marți, 25 februarie 2014

Pierre-Auguste Renoir


Pierre-Auguste Renoir (n. 25 februarie 1841, Limoges - d. 2 decembrie 1919, Cagnes-sur-Mer) a fost unul din cei mai celebri pictori francezi, creator - împreună cu Claude Monet, Alfred Sisley, Paul Cézanne - al curentului impresionist. Dragostea lui pentru desen, artă figurativă și portrete l-a îndepărtat mai târziu de impresionism. Sub influența lui Ingres, începând din anul 1883, universul său coloristic devine mai blând, pictează trupuri feminine strălucitoare. Denumit pe drept "pictorul bucuriilor vieții", Renoir pictează cu pasiune până în ultima clipă a existenței sale.

Pierre-Auguste Renoir s-a născut la 25 februarie 1841 în Limoges. Tatăl său a fost croitor. Copilăria și-a petrecut-o în Paris, într-un cartier apropiat de palatul Louvre. La 13 ani lucrează deja ca pictor de porțelanuri, mai târziu pictează evantaie și jaluzele, reușind să strângă o sumă de bani pentru a putea studia pictura. Timpul liber îl petrece la Louvre, unde copiază lucrările expuse în muzeu. După un scurt timp petrecut în școala pictorului Charles Gleyre, în 1862 este admis în Académie des Beaux-Arts din Paris. La școala de pictură a lui Gleyre cunoaște și se împrietenește cu Claude Monet, Fréderik Bazille și Alfred Sisley care studiau și ei pictura. Ei resping arta somptuoasă acceptată în acel timp de "Salonul Oficial", celebra expoziție anuală pariziană, unde lucrările erau admise după o selecție minuțioasă.


 Renoir reușește să expună în 1865, dar în anul următor este respins, împreună cu Manet și Cézanne. Lucrul se repetă și în 1867. Renoir se mută, împreună cu Monet, în casa lui Bazille din strada Visconti. Bazille dispune de mijloace financiare grație averii tatălui său, cei trei prieteni lucrează împreună toată ziua, iar serile și le petrec la cafeneaua Guerbois, loc de întâlnire a avangardei artistice.


În 1869 Renoir petrece mult timp la Bougival, împreună cu Monet. În 1867 și 1970 expune din nou la Salon. Moartea prietenului său, Bazille, căzut pe front în 1870 în Războiul franco-prusac îl afectează profund. După sfârșitul războiului, îl vizitează des pe Monet, care locuia atunci la Argenteuil, în apropiere de Paris. Vin aici și Sisley, Pissarro și Manet, pentru a picta împreună.


Cei patru fondează asociația Société d'artists, care organizează în 1874 prima expoziție a impresioniștilor. Câțiva colecționari încep să se intereseze de pictură impresionistă și unele pesoane influente îi comandă portrete. La sfârșitul anului 1879 pleacă în Italia, unde descoperă pe marii maeștrii ai Renașterii. Renoir începe saşi formeze propriul său stil. Personajele scoase în evidență cu contururi ferme din fundalul deschis al pânzelor sale amintesc de frescele italiene, iar trupurile albe ca porțelanul trimit la arta lui Ingres (période "ingresque").
 

Pânza "Les grandes baigneuses", pictată în 1884 și expusă în 1887, aparține acestei epoci. În 1889 se mută la Château des Brouillards, în Montmartre și, în 1890, se căsătorește  cu Aline Charigot.




Directorul "Academiei de Arte Frumoase" îi achiziționează tabloul "Jeunes filles au piano" (1892), care ajunge încă în timpul vieții artistului într-un muzeu. Pe măsura înaintării în vârstă, liniile lui Renoir devin mai blânde și artistul se îndreaptă către un stil mai armonios și mai fin (période "nacrée").


Artistul este chinuit de o paralizie parțială și de reumatism. Medicii îi recomandă o climă mai blândă, motiv pentru care în 1907 își cumpără o proprietate la Cagnes-sur-Mer, lângă Nisa. În 1919 este distins cu Ordinul Legiunii de Onoare. Ultimii ani ai vieții sunt marcați de moartea rudelor apropiate, de război și de boală. Renoir continuă însă să picteze. Lucrează șezând, cu penelul fixat de mâna dreaptă, dar regretă că nu mai poate picta tablouri mari. "Cred că n-a trecut nici o zi "Le Déjeuner des canotier"în viața mea în care să nu fi pictat" - mărturisește artistul cu puțin înainte de a muri. Se stinge din viață la 2 decembrie 1919.





