marți, 4 martie 2014

Obama: „Putin se poziţionează de partea greşită a istoriei” Ultimatum şi împuşcături în Crimeea

"

Ultimatumul Rusiei a expirat. SUA suspendă orice cooperare militară cu Moscova. 

Obama: „Putin se poziţionează de partea greşită a istoriei


Obama: „Putin se poziţionează de partea greşită a istoriei”  Ultimatum şi împuşcături în Crimeea


Statele Unite ale Americii au suspendat orice cooperare militară cu Moscova pe fondul intervenţiei ruse în Crimeea. Potrivit Pentagonului, au fost suspendate exerciţile şi reuniunile bilaterale, escalele navelor şi conferinţele de planificare militară. Sunt primele sancţiuni impuse de Washington Rusiei după operaţiunile militare în Ucraina. În replică, Moscova transmite că intervenţia în Crimeea este justificată, întrucât preşedintele destituit Viktor Ianukovici a cerut oficial Rusiei să trimită trupe pentru a restabili legea şi ordinea în Ucraina.


 Ultimatumul dat de trupele ruse armatei ucrainene din Crimeea pentru a se preda a expirat în urmă cu o oră. Până acum nu s-au înregistrat incidente. De altfel, oficialii de la Moscova au negat că ar fi dat un asemenea ultimatum.
Cert este că trupele ruse controlează deja mare parte a bazelor militare ucrainene din Crimeea, fără să fi tras măcar un foc de armă.
Odată cu primele sancţiuni anunţate, preşedintele Statelor Unite Barack Obama a acuzat Rusia că operaţiunile din Crimeea încălcă dreptul internaţional, poziţionându-l pe Vladimir Putin „de partea greşită a istoriei”.
În cadrul şedinţei Consiliului de Securitate al ONU, ambasadorul rus Vitali Ciurkin a prezentat o copie a scrisorii transmise de Viktor Ianukovici către Vladimir Putin: „Evenimentele din Kiev au adus Ucraina în pragul războiului civil. În ţară este haos şi anarhie. Oamenii sunt persecutaţi din motive politice şi de limbă. De aceea, cer preşedintelui Rusiei, Vladimir Putin, să folosească armata pentru a restabili legitimitatea, pacea, legea şi ordinea, stabilitatea şi pentru a apăra poporul ucrainean”, arăta preşedintele destituit al Ucrainei în misiva sa.
Pledoaria Rusiei nu a convins însă statele occidentale. „Acţiunea militară nu poate fi justificată pe baza unor ameninţări care nu au fost formulate şi care nu sunt puse în practică”, a apreciat Samantha Power, ambasadorul SUA la ONU.
Ignorând semnalele Occidentului, Rusia transmite un mesaj diferit noilor lideri de la Kiev. „Renunţaţi la politica de intimidare. Şi renunţaţi la ideea că puteţi impune, pur şi simplu, un regim revoluţionar în alte regiuni ale Ucrainei”, a solicitat ambasadorulVitali Ciurkin.
Ultimatum şi împuşcături în Crimeea
În tot acest timp, în Crimeea s-au strâns 16.000 de soldaţi ruşi, care deja deţin controlul asupra bazelor militare din zonă. „Militarii ruşi cer să depunem armele, să ne retragem militarii din baze şi să trecem de partea trupelor Federaţiei Ruse. Bineînţeles că nu putem face acest lucru, pentru că avem propriile reguli”, a declarat ucraineanulSerghei Stecenko, comandantul de drept al uneia dintre aceste baze militare.
Situaţia nu este mai uşoară nici pentru jurnaliştii trimişi în Crimeea. Doi ziarişti francezi au fost prinşi într-un schimb de focuri în timp ce transmiteau în direct din Simferopol.
Tensiuni sunt şi în alte zone din sudul Ucrainei. În Odessa, mii de manifestanţi pro-ruşi au luat cu asalt sediul administraţiei locale. O situaţie asemănătoare a fost şi în Doneţk.
În acest timp, preşedintele rus Vladimir Putin a urmărit mai multe exerciţii militare ale armatei, în apropiere de Sankt Petersburg. A fost prima apariţie în public a liderului de la Kremlin de la intrarea trupelor ruseşti în Crimeea. 
"
sursa : Digi 24 vezi articol  : aici 

luni, 3 martie 2014

Gânduri de seară...........


Uite-o, vine-ncet pe vale, calcă parcă-atinge stele
Râde, cred că i se pare că e prinsă-n joc de iele.
Nu e fată nici femeie, deși plete lungi i-atârnă
Ca un snop de curcubee peste umerii de zână.

Primăvară, primăvară!
Râs al mugurilor noi
Stai un pic la noi în țară,
Măcar pân-o să răsară
Cel trifoi cu patru foi.
Poate l-om găsi vreodată
Să ne stea norocu-n poartă
Primăvară, primăvară.




