştiut numaidecât după Zaharia... Uite!... (îi dă o scrisoare. Scena aceasta se face cu multă nervozitate.)

Tipătescu: (citind) "Stimabilă doamnă, la redacţia noastră se află un document iscălit de amabilul nostru prefect şi adresat d-voastre. Acest document vi s-ar putea ceda în schimbul unui sprijin pe lângă amabilul în cestiune. Binevoiţi dar a trece îndată pe la biuroul nostru, spre a regula această afacere într-un chip mulţumitor pentru amândouă părţile..." - (cu desperare.) Cum? Cum? Când ai pierdut biletul, Zoe?

Zoe: (înecată) Nu ştiu... alaltăieri sera, când am plecat de la tine, îl aveam; când am ajuns acasă, nu ştiu dacă-l mai aveam; poate să fi scos batista pe drum şi mi-a căzut scrisoarea: le aveam tot într-un buzunar!

Tipătescu: A! Ce nenorocire!

Zoe: M-am dus la Caţavencu... de la el veneam acuma. Mi-a propus să-mi dea înapoi scrisoarea, cu condiţie să-i asigurăm alegerea. Aminteri, publică scrisoarea poimâine...

Tipătescu: (în prada agitaţiei) Lupta este desperată. Vrea să ne omoare, trebuie să-l omorâm!... Şi nu mai vine Ghiţă...

Zoe: Pe Ghiţă l-am trimes eu la Caţavencu, să-i cumpere scrisoarea cu orice preţ.

Tipătescu: Care va să zică Ghiţă e acolo?

Zoe: Desigur. (se aude zgomot.)

Tipătescu: El trebuie să fie... (se răpede la uşa din fund, o deschide şi se trage iute înapoi.) A! Ascunde-te... degrabă. (o duce repede şi ies amândoi prin stânga.)

SCENA VI
Farfuridi, Brânzovenescu, intrând misterios din fund; apoi Tipătescu din stânga

Brânzovenescu: Poate să nu fie tocmai aşa; poate că e o manoperă... o manoperă grosolană, ca să intimideze pe câţiva nehotărâţi...

Farfuridi: (cu intenţie fină) Pe venerabilul d. Trahanache l-am văzut intrând la Caţavencu, astăzi pe la zece, când mă duceam în târg... Eu, am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc la târg...

Brânzovenescu: Ei!

Farfuridi: Pe respectabila madam Trahanache am văzut-o ieşind de la Caţavencu tot astăzi pe la unsprezece, când mă-ntorceam din târg... Eu, am n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din târg...

Brânzovenescu: Nu-nţeleg.

Farfuridi: Cum nu-nţelegi? La unsprezece fix...

Brânzovenescu: Nu frate, nu-nţeleg daraverile astea cu opoziţia! Tu ai văzut pe Trahanache întâi, pe urmă pe madam Trahanache, şi eu adineaori am văzut pe poliţaiul, pe Ghiţă, intrând la Caţavencu...

Farfuridi: (cu intenţie)

Brânzovenescu: (cu îndoială) Să fie trădare la mijloc? 'Ai?

Farfuridi: Eu merg şi mai departe şi zic: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi!...

Brânzovenescu: Prefectul trebuie să ne dea cheia comediei ăştia... Iacătă-l...

Tipătescu: (venind din stânga turburat şi dându-şi aer silit de degajare) Salutare, salutare, stimabile!

Brânzovenescu: (aparte) E galben!

Farfuridi: (aparte) Ce roşu s-a făcut. (tare.) Salutare, salutare, onorabile...

Tipătescu: (oferindu-le locuri) Ia poftiţi, ia poftiţi, mă rog.

Brânzovenescu: Mulţumim, mulţumim, stimabile, dar ne cam grăbim: sunt douăsprece trecute.

Farfuridi: Şi eu, am n-am înfăţişare, la douăsprece trecute fix mă duc la tribunal...

Brânzovenescu: Uite de ce e vorba, stimabile, să fim scurţi. Prin târg... se spune...

Farfuridi: Adică, dă-mi voie, să fim expliciţi; mie îmi place să pun punctele pe i... Se aude...

Brânzovenescu: Se aude... cum că partidul nostru dă la colegiul II ajutor lui Caţavencu...

Tipătescu: (mişcat) Care partid? Care Caţavencu?

Brânzovenescu: Cum care partid?