 

 












































luni, 24 februarie 2014

Gânduri de seară..............



Eram atât de atent,
încât se stingea-n cupole amiaza,
iar sunetele înghețau în jurul meu,
prefăcându-se-n stâlpi răsuciți.

Eram atât de atent,
încât plutirea ondulată-a mirosurilor
se prăbușea-n întuneric
și parcă niciodată n-aș fi-ncercat
frigul.

Deodată
m-am trezit atât de departe
și de străin
rătăcind înapoia chipului meu,
ca și cum mi-aș fi învelit simțurile
cu relieful fără de noimă al lunii.

Eram atât de atent,
încât
nu te-am recunoscut, și poate
că vii mereu,
în fiecare oră, în fiece secundă,
și treci prin așteptarea mea de-atunci
ca prin fantoma unui arc de triumf. (Nichita Stănescu)

O scrisoare deschisă fostului Premier ukrainian, doamna Timoșenko.

Cum refuză Maidanul rotația cadrelor și reciclarea iluziilor. O scrisoare deschisă fostului Premier ukrainian, doamna Timoșenko.


"Mult-stimată Iulia Vladimirovna,  Suntem foarte bucuroși că nu vă mai aflați la pușcărie, iar articolul cu pricina a fost decriminalizat!  Noi însă, am ieșit pe Maidan nu pentru Dumneavoastră, nici pentru Turcinov, pentru Iațeniuk sau Klichko. Nu pentru Dumneavoastră ne-am sacrificat viețile. Nu pentru a vă elibera. Dați dovadă de tărie de caracter și renunțați la toate ambițiile ce vi se pot naște în aceste momente de euforie. Sunteți bolnavă, motiv din care v-ați dorit să mergeți la tratament în Germania. Mergeți. Apoi mai gustați și din apele de la Karlovy Vary. Apoi reveniți în Ucraina, unde sanatoriile de la Morșin sau Mirgorod vă vor primi cu bucurie. Iar după asta, dacă vă veți simți revigorată, vă puteți întoarce în politică, dar nu mai devreme decît peste 5 ani.  Între timp, NOI avem mai multe de făcut. NOI vom fi nevoiți să implementăm reforme nepopulare. Acum sunt necesari pași duri în economie, justiție, în sistemul de ocrotire a sănătății și în cel de pensionare. Acum NOI nu avem nevoie de Dumneavoastră.  Carisma, populismul și orientarea Dumneavoastră socială doar ne vor încurca.  Dumneavoastră spuneți: ”Noi vom fi vrednici de amintirea celor care au murit, care ne-au deschis calea…” Cine sunt acești ”noi”? Despre ce ”cale” este vorba, încotro? Dacă e vorba despre o cale pentru Țară – suntem pentru. Iar dacă e o cale pentru Dumneavoastră – vă declarăm bloc-post.  Cu respect și cu cele mai sincere urări de sănătate, NOI, semnatarii din Maidan"


"Mult-stimată Iulia Vladimirovna,

Suntem foarte bucuroși că nu vă mai aflați la pușcărie, iar articolul cu pricina a fost decriminalizat!

Noi însă, am ieșit pe Maidan nu pentru Dumneavoastră, nici pentru Turcinov, pentru Iațeniuk sau Klichko. Nu pentru Dumneavoastră ne-am sacrificat viețile. Nu pentru a vă elibera. Dați dovadă de tărie de caracter și renunțați la toate ambițiile ce vi se pot naște în aceste momente de euforie. Sunteți bolnavă, motiv din care v-ați dorit să mergeți la tratament în Germania. Mergeți. Apoi mai gustați și din apele de la Karlovy Vary. Apoi reveniți în Ucraina, unde sanatoriile de la Morșin sau Mirgorod vă vor primi cu bucurie. Iar după asta, dacă vă veți simți revigorată, vă puteți întoarce în politică, dar nu mai devreme decît peste 5 ani.

Între timp, NOI avem mai multe de făcut. NOI vom fi nevoiți să implementăm reforme nepopulare. Acum sunt necesari pași duri în economie, justiție, în sistemul de ocrotire a sănătății și în cel de pensionare. Acum NOI nu avem nevoie de Dumneavoastră.

Carisma, populismul și orientarea Dumneavoastră socială doar ne vor încurca.