Tace, răsucind pe-un deget, fraged fir de iarbă mare
Ochii verzi, trupul suleget, mersul dulce legănare.
Mâna mică duce-n soare, rupe-o rază și-o înfige
Lâng-un bobocel de floare care tremură și plânge.

Primăvară, primăvară!
Râs al mugurilor noi
Hai un pic la noi în țară,
Măcar pân-o să răsară
Cel trifoi cu patru foi.
Poate l-om găsi vreodată
Să ne stea norocu-n poartă
Primăvară, primăvară.

"Neînvinsul".


„România trebuie să fie, înainte de toate, România dreptăţii. Aceasta înseamnă a face cu putinţă fiecăruia locul ce se cuvine capacităţii sale de muncă, de inteligenţă, de talent, de cinste – în ordinea socială, în ordinea de stat”


Ion Mihalache (n. 3 martie 1882, Topoloveni, Argeş, — d. 5 februarie 1963, Râmnicu Sărat, în închisoarea cu regim de exterminare fizică a deținuților politici) a fost învățător, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte al Partidului Național-Țărănesc. Fiu de țăran sărac, dotat cu o capacitate intelectuală de excepție, a urmat școala normală și a ajuns învățător.
În Primul Război Mondial, Ion Mihalache s-a distins în luptele pentru apărarea patriei în regimentele muscelene, la trecătorile de pe Valea Dâmboviței, pe fronturile de la Oituz și Mărășești, fiind decorat cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”. A organizat și militat pentru izbânda referendumului prin care populația din Basarabia a hotărât în 1918 revenirea la patria mamă.

După Primul Război Mondial, a întemeiat Partidul Țărănesc, având ca obiectiv să ducă la îndeplinire ceea ce regele Ferdinand I al României promisese pe front soldaților, în discursul pe care i-l scrisese regina Maria împreună cu Barbu A. Știrbei, discurs care făgăduia pământ țăranilor și care îi însufleţise să lupte eroic la Mărăști, Mărășești și Oituz.

După succesul electoral din 1919, partidul lui Mihalache formează un bloc guvernamental alături de Partidul Național Român din Transilvania, formând guvernul Guvernul Alexandru Vaida-Voievod. Ion Mihalache deținea funcția de ministrul Agriculturii și Domeniilor (16 decembrie 1919 - 12 martie 1920).

O realizare deosebită care a dat conținut și profunzime învățământului agricol a fost cea datorită legii din 1920 (cunoscută sub numele de „Legea lui Ion Mihalache”) prin care, pentru instruirea elevilor, s-au atribuit școlilor agricole terenuri în suprafață de circa 100 ha, iar celor horticole de 25 de ha.

În anul 1926, Partidul Țărănesc se unește cu Partidul Național Român, condus de Iuliu Maniu. Acesta devine președintele partidului, iar Mihalache vicepreședinte.

În concepția lui Mihalache, progresul țării nu constă în industrializare ci în agricultură. El milita pentru cooperative formate în mod voluntar de către țăranii împroprietăriţi la întoarcerea de pe front. Pentru a-și pune în aplicare ideile, a organizat obștea sătească de la Topoloveni-Argeș, să producă rentabil pe suprafețe optime, asociindu-i pe țărani într-o cooperație cu rezultate notabile în plan economic și social. La Topoloveni, țăranii au beneficiat de școli superioare, de asistență medicală, de cămin cultural, de băi comunale și, în general, de un standard civilizat de existență.


Între 1928 și 1930, Mihalache a fost ministru al Agriculturii și Domeniilor, în guvernele național-țărăniste Iuliu Maniu și George G. Mironescu. Din 1930 până în 1933 ocupă funcția de ministru de externe, tot în guvernele național-țărăniste, ale lui Grigore. G. Mironescu și Alexandru Vaida-Voievod și Iuliu Maniu.

În 1941, a solicitat mobilizarea sa și a îmbrăcat din nou haina militară pentru câteva zile, luptând de partea armatei române până la Nistru pentru eliberarea Basarabiei, dar a fost eliberat din ordinul personal a lui Ion Antonescu.



După venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, Ion Mihalache este arestat cu ocazia diversiunii cunoscute sub denumirea de „Înscenarea de la Tămădău”, punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ.
Pe 14 noiembrie 1947, secţia I a Tribunalului Militar Bucureşti l-a condamnat pe Ion Milache la temniţă grea pe viaţă. În sentinţă de spune că Mihalache se face vinovat de următoarele infracţiuni: „complot prin trădare şi insurecţie”, „supărarea ordinei constituţionale”, „încercare de trecere frauduloasă a frontierei”. Sentinţa a fost dată de colonelul magistrat Alex. I. Petrescu. Ion Mihalache a luat la cunoştinţă de acestă sentinţă abia în 1955. Vezi mai jos sentinţa:



În penitenciarul de Râmnicu Sărat Ion Mihalache a primit zeci de zile de carceră, ceea ce însemna că nu mai primea mâncare. Rapoartele acestor pedepse avizate de fiecare dată de comandantul Alexandru Vişinescu arată că Mihalache era pedepsit pentru motive aberante.