Farfuridi: Adică partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri... să ducem pe braţe pe d. Caţavencu.

Tipătescu: Şi cine spune asta? (râde silit.)

Brânzovenescu: Nu râde, stimabile, nu râde; a început să se vorbească...

Farfuridi: Şi de!... Ce să zicem! Lumea are pentru ce să intre la bănuieli.

Brânzovenescu: D. Trahanache la vizită la d. Caţavencu...

Tipătescu: Ei?

Farfuridi: Madam Trahanache la vizită la d. Caţavencu...

Tipătescu: Ei?

Brânzovenescu: D. Ghiţă poliţaiul la vizită la d. Caţavencu...

Farfuridi: De unde şi până unde?

Brânzovenescu: Noi, ce să zicem - ne temem de ce spune lumea...

Tipătescu: (nervos) Ei, ce spune lumea?

Farfuridi: Vrei să vorbesc curat şi desluşit, stimabile? Ne temem de trădare... Na!

Tipătescu: (după ce s-a întors când la unul când la altul, supărat cătră Farfuridi) Amice, d-le Farfuride, nu ţi se pare d-tale că te faci mai catolic decât Papa?

Farfuridi: Da, când e vorba de prinţipuri, stimabile, da, mă faci, adică nu, nu mă fac, sunt când e vorba de asta, sunt mai catolic decât Papa...

Tipătescu: (supărat) Domnilor, nu primesc acasă la mine astfel de observaţii, pe care, daţi-mi voie să vă spui, le consider ca nişte insulte...

Farfuridi: Să nu ne iuţim, stimabile...

Tipătescu: Cum să nu mă iuţesc, onorabile? D-voastră veniţi la mine acasă, la mine, care mi-am sacrificat cariera şi am rămas între d-voastră, ca să vă organizez partidul -căci fără mine, trebuie să mărturisiţi, că d-voastră n-aţi fi putut niciodată să fiţi un partid -d-voastră veniţi la mine acasă să mă numiţi pe faţă trădător... A! asta nu pot să v-o permit...

Brânzovenescu: (scoţând o hârtie din buzunar) Mă rog, iată ce se împarte acum prin târg, din partea lui d. Caţavencu... E tipărit, stimabile!

Tipătescu: (mişcat, îi smulge hârtia) Tipărit?

Farfuridi: (smulgându-i-o el) Da, tipărit, dă-mi voie... (citeşte.) "Dăm ca pozitivă ştirea cum că desigur candidatura amicului nostru politic d. Caţavencu, prezidentul grupului independent, este pusă la adăpost de orice loviri din partea administraţiei. Din contra, avem cuvinte puternice pentru a crede că atât bătrânul şi venerabilul d. Trahanache, prezidentul Comitetului electoral, cât şi junele şi onorabilul nostru prefect, ar fi convinşi în fine că în împrejurările prin care trece ţara, judeţul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul nostru d. Ca-ţa-ven-cu... D. Caţavencu va lua cuvântul la întrunirea de deseară... Comitetul grupului independent." (vorbit.)... Aud?

Tipătescu: (aparte) Nu mai rămâne nici o clipă de pierdut. (tare.) Domnilor, vă rog, nişte afaceri importante mă cheamă numaidecât la telegraf... Mă scuzaţi... dar... (merge la o masă şi trage clopoţelul, apoi iese în fund.)

Brânzovenescu: Aşa scurt?

Farfuridi: Adică, cum am zice, poftiţi pe uşe afară... Bine?

Tipătescu: (apare în fund cu un fecior) Unde e Ghiţă?

Feciorul: L-am căutat în tot târgul, coane Fănică, nu e. (vorbesc încet în fund.)

Brânzovenescu: (care a vorbit încet cu Farfuridi) 'Aide la Trahanache... Aici am aflat tot... 'Aide...

Farfuridi: Brânzovenescule, mi-e frică de trădare... Câte ceasuri sunt?

Brânzovenescu: Douăsprece trecute...

Farfuridi: Douăsprece trecute?... Eu, la douăsprece trecute fix...

Tipătescu: (coborând între ei) Astfel dar, d-lor...

Brânzovenescu: Ne ducem, ne ducem, stimabile, nu voim să facem deranj...