Dumneavoastră spuneți: ”Noi vom fi vrednici de amintirea celor care au murit, care ne-au deschis calea…” Cine sunt acești ”noi”? Despre ce ”cale” este vorba, încotro? Dacă e vorba despre o cale pentru Țară – suntem pentru. Iar dacă e o cale pentru Dumneavoastră – vă declarăm bloc-post.

Cu respect și cu cele mai sincere urări de sănătate,
NOI, semnatarii din Maidan"


sursa : FB 

duminică, 23 februarie 2014

Gânduri de seară..................



E trist ca nimeni să te știe,
Dar și mai trist să-ți zici mereu
Că te-a pătruns nimicnicie
Deși ai fost ca Dumnezeu.

Unde sunteţi, zâmbiri deșarte,
Ochi mari ce nu-i mai pot uita?...
O, fugi departe, fugi departe,
La ce mă îngâni cu fața ta?

În viața lumii acestie,
Ce-i fără capăt și-nceput,
În toată neagră veșnicie
O clipă numai te-am avut.

De-atunci te chem din întuneric
Și amintirea ta dezmierd
Pîn ce răsai...un vis himeric,
Abia răsai...și iar te pierd....


Ca la un zvon ce lin adie
Urechea fin, mereu ascult...
Tot mai puțină armonie...
Pustiu din ce în ce mai mult.

Și din comoara-mi de suspinuri,
Cu amintiri, cu dor îmbrac
Acest amor bogat în chinuri
Și-n mângâieri de tot sărac.....

Going My Way (1944) Merg pe drumul meu

Merg pe drumul meu este un film original, înduioşător, care a câştigat şapte Premii Oscar, între care “Cel mai bun actor” (Bing Crosby), “Cel mai bun film” şi “Cel mai bun regizor”.

Când tânărul preot O’Malley (Crosby) soseşte în noua sa congregaţie, pentru a sluji la o veche biserică, lucrurile încep să se complice. Bătrânul reverend Fizgibbon (Barry Fitzgerald) de la Biserica St. Dominic nu are o părere prea bună despre O’Malley şi ideile lui. Cei doi preoţi pur şi simplu nu pot să cadă de acord. Dar când noile metode ale lui O’Malley reuşesc să ajungă până la cei mai dificili copii, parohia începe să se schimbe. Oamenii din cartier devin mai uniţi, iar Biserica se apropie mai mult de sufletele lor.

sâmbătă, 22 februarie 2014

Gânduri de seară..........


Nu mai e timp de nimic acum,
Nu mai e loc să trăim, îţi spun!
Nu mai iubi, căci nu mai e timp să iubim!
Nu mai e timp să ne amăgim,
Nu mai e timp nici să ne minţim,
Nu mai iubi, căci nu mai e timp să iubim!

Nu mai e timp să ne bucurăm,
Nu mai e timp să ne îmbrăţişăm!
Nu mai vedem,
Că noi nu mai ştim să iubim!

Nu mai e timp să ne mai iertăm,
Sau din greşeli să mai învăţăm!
Nu mai iubim…
Căci noi nu mai ştim să iubim!

Nu mai e timp să ne sărutăm,
Nu mai e timp să ne îmbrăţişăm!
Nu mai vedem…
Că noi nu mai ştim să iubim…


Când dorim să uităm ne prefacem mereu,
Că de fapt am învins şi că nu ne e greu!
Când dorim să uităm ne minţim uneori…
Dar de fapt ne e teamă mereu
Şi nu mai iubim…

Nu mai e timp de nimic acum!
Nu mai e loc să trăim îţi spun!
Ne mângâiem…dar nu mai e timp să iubim…

Nu mai e timp de nimïc! …

vineri, 21 februarie 2014

"Ucraina sângerează, România se ucrainizează".


"Baia de sânge de la Kiev şi degradarea extrem de gravă a situaţiei din Ucraina vor avea implicaţii profunde atât asupra întregii Europe de Est, cât şi asupra relaţiilor dintre Occident şi Rusia, indiferent de deznodământul revoltei. Ucraina ar trebui să reamintească tuturor românilor cât de mult înseamnă pentru destinul ţării alianţa cu Statele Unite şi apartenenţa la NATO şi Uniunea Europeană. În aceste timpuri de incertitudine, la Bucureşti, Victor Ponta şi oligarhia care îl sprijină creează exact genul de „politică virtuală“ împotriva căreia se ridică ucrainenii cu preţul vieţii.