Un raport arată că a primit cinci zile de izolare pentru că într-o zi l-a chemat la uşa celulei pe ofiţerul de serviciu şi, când a deschis, vizeta (geamul celulei) Mihalache a strigat: „Sunt eu, Mihalache” de două ori. Pentru această faptă Mihalache a fost pedepsit cu cinci zile de carceră. Vezi mai jos documentul:



Un alt raport, din 1960, prin care a fost pedepsit cu 3 zile de carceră, reţine următoarele: „La deşteptare nu a vrut să se scoale spunând să-l las în pace, ei drăcia dracului! Am chemat ASG şi l-a întrebat de nu se scoală. I-a răspuns: Domnule maior mai lăsaţi-mă! Atunci ASC l-a întrebat de i-a spus maior când el e locotinent. Ştiu că sunteţi locotinent dar v-am avansat eu la gradul de maior, a spus râzând batjocoritor. Propun trei zile de carceră”, se arată în raport. Vezi mai jos documentul:




Oficial, moartea lui Ion Mihalache a fost consemnată pe 5 februarie 1963. Vezi mai jos cererea de înhumare semnată de Alexandru Vişinescu şi certificatul de deces.



Statornic apărător al libertăţii democratice, el nu a abdicat de la crezul său politic de iluminat patriot şi, oponent principal al politicii de sovietizare a ţării, a plătit cu viaţa, demnitatea şi patriotismul, idei care l-au călăuzit de-a lungul întregii sale existenţe.

Ion Mihalache constituie un exemplu demn de urmat pe care nu-l vom uita. Fie ca memoria lui să fie cinstită atât de noi, cât şi de generaţiile tinere.

"Neînvinsul".






(3-5 martie 1949) Colectivizarea agriculturii.

  • 3 martieColectivizarea în România: La plenara CC al PMR desfășurată între 3-5 martie 1949, conducerea politică a hotărât trecerea la colectivizare, după model sovietic. În acel moment, în întreaga țară existau 55 de gospodării colective. Numărul lor a crescut la 1070 în 1951 și la 1980 în 1953.
3 martie: Colectivizarea în România: La plenara CC al PMR desfășurată între 3-5 martie 1949, conducerea politică a hotărât trecerea la colectivizare, după model sovietic. În acel moment, în întreaga țară existau 55 de gospodării colective. Numărul lor a crescut la 1070 în 1951 și la 1980 în 1953.


În RomâniaPartidul Comunist Român a desfășurat în perioada 1949–1962 procesul de colectivizare, ce a constat în confiscarea aproape a tuturor proprietăților agricoleprivate din țară și comasarea lor în ferme agricole administrate de stat. În România, colectivizarea a fost similară cu cea efectuată în URSS, prin aceea că a înglobat terenurile agricole ce puteau fi adunate într-o fermă colectivă. Început întâi greoi și haotic, procesul de colectivizare a stagnat între 1953 și 1956, fiind apoi reluat cu agresivitate și dus la final în 1962. Numeroși țărani, atât săraci, cât și mai înstăriți, s-au opus acestei acțiuni, iar guvernul comunist a recurs uneori și la represiuni violente, ucideri, deportări, încarcerări și confiscări ale întregii averi a celor implicați. Sistemul de agricultură socialist astfel constituit a intrat treptat într-o criză ale cărei efecte s-au simțit și după ce regimul a fost înlăturat, timp în care s-au depus eforturi pentru reconstituirea proprietății private în agricultură.



Deși încă înapoiată tehnologic, agricultura reprezenta principala ocupație economică în România, imediat după cel de al Doilea Război MondialReforma agrară din 1921 fusese cea mai radicală din Europa și condusese, prin distribuirea în medie a 4 hectare de pământ pe familie, la formarea unei pături sociale semnificative de țărani mici proprietari de pământ. După venirea la putere, la presiunile Moscovei, a guvernului Petru Groza, s-a trecut, în 23 martie 1945, la o nouă reformă agrară, menită mai ales să dezintegreze marile proprietăți funciare și să adune voturi pentru comuniști la alegerile ce urmau să fie organizate. Prin această reformă, 1.057.674 ha de pământ au fost date în proprietatea a 796.129 de familii. În 1948, țărănimea reprezenta aproximativ 75% din populația țării.