Farfuridi: (grav) Ne ducem, dar gândeşte-te stimabile, că suntem membrii aceluiaşi partid... Cum ziceam adineaori amicului Brânzovenescu: trădare să fie (cu oarecare emoţie) dacă cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi... De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea (cu intenţie), dar urăsc pe trădători... (schimbând tonul, cu dezinvoltură.) Salutare, salutare, stimabile!...

Brânzovenescu: (asemenea) Salutare!...

Tipătescu: (închizând uşa după ei, grozav de plictisit) A! (coboară.)

SCENA VII
Tipătescu, Zoe apoi Cetăţeanul turmentat

Zoe: (ieşind din stânga repede) S-a dus?... Ai văzut, Fănică? Ai auzit? Şi Ghiţă nu mai vine... Fănică, Fănică, ne ameninţă o nenorocire grozavă...

Tipătescu: Taci! Vine cineva. E Ghiţă desigur. (se repede la uşa din fund prin care apare Cetăţeanul turmentat.)

Cetăţeanul: (şovăind) Sluga! (în tot jocul sughite şi şovăie.)

Zoe: Cine e ăsta?


Tipătescu: Ce pofteşti d-ta?


Cetăţeanul: Eu?... (sughite.) Eu sunt alegător...


Tipătescu: (nervos) Cum te cheamă?


Cetăţeanul: Cum mă cheamă? Ce trebuie să spui cum mă cheamă... vorba e, sunt alegător? (şovăie.)


Zoe: E turmentat?


Tipătescu: Dracul să-l ia! Nu e nimeni afară: lasă să-mi intre aici toţi nebunii, toţi beţivii... 'Aide, ieşi!


Cetăţeanul: Nu sunt turmentat... (zâmbind) coană Joiţico... Las' că ne cunoaştem... Mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 fevruarie... Nu e vorba, ţinem de d. Nae Caţavencu... e din Soţietate... dar vorba e, eu alegător... eu... (sughite) apropritar, eu pentru cine votez? (sughite) D-aia am venit. (şovăie.)


Zoe: Trimite-l, Fănică, dă-i drumul... e ameţit de tot...


Tipătescu: (luându-l cu binişorul) Fii bun, cetăţene, du-te. Aldată mai vorbim.


Cetăţeanul: Dar ce să vorbim aldată?


Zoe: A!


Cetăţeanul: Acu ce treabă avem?... Nu vă uitaţi la mine că sunt aşa de... Am făcut-o de oaie de tot. Să vezi d-ta cum de a devenit la băutură... (sughite) că a fost lată de tot...


Tipătescu: (necăjit) Fii bun, omule, şi-nţelege. (vrea să-l apuce.)

Cetăţeanul: Eu am găsit (sughite) o scrisoare...

Tipătescu şi Zoe: O scrisoare!

Cetăţeanul: Da. (cătră Tipătescu.) A d-tale cătră coana Joiţica... Am găsit-o alaltăieri seara pe drum, când ieşeam de la întrunire... Fă-ţi idee (sughiţă) de alaltăieri seara până azi-dimineaţă s-o duci într-un chef!...

Tipătescu: (răpezindu-se şi apucându-l cu amândouă mâinile de gât) Mizerabile!

Cetăţeanul: Nu mă zgudui (sughite) că ameţesc...

Zoe: Lasă-l, Fănică, să vedem.

Cetăţeanul: Lăsaţi-mă să vedeţi. Când am găsit-o, de curiozitate am deschis-o şi m-am dus subt un felinar, s-o citesc. N-apucasem s-o isprăvesc bine... şi haţ! Pe la spate, d. Caţavencu dă să mi-o ia.

Tipătescu: Şi (desperat) ţi-a luat-o?

Zoe: (acelaşi joc) Ţi-a luat-o?

Cetăţeanul: Aş! Am băgat-o în buzunar. Zice d. Nae: "Aşa? Facei parte din Soţietatea noastră şi primeşti scrisori de la prefectul, cetăţene, bravos!" - Zic: (sughite) Aş! De la prefectul! - Zice: "I-am cunoscut slova... Ia arată-mi-o. -Doamne păzeşte!" Ba că dă-mi-o, ba că nu ţi-o dau, din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o ţuică... una-două-trei... pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere... A făcut cinste d. Nae... l-am băut... oo! L-am băut!

Zoe: Dar scrisoarea?

Tipătescu: Scrisoarea (se repede la el strigând), unde e scrisoarea?