Fie că Ianukovici aruncă în luptă armata, aşa cum îi cer ruşii, şi stinge revoluţia de la Kiev în sângele protestatarilor, fie că părăseşte Ucraina sub protecţia europenilor ca să nu păţească precum Ceauşescu, fie că ruşii intervin şi se declanşează un război civil în toată regula, situaţia din estul (şi nordul) României nu va mai fi niciodată la fel de azi înainte. Asistăm, foarte aproape de graniţă, având în vedere ce s-a întâmpat la Cernăuţi, la un conflict care nu poate să nu ne afecteze profund şi în feluri pe care abia acum începem să le realizăm. Dacă, după războiul din Georgia, americanii au putut să evoce resetarea relaţiilor cu Moscova, Ucraina este prea mare şi prea importantă pentru ca masacrul ce are loc în aceste zile şi consecinţele sale să nu producă o modificare tectonică a relaţiilor dintre Statele Unite şi Uniunea Europeană, pe de o parte, şi Rusia şi sateliţii ei de cealaltă. Ceea ce înseamnă că România va trebui să se poziţioneze fără ambiguitate.

În mod firesc, această poziţie nu poate fi decât una singură: alături de victimele represiunii, împreună cu Statele Unite şi Europa şi împotriva forţelor Răului susţinute de Rusia. După zeci de morţi civili în două zile, nu mai este loc de dialog politic între putere şi opoziţie, aşa cum cere Ministerul nostru de Externe, este o situaţie de alb şi negru: ori Ianukovici pleacă acum şi se convine asupra unui calendar politic postrevoluţionar, ori urmează o represiune pe scară largă care se poate sfârşi oricum, chiar şi cu scindarea ţării.

Problema este că Guvernul de la Bucureşti a cultivat în mod sistematic ambiguitatea şi echivocul în relaţiile cu dictaturile orientale, fie că vorbim de Ucraina, de Rusia sau de China. Victor Ponta şi-a exprimat cât se poate de limpede ambiţia de a realiza noi deschideri economice, dar şi politice către Rusia şi China. Insistenţa cu care Ponta a apărat chiar şi ieri companii dubioase din sfera rusă (cum este KazMunai Gaz) şi chineză (cum este Huawei) reprezintă un indiciu lămuritor despre locul unde se află cu adevărat „sufletul“ lui Ponta şi care este viziunea lui despre viitorul României. Companii de stat precum KazMunai şi Huawei, care vin din dictaturi orientale, sunt făcute pentru a fi obediente faţă de despotul local şi a se acomoda la pretenţiile acestuia pentru interesul reciproc. Regulile pieţei, ale eticii corporatiste şi interesele consumatorilor şi cetăţenilor pot fi puse în paranteze atâta vreme cât aceste agenţii ale capitalismului de stat, oligarhia şi puterea politică îşi servesc reciproc interesele prin corupţie şi distorsionarea regulilor. Cum Uniunea Europeană este în primul rând un spaţiu al regulilor, opţiunea strategică a grupurilor de interese va fi întotdeauna spre Est, pentru că acesta este locul natural al oligarhiei.

Victor Ponta şi oligarhia au declanşat, în paralel, două atacuri care, dacă vor reuşi, vor avea drept rezultat ceea ce Andrew Wilson numea „politică virtuală“: la piaţa liberă şi agenţii care acţionează pe piaţă în afara controlului guvernamental şi la statul de drept şi instituţiile care îl apară. Faptul că Guvernul încearcă să-şi subordoneze politica Băncii Naţionale şi că intervine brutal pe piaţa bancară este fără precedent în ultimii 25 de ani. Faptul că instituţiile care ar trebui să reglementeze piaţa financiară distorsionează această piaţă prin decizii administrative care nu sunt validate de vreun tribunal, faptul că prin politica de taxe şi impozite sunt favorizate marile corporaţii în dauna producătorilor mici şi mijlocii, a consumatorului şi contribuabilului reprezintă lovituri date la temelia pieţei libere şi o tentativă transparentă de subordonare a economiei naţionale grupurilor de interese care îl menţin pe Ponta la putere.

O asemenea apropriere a resurselor economiei naţionale nu se poate face fără abuz administrativ şi legislativ şi, din acest motiv, statul de drept trebuie anihilat, chiar dacă asta înseamnă anihilarea şi/sau subordonarea DNA, ANI, Înaltei Curţi, Avocatului Poporului, Curţii Constituţionale sau SRI (SIE nu va scapa nici el, pentru că o politică de „deschidere“ către Rusia şi China va intra în conflict cu interesele naţionale şi trebuie să controlezi SIE ca să nu te loveşti de vreo opoziţie din interior).