Procesul de colectivizare a început violent în martie 1949, cu decretul 84/2 martie 1949, prin care se expropriau proprietățile mai mari de 50 ha. Decretul a intrat efectiv în vigoare chiar din noaptea următoare, fiind aplicat pe loc. Proprietarii au fost luați noaptea din casele lor și li s-a fixat, ilegal, domiciliu forțat în diverse localități. Proprietățile au fost confiscate în întregime, cu tot cu animale, mașini agricole și clădiri. Multe dintre cele câteva mii de foste locuințe ale proprietarilor au fost transformate în sedii de GAS-uri, GAC-uri, posturi de poliție.Propaganda vremii a prezentat pe cei expropriați ca fiind „moșieri”, dar în realitate în multe cazuri era vorba de ferme mecanizate și modernizate.



În zilele imediat următoare, plenara CC al PMR a hotărât „transformarea socialistă a agriculturii”. Agricultorii a fost împărțiți în cinci categorii: țăranii fără pământ, țăranii săraci, țăranii mijlocași, țăranii înstăriți (etichetați drept chiaburi) și moșieri


Cum prima interacțiune a funcționarilor partidului cu țărănimea, cu ocazia colectării cotelor, nu i-a pus pe primii într-o lumină favorabilă în ochii celor din urmă, în multe locuri inclusiv țăranii săraci s-au solidarizat cu așa-numiții „chiaburi”, sprijinindu-i pe aceștia. Astfel, începutul colectivizării s-a caracterizat prin numeroase ezitări, uneori țăranii înstăriți fiind lăsați cu o mică proprietate, dar în unele cazuri chiar și țăranii mijlocași fiind deposedați de întregul avut. În unele momente, represiunea a fost deosebit de dură, dar alteori autoritățile au dat înapoi.
Disensiuni au apărut în această perioadă chiar în sânul PMR. Grupul Anei Pauker a fost îndepărtat de la conducerea partidului și a secției agrare a CC, aceștia fiind etichetați ca „deviaționiști de dreapta” și fiind făcuți responsabili de întârzierile și de abuzurile din procesul de colectivizare.
Satele alese pentru prima parte a colectivizării au fost întâi satele cele mai afectate de război și de seceta ce a urmat, unde țărănimea săracă era ușor de convins de autorități să accepte soluțiile guvernului. Alte sate colectivizate în prima fază au fost cele din zone în care apăruseră mișcări de rezistență anticomunistă, cum ar fi Maramureș și Dobrogea, puterea comunistă folosind aici colectivizarea ca mijloc de represiune
n 1953, Stalin a murit iar presiunile Uniunii Sovietice asupra statelor europene ocupate privind colectivizarea au scăzut. Astfel, colectivizarea în România a stagnat între 1953 și 1955, regimul comunist lucrând doar la consolidarea Gospodăriilor Agricole Colective deja existente. În 1956 guvernul comunist a reluat discursul politic și planurile pentru continuarea colectivizării. Anul 1956 a fost marcat de evenimentele din Ungaria și aceste planuri au rămas în acel an neconcretizate de teama unor noi proteste