Cetăţeanul: Nu striga (sughite) că ameţesc!... O am la mine scrisoarea. (amândoi îl ascultă şi-l privesc cu îndoială şi nerăbdare nervoasă.) Da.

Zoe: şi Tipătescu: S-ar putea!

Cetăţeanul: Da... o am lamine. (căutându-se prin buzunare). Ehei! D. Nae zicea că-mi dă zece poli pe ea; zic: nu trebuie, onorabile, parale... slava Domnului... apropitar sunt (sughite), alegător... (sughite şi se caută mereu.) Vorba e... eu (sughite), eu pentru cine votez? (se opreşte din căutat şi cu simplicitate.) Am pierdut-o! (se mai caută, apoi cu hotărâre.) Am pierdut-o!

Tipătescu: A!

Zoe: Ţi-a furat-o Caţavencu!

Cetăţeanul: Adică d. Nae. Se prea poate... că am şi dormit... Vezi d-ta (Zoe şi Tipătescu îşi frâng mâinile) fă-ţi idee... dă-i cu bere... dă-i cu vin... dă-i cu vin... dă-i cu...

Tipătescu: (apucându-l şi zguduindu-l) Mizerabile! Ce ai făcut?

Cetăţeanul: (căzând pe un scaun) Nu mă zgudui!

SCENA VIII
Aceiaşi - Ghiţă Pristanda

Pristanda: (intră gâfâind într-un suflet, prin fund) Coane Fănică! Coană Joiţico!

Tipătescu şi Zoe: Ghiţă!

Pristanda: Vine! Vine conul Zaharia!

Cetăţeanul: (pufnind) Conul Zaharia?... Nu mai spune (sughite) că ameţesc...

Tipătescu: (lui Pristanda, arătând pe Cetăţeanul turmentat) Ia-l pe nenorocitul ăsta, şi...

Zoe: Şi dă-i drumul prin dos, pe scara a mică.

Pristanda: (ridicând pe Cetăţeanul turmentat) 'Aide, cetăţene! (îl împinge spre dreapta.)

Cetăţeanul: Nu mă-mpinge (sughite) că ameţesc.

Pristanda: (acelaşi joc) 'Aide!

Cetăţeanul: Vorba e... eu pentru cine votez?...

Pristanda: 'Aide!

Cetăţeanul: Nu mă-mpinge (sughite) că ameţesc. (iese, împins de Pristanda.)

SCENA IX
Zoe, Tipătescu, apoi Ghiţă Pristanda şi Trahanache

Tipătescu: (răpede Zoii) De Zaharia nu avem teamă: ştie tot, dar nu crede nimica... N-ai auzit?

Zoe: Fănică! Fănică! (Ghiţă intră din dreapta.) Ce-ai făcut, Ghiţă? Ai fost la Caţavencu?

Pristanda: Am fost, coană Joiţico... Se lasă greu, greu de tot: ori o mie de poli, ori deputăţia...

Tipătescu: Trebuie să punem mâna pe el. (hotărât.) Du-te Ghiţă, ia jandarmi... viu ori mort, trebuie să mi-l aduci la poliţie, acuma într-un moment...

Zoe: Fănică!...

Tipătescu: Du-te.

Pristanda: Ascult! (vrea să pornească spre fund, în momentul acesta intră Trahanache cu aerul triumfător.)

Trahanache: L-am prins cu alta mai boacănă!

Zoe: (începând să se jelească şi căzându-i ca leşinată în braţe) Nene! Nene!

Trahanache: Joiţico! (către Tipătescu].) A aflat?

Tipătescu: Ştie tot!

Trahanache: (îngrijind-o, după ce a pus-o cu ajutorul lui Pristanda pe fotoliu) Bine, omule, nu ţi-am zis să nu-i spui? O ştiam eu cât e de simţitoare! Iaca vezi! (toţi o îngrijesc.) Ei! Ţi-am spus că l-am prins pe onorabilul cu alta mai boacănă... Ghiţă, iute un pahar cu apă. (Ghiţă iese în stânga.)

Tipătescu: (bătând în palmele Zoii) Care onorabil?

Trahanache: (acelaşi joc) Ei, ai puţină răbdare... Caţavencu, de...

Tipătescu: Cu ce alta?

Trahanache: (bătând cu putere în palmele Joichiţii) Cu altă plastrografie... Ce plastograf!

Pristanda: (care a venit cu paharul cu apă) Curat plastograf!

(Cortina)


Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More