Aceste atacuri sunt însoţite de o campanie agresivă de acaparare a mass-media şi de anihilare prin orice mijloace a vocilor independente şi, împreună, reprezintă ceea ce Wilson numeşte „tehnologie politică“, un fenomen specific Rusiei şi Ucrainei. Profesorul britanic identifica trei caracteristici fundamentale ale „tehnologiei politice“. Generează „produse politice virtuale“, fără substanţă reală, destinate manipulării relaţiilor de putere. USD este, de exemplu, cel mai nou produs politic virtual de pe piaţa românească. A doua este Kompromatul, atacul necontenit prin mass-media controlate de oligarhie la adresa adversarilor, iar a treia este „dramaturgija“, crearea de conflicte şi crize artificiale rezolvate prin răsturnări spectaculoase (vezi criza de guvern generată de cazul Iohannis). Rezultatul este „politica virtuală“, o societate închisă, specifică Ucrainei. Într-un alt text în care ne refeream la analiza lui Andrew Wilson, subliniam: „Condiţiile pentru practicarea acestui tip de politică virtuală sunt existenţa unei elite puternice şi amorale (oligarhia), un electorat pasiv, lipsa societăţii civile şi o cultură a controlului informaţiei difuzate prin media“. Or, aceasta este însăşi esenţa „ucrainizării“.

În vreme ce ucrainenii îşi dau viaţa pentru a se elibera de acest regim sufocant, care nu aduce decât disperare şi sărăcie, la Bucureşti asistăm la o tentativă deliberată de ucrainizare a României. Cu adevărat anul acesta va fi crucial. Norocul României este că are de partea ei Europa şi America. Nenorocul este că Europa şi America nu pot elibera România de propria oligarhie în locul nostru."(Cristian Câmpeanu)

sursa : romanialibera.ro

Primul român care a cucerit Everestul.


LA MULŢI ANI!

“Vreau să urc un vârf de munte, de unde să văd o Românie normală, locuită de oameni relativ fericiţi, care ştiu să se respecte între ei”.


Constantin Lacatuşu s-a născut la Piatra Neamţ în data de 21 februarie 1961. A absolvit Facultatea de Geologie din Bucureşti în 1986. Este primul român care a urcat pe Everest, precum şi singurul român care a cucerit cele mai înalte vârfuri ale celor 7 continente, în 8 ani și 166 zile.

 În Africa:
    1995: Kilimanjaro (5.895 m) - ruta Marangu; Muntele Kenya - Vf.Batian (5.199 m) - premieră românească și Vf. Point Lenana (4.985 m).
În America de Sud:
    1996: Aconcagua (6.962 m) - ruta normală; Cerro Cuerno (5.462 m) - premieră românească, fața sud-vestică.

În America de Nord:
    2009: Gunnbjørn Fjeld (3.694 m) - premieră românească; Peak Capuccino (3.256 m); Petra Peak (3.307 m) - premieră mondială, ascensiune solitară; Cone (3.669 m) - premieră românească; Dome (3.683 m) - premieră românească.
    1997: McKinley (Denali) (6.194 m) - prima ascensiune a unei echipe românești, ruta West Butress.

În Asia:
    2006: Europa Peak (6.403 m) - vârf virgin din masivul Tsartse (regiunea Mukut Himal).
    2004: Rifil Peak (6.200 m) - vârf virgin situat pe Broken Glacier (regiunea Kangchenjunga), premieră mondială; Tsisima Peak (6.250 m) - vârf virgin situat pe Tsisima Glacier (regiunea Kangchenjunga), premieră mondială. Ascensiunea a fost realizată împreună cu Ioan Torok.
    2003: Machermo (6.237 m) - vârf virgin din zona Gokio (regiunea Khumbu), traseu în premieră mondială. Din echipa românească au mai făcut parte: Viorel Amzaroiu și Vladimir Condratov.
    1999: Dhaulagiri vârful premergător nord-estic (8.140 m) - ascensiune solitară.
    1998: Cho Oyu (8.201 m) - prima expediție integral românească învingătoare pe un vârf de peste 8000 m, fără oxigen suplimentar.
    1995: Everest (8.848 m) - premieră românească, ruta Pasul de Nord - creasta Nordică - Creasta Nord-Estică.
    1992: Broad Peak (8.051 m) - premieră românească pe un vârf de peste 8.000 m.