În 1957, odată cu stabilizarea contextului european, colectivizarea a fost reluată printr-un program-pilot în regiunea Galați. După ce acest program a fost evaluat și considerat un succes, colectivizarea a reînceput cu violență în regiunea Constanța, unde au fost mobilizați 30.000 de activiști de partid sub conducerea secretarului regional Vasile Vâlcu, cu scopul de a termina colectivizarea în același an. Astfel, în noiembrie 1957, regiunea Constanța a fost declarată prima regiune românească colectivizată în întregime. Aparatul propagandistic al partidului comunist a exploatat această reușită, promovând-o ca o transformare a unei provincii foarte înapoiate în una cu un standard de viață foarte ridicat în mediul rural pentru a alimenta ambițiile locale ale conducerii comuniste din celelalte regiuni. Următoarele regiuni spre care și-a îndreptat atenția regimul comunist au fost Banatul, care, ca și Dobrogea, era o provincie de graniță foarte diversă din punct de vedere etnic.
În această etapă finală, represiunea a atins maximul de violență. Numeroși țărani care se opuneau au fost arestați, condamnați sau deportați, mai ales în Bărăgan. De aceste deportări nu au fost scutiți nici moții din Apuseni. Un astfel de exemplu este cel dincomuna Horea, actualmente în județul Alba, de unde au fost alese cinci familii (etichetate drept chiaburi; în realitate, acestea erau familii modeste, însă scopul urmărit de partid era acela de a intimida sătenii, mai ales pe cei hotărâți să nu renunțe la propriile parcele de pădure în favoarea statului) și deportate in Câmpia Bărăgan, într-un loc denumit Stăncuța Mare, practic un loc viran unde oameni aduși din toate colțurile țării au fost nevoiți să-și sape bordeie pentru a nu îngheța sub cerul liber.
În sedința Camerei Deputaților din 7 martie 2000, deputatul PNȚCD de Sălaj Vasile Vetișanu rememora povestea unui țăran din județul său, etichetat drept chiabur și persecutat de autorități:
De fapt, se încerca intimidarea celorlalți, prin frică. În satul sălăjean Mălădia, gospodarul fruntaș Ioan F. Mocanu, numit "chiabur" și "chiabr", a fost arestat în trei rânduri de securiștii Făgărășanu și I. Pădureanu, pentru vina de a fi muncit o viață pământul și a fi fost gospodar fruntaș, ales, pentru aceasta, primar al satului timp de 26 de ani, după 1918. Spaima a cuprins tot satul, reducându-l la supunere. După schingiuiri, a fost adus acasă din arest cu căruța, cu coastele zdrobite și obligat să tacă asupra torturilor la care a fost supus, după ce a fost aruncat în închisoarea din Șimleu, în urma a 50 de tururi cu mașina în jurul orașului de mai sus, spunându-i-se că este în Cluj, nu în Șimleu. Dar n-a tăcut. Mi-a mărturisit cum a fost legat sus de mâini, dezbrăcat în pielea goală, ars cu țigara și bătut cu ciomagul de cauciuc, pentru a spune ce a pus la cale în sat și unde ar avea arma ascunsă. După chinuri groaznice, călăii aruncau pe el găleți de apă, apoi o luau de la început. De aceea, mă întorc în acel sat în care a putut suferi atâta, fără să renunțe la pământ. Când a venit colectivizarea, în același sat, Ioan Mudure a Șfaițărului a fostă bătut de moarte, mutilat, ducându-se repede în mormânt, ca mulți alții.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a sărbătorit încheierea procesului de colectivizare a agriculturii prin organizarea unei plenare speciale a CC al PMR la 23-25 aprilie 1962 și a unei sesiuni speciale a MAN în București, la 27-30 aprilie 1962, la care au participat 11 000 de țărani, numărul țăranilor invitați fiind o aluzie la numărul victimelorRăscoalei din 1907.
Dej a raportat că formele socialiste de proprietate dețineau 96% din terenul arabil și 93,4% din suprafața agricolă

Încă de la început, procesul de colectivizare a fost întâmpinat cu rezistență de țărani, care s-au răsculat în numeroase rânduri, încă din 1949, în nordul Moldovei și în Transilvania. Trupele de Securitate, Miliție și Grăniceri au răspuns trăgând în țăranii răsculați. Pe lângă cei care au murit atunci, alții au fost arestați și unii chiar executați sumar. Sute de persoane au fost anchetate penal și condamnate la pedepse grele, iar familiile lor deportate în Dobrogea. Anul următor a adus asemenea răscoale și în sudul țării, mai ales în județul Vlașca, unde în unele cazuri chiar liderii comunităților locale, membri ai PMR s-au alăturat protestelor. Represiunea a continuat și spre sfârșitul anilor 1950, cele mai mari răscoale având loc în actualul județ Vrancea. Mii de țărani au fost condamnați la închisoare și averile lor au fost confiscate.
Peste 40.000 de persoane, mai ales țărani înstăriți, au fost deportate din Banat și din Dobrogea în Bărăgan, în două rânduri: o dată în 1949 și apoi din nou în 1951. Deportații au fost așezați într-o zonă geografică dificilă, fiind în continuare persecutați politic. Localitățile în care au fost aceștia mutați au fost denumite de Securitate „comune speciale”, și erau în număr de 18. Cei deportați au fost lăsați să se întoarcă în localitățile lor în 1955 și 1956, găsindu-și casele confiscate.

Partidul Comunist Român a implementat în România o colectivizare cvasitotală, după model stalinist, ea putând fi evitată doar în zonele de munte unde colectivizarea nu era posibilă. Țăranii care nu puteau păstra decât casa în care locuiau au fost astfel forțați fie să plece la orașe pentru a lucra în fabricile deschise prin procesul de industrializare forțată, fie să rămână în sate muncind la CAP pentru salarii mult mai mici. O asemenea colectivizare nu a mai fost făcută în țările comuniste est-europene decât în Albania. Modelul urmat a fost cel al URSS, unde a avut loc după 1929 și represiunea a fost extrem de dură, culminând cu înfometarea deliberată a țăranilor ucraineni din 1932-1933. Primul stat care a renunțat la ideea colectivizării a fost Iugoslavia lui Tito, în 1953. De asemenea, Polonia a încetat procesul în 1956, în cele două țări proprietatea de stat și cea privată în domeniul agricol coexistând pe durata regimului comunist. Ungaria, după un experiment cu colectivizarea stalinistă, a permis proprietatea privată asupra unor terenuri mici, lăsând creșterea animalelor în seama sectorului agricol privat și concentrând atenția sectorului de stat asupra cultivării cerealelor pe arii extinse. Alte țări, cum ar fi RDGBulgaria și Cehoslovacia, au implementat și ele colectivizarea masivă, dar țăranii muncitori la fermele agricole au fost plătiți similar celor din industrie, și li s-a permis și să cultive loturi individuale, ceea ce a ajutat la evitarea dezastrului total al economiei socialiste

Ca urmare a colectivizării, relațiile economice existente anterior în agricultura românească au fost distruse. Mult lăudata agricultură socialistă a arătat semne evidente de slăbiciune, intrând adesea în criză. În anii 1980, efectivele de animale crescute în micile gospodării țărănești, pe 15% din suprafața agricolă totală rămasă în afara CAP-urilor reprezenta aproximativ 50% din efectivele totale. Criza economică din acea perioadă a dus sistemul la colaps, țăranii colectivizați ajungând să sufere de foame
După căderea regimului comunist în 1989, toate forțele politice au fost de acord că acest sistem trebuie să fie schimbat și CAP-urile au fost desființate. Reconstituirea dreptului la proprietate pe terenurile agricole este un proces îndelungat și greoi, dar a cărui derulare a reprezentat singura soluție de revenire la relațiile economice capitaliste în agricultură. Astfel, în 1991, guvernul condus de Petre Roman și dominat de FSN a promovat o primă lege de retrocedare parțială a unor mici proprietăți funciare. Legea a fost insuficientă și a fost criticată de reprezentanții PNȚCD, care, prin deputatul Vasile Lupu, au depus un nou proiect axat pe principiul restitutio in integrum, principiu pe care candidatul prezidențial al partidului, Emil Constantinescu l-a enunțat în campania electorală ce a urmat. Proiectul a fost adoptat după ce în 1996 Constantinescu a devenit președinte și în Parlament s-a format o majoritate compusă din CDRUDMR și PD, în pofida opoziției PDSR și a senatorului PD Triță Făniță. Promulgarea legii a fost făcută de președintele Emil Constantinescu într-o ceremonie publică, la care (ca replică la plenara specială a CC al PMR din aprilie 1962) au fost prezenți un grup de țărani în frunte cu deputatul Lupu îmbrăcat în costum popular.[23] Aplicarea și acestei legi a stagnat, fiind restrânsă și limitată în timpul guvernării PSD din 2000–2004, însă aceasta a fost reimpulsionată prin așa-numitele „legi ale proprietății” din 2005, care au eliminat limitările de suprafață retrocedată și au consacrat principiul retrocedării terenurilor pe vechiul amplasament




La jumătatea secolului trecut, majoritatea populaţiei României locuia în mediul rural, ţărănimea reprezentând în 1948 aproximativ 75% din populaţia ţării. Primul guvern pro-comunist venit la putere la presiunile Moscovei, la 6 martie 1945, a avut pe agendă, între priorităţi, problema agrară. Reforma agrară din 1921 a contribuit la consolidarea clasei de mijloc a ţărănimii, conducând la dinamizarea relaţiilor agricole, deşi multe elemente ale subdezvoltării au continuat să persiste. La scurt timp după instalarea Guvernului Petru Groza a fost adoptă Legea 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, măsură care a contribuit la schimbarea opticii asupra societăţii rurale. Interesul direct al autorităţilor s-a concentrat asupra gospodăriilor cu mai puţin de 5 ha. Muncitorii agricoli fără pământ au fost împroprietăriţi în dauna marilor proprietari, cei din urmă fiind expropriaţi până la limita de 50 ha. Rezultatele negative nu au întârziat să apară deoarece dislocarea marilor proprietăţi a îngreunat aplicarea metodelor agrotehnice şi a mecanizării, contribuind la scăderea drastică a producţiei agricole. 

În paralel cu reforma agrară, propaganda a încercat să creeze tensiuni sociale între ţăranii săraci și cei înstăriţi, ultimii fiind stigmatizaţi sub denumirea de „chiaburi”.