 În Europa:
    2006: Teide (3.718 m), Mont Blanc (4.810 m), Grossglockner (3.798 m), Zugspitze (2.962 m) (toate împreună cu Simion Poiană).
    2005: Weisshorn (4.505 m) (împreună cu Lucian Mihai).
    2004: Castor (4.228 m) - premieră românească; Pollux (4.092 m) - premieră românească; Liskamm (4.527 m) - traseu în premieră mondială, fața nordică. Toate ascensiunile efectuate împreună cu Cezar Cordun, Simion Poiană și Robert Tutuianu.
    1994: Monte Rosa - Vf. Dufourspitze (4.634 m) - prima ascensiune a unei echipe românești; Breithorn (4.164 m) – premieră românească, peretele nord-vestic, ruta Welzenbach; Matterhorn (4.478 m); Rimpfischhorn (4.199 m) - premieră românească. Toate ascensiunile au fost realizate cu echipă: A.Beleaua, V.Tofan, C.Vrabie.
    1993: Nakratau (4.451 m) - premieră românească; Keishi (3.702 m) - premieră românească; traversarea Nakratau-Donguzorun - premieră românească; Elbrus (5.642 m); Pic Sciurovski (4259m) - peretele nordic, ruta Herghiani. Toate ascensiunile realizate cu echipa Lynx P.Neamț (V.Tofan, A.Vivirschi, L.Mihai, L.Constantinescu, S.Baciu).
    1991: Donguzorun (4.458 m) - premieră românească, ascensiune solitară; Ullu Tau W (4.203 m).
    1990: Elbrus Est (5.621 m), Ushba (4.710 m), Pic Sciurovski (4.259 m), Chatin-Tau W (4.200 m).

În Oceania:
    2000: Puncak Jaya (Piramida Carstensz) (4.884 m) - premieră românească, ruta Messner (creasta estică).

În Antarctica:
    10 decembrie 2001: Masivul Vinson (4.897 m) - ruta normală.

Alte încercări notabile:
    1994: Everest (8.848 m) - a atins altitudinea de 8.100 m pe o rută nouă, pe fața nord-nord-estică din Tibet.
    1996: Dhaulagiri (8.167 m) - s-a oprit la cca. 7.800 m din cauza vremii nefavorabile.
    1998: Cho Oyu (8.201 m) - pe o rută nouă a ajuns la o altitudine de 7.500.
    2004: Janak Peak (7.090 m) - vârf virgin din regiunea Kangchenjunga; împreună cu Ioan Torok atinge 6.500 m pe versantul vestic.
    2008: Lhotse (8.516 m) - ascensiune solo, fără oxigen suplimentar, până la altitudinea de 8.300 m.

 "Nu ştiu cum să mă definesc. Poate: alpinistul, geologul Ticu Lacatuşu. E foarte greu de spus, nu ştiu, sunt un tip normal căruia îi plac viaţa şi aventură. Pe de altă parte, nu îmi fac planuri pe termen foarte lung. Cu o singură excepţie, atunci când mi-am propus să urc toate vârfurile de pe cele şapte continente. Pentru viitor, important ar fi să continuu să fac expediţii inedite, deosebite. Cu siguranţă mă voi întoarce în Nepal, în Himalaya. Poate va fi vorba de o ascensiune în premieră într-o zonă mai puţin cunoscută, eventual combinată cu o cercetare ştiinţifică. O descoperire cât de mica înseamnă foarte mult, eu fiind geolog de meserie sunt sensibil la aceste aspecte. De asemenea, cred că am rămas dator şi cu faptul de a scrie nişte cărţi despre ce am făcut, ce am văzut. Cărţile sunt începute, am toate informaţiile, deci nu mi-ar fi foarte greu. Dar mi-ar trebui şi timp. Până acum nu l-am găsit”.

 Premii sportive:
    1994: “Trofeul Fair-Play” acordat de către Comitetul Olimpic Român pentru acțiunea de salvare din Everest.
    1999: marele premiu „Cel mai bun sportiv al anului” (alături de Gabriela Szabo)

Premii de televiziune:
    1996: premiul A.P.T.R pentru film-document („Alison Hargreaves - Regina Everestului”).
    1998: Marele Premiu la gală A.P.T.R. pentru documentarul „Alaska - Ultima Frontieră”.
    2004: premiul A.P.T.R pentru documentar etnografic („Țara Șerpașilor - Lumea de dincolo de nori”).






joi, 20 februarie 2014

Gânduri de seară..............


Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum - ?

Trecea, şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui...



Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva, - şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim. (Elena Farago)

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More