Totuşi, strategia comuniştilor de a obţine adeziunea politică a ţărănimii sărace a dat rezultate minime la alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, deoarece, în ciuda piedicilor, electoratul a votat masiv cu partidele anticomuniste. Doar falsificarea rezultatului scrutinului a permis comuniştilor obţinerea majorităţii. Deşi în această fază propaganda susţinea mica proprietate agricolă, comuniștii erau adepții dogmei marxist-leniniste conform căreia „mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan și în proporții de masă”. Astfel, ideea de proprietate particulară va cunoaşte o lungă perioadă de prohibiţie în deceniile de guvernare comunistă, fiind într-o concurenţă inegală cu proprietatea obştească şi de stat. Incertitudinea cu privire la dreptul de proprietate asupra pământului a fost completată cu îngrădirea dreptului ţăranilor asupra propriilor recolte. În arsenalul folosit pentru impunerea colectivizării, o mare însemnătate au avut-o cotele de colectare, impuse proprietarilor de pământ începând cu 1946. Produsele agricole strânse din cote au fost utilizate pentru alimentarea oraşelor, pentru sprijinirea politicii de industrializare a ţării şi pentru plata despăgubirilor de război către Uniunea Sovietică. În subsidiar măsura a fost una și cu caracter punitiv: zdrobirea rezistenţei sătenilor înstăriţi, ruinarea gospodăriilor ţărăneşti individuale în general, şi determinarea oamenilor să să adere la sistemul gopodăriilor colective pentru a scăpa de cote, chiar dacă o făceau cu preţul pierderii pământului.

Anul 1949 a fost decisiv pentru politica agrară a guvernului. Prin Decretul 83 din 2 martie 1949 pentru completarea unor dispoziţiuni din legea Nr. 187 din 1945, exploatările agricole moşiereşti, fermele model cu întregul lor inventar, expropriate în baza Legii 187 din 1945, treceau în proprietatea statului, acestea urmând să stea la baza viitoarelor G.A.S.-uri (Gospodării Agricole de Stat). Primul articol anunţa intenţia actului normativ, aceea de a „împiedica acţiunea de sabotare a planului de însămânţări şi a producţiei agricole”, menţiune care va face posibil un şir nesfârşit de abuzuri şi înscenări. Mai trebuie adăugat faptul că proprietarii nu puteau să conteste în instanţă exproprierile întrucât, prin Legea 177 din 7 iunie 1947, „lucrările pentru înfăptuirea reformei agrare sunt considerate acte de guvernământ”.

La plenara CC al PMR desfăşurată între 3-5 martie 1949, conducerea politică a hotărât trecerea la colectivizare, după model sovietic. Rezoluţia plenarei conţinea „sarcinile Partidului în lupta pentru întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi pentru transformarea socialistă a agriculturii”, marcând oficial debutul procesului de colectivizare a agriculturii. Dincolo de scopul declarat – modernizarea agriculturii – a fost evident că miza era reprezentată de regimul juridic al proprietăţii. Eliminarea proprietăţii private reprezenta o formă directă prin care se exercita un control asupra individului. Propagandiştilor li s-a rezervat un mare rol în „lămurirea” sătenilor cu privire la necesitatea colectivizării. Acţiunea lor sprijinită de presă şi radio a fost de la început sortită eşecului din cauza discrepanţei dintre propagandă şi realitate. În fond, în anii ’50, a contat mai puţin adeziunea la proiectele de transformare comunistă a societăţii, cât supunerea necondiţionată, obţinută prin teroare. Propaganda insistentă, cinică şi inadecvată, bazată pe resentiment şi ură,  va avea rezultate extrem de negative pe termen lung şi foarte lung, contribuind la transformarea mentalităţii tradiţionale a ţăranilor faţă de muncă şi proprietate.

Toate aceste abuzuri au dus la anihilarea independenţei ţărănimii, inclusiv a celei sărace. Răscoale ţărăneşti au izbucnit în mai multe zone ale ţării. Miliţia şi Securitatea au fost trimise să înăbuşe protestele, acţiuni soldate cu morţi şi răniţi, arestări masive, condamnări la ani grei de închisoare şi deportări. 

După perioada de avânt al procesului de colectivizare dintre anii 1949-1952, când s-au înfiinţat un mare număr de GAC-uri (Gospodării Agricole Colective), a urmat o stagnare, cu motivaţii conjuncturale, de ordin intern şi extern. Din 1956 procesul colectivizării a fost accelerat. Ţăranii au reacţionat prin noi revolte de-a lungul anilor 1957-1960, lichidate prompt de autorităţi. 

După 13 ani de colectivizare forţată, ani în care propaganda a fost însoţită de şantaj şi teroare, partidul putea să raporteze încheierea „cu succes” a colectivizării agriculturii. Evenimentului i-a fost consacrată o sesiune extraordinara a Marii Adunări Naţionale desfăşurată între 27 şi 30 aprilie 1962, în prezenţa a 11.000 de ţărani invitaţi, aluzie la istoria contrafăcută a răscoalei ţărăneşti de la 1907. Consolidarea regimului îi făcea pe liderii comunişti să creadă că „În Republica Populară Română socialismul a învins definitiv la oraşe si sate”.

Text redactat de Petre Constantin



sursa  : http://www.iiccr.ro/ro/evenimente/pro_memoria/colectivizarea_agriculturii/


duminică, 2 martie 2014

Gânduri de seară...........



"Învață să accepți, învață să ai răbdare, învață să cauți lumina în întunericul acestei lumi."


"Vei fi ispitit să te întrebi dacă mai are rost să continui a merge pe o cale pe care nimeni nu mai vrea să meargă; vei simți că te sufocă gândul de a părăsi ceea ce poate abia ai început, de a te lepăda de Domnul chiar înainte de a-l fi cunoscut. Dar tu să nu te simți singur niciodată, nici măcar o clipă să nu crezi că în fața ispitelor ce inevitabil se vor ridica împotrivă, tu ești singur. Un singur lucru poate să-l facă omul absolut singur: să păcătuiască. Orice altceva are împreună lucrător pe Iisus Hristos, până și ezitarea noastră, incertitudinea noastră  în fața unei dragoste ce îmbrățișează totul. Dumnezeu nu ispitește, ci doar invită; știe că se lovește des de nepăsare sau de un refuz dur, dar totuși invită. Învață să accepți, învață să ai răbdare, învață să cauți lumina în întunericul acestei lumi. Pe zi ce trece va fi tot mai dificil, căci înrăirea va cuprinde pe tot mai mulți; nu mai avem nici măcar înțelepciunea bătrânilor sau puritatea îngerească a copiilor.


Mulți sfinți din vremurile trecute ar fi dorit să trăiască în vremea noastră ca să se nevoiască, ca să rabde ispitele ce le suferim noi! Dar dacă tu ai fost adus pe lume exact în acest timp, înseamnă că poți răbda tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Vezi bine că puținii sfinți ce-i mai avem sunt chemați în ceruri de Dumnezeu; rămânem tot mai singuri, tot mai predispuși păcatului. Dar atâta timp cât ne mai putem ruga, cât încă mai avem Liturghie, cât încă mai putem iubi și ierta, cât încă mai putem fi bogați în fericire și liniște sufletească – în tot acest timp nu are rost să fim triști, să ne pierdem fărâma de credință pe care o mai avem."

(Monahul Neofit, Rugăciuni către tineri, Editura Credința strămoșească, 2005, pp. 240-241)


50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu - De ce citim ; Despre prostie

Andrei Pleșu "  USL „a fost ciorbă, a ajuns piftie, iar acum s-a făcut ghiveci”.


Eu spun mai mult, opoziția nu mai are identitate, nu mai știm cine e în opioziție. Opoziția a devenit o formă de a face politică care nu se raportează direct la Guvern. Se face opoziție și în cadrul Guvernului, și înăuntrul alianței de guvernare, și președintele face opoziție. Chiar și partidele de opozție fac uneori opoziție”



Jon Bon Jovi




Happy birthday !


Jon Bon Jovi, născut John Francis Bongiovi Jr., (n. 2 martie 1962 la Perth Amboy, New Jersey) este cântăreț, chitarist și compozitor american, lider și vocalist al formației Bon Jovi.




Trupă să „Bon Jovi” a devenit cunoscută după ce a câștigat un concurs organizat de un post de radio din New York, la începutul anilor `80. Cântecul câștigător a fost „Runaway”. Albumul „Have a Nice Day” a ajuns pe locul I în Australia, Olanda, Austria, Germania și Canada după doar o săptămână de la lansare.





A fost ales de revista „People” (SUA) între primii 50 cei mai frumoși oameni din lume în 1996, iar în noiembrie 2000 aceeași revistă l-a desemnat cel mai sexy star rock.



Îi place să se uite la filme, să conducă, să doarmă, să mănânce de la fast-food, să meargă la sală, să joace fotbal și, de asemenea, să petreacă timp cu familia și să se joace cu câinele său Copper.
Îi place să poarte blugi și cămăși.


Cântecul „August 7” de pe albumul său solo „Destination Anywhere” a fost dedicat fiicei prietenului și managerului său Paul Korzilius, care a murit la vârsta de 6 ani pe data de 7 august 1996, în circumstanțe misterioase.




Bon Jovi a avut numeroase hituri în toată lumea, precum "You Give Love a Bad Name", "Livin' on a Prayer", "Wanted Dead or Alive", "Bad Medicine', "I'll Be There for You", "Keep the Faith", "Bed of Roses", "Always", "It's My Life", "Have a Nice Day", "Everyday" şi "Who Says You Can't Go Home".




Noul album Bon Jovi, lansat în toamna lui 2009, "The Circle", vine ca dovadă de necontestat. Aşa cum sugerează şi titlul, "The Circle", marchează reafirmarea angajamentului lui Bon Jovi pentru rock & roll, semnătura trupei încă de la început. Trupa împărtăşeşte o legătură neîntreruptă care defineşte muzica sa. Este un cerc ce nu poate fi rupt.



"Titlul albumului, ne explică Bon Jovi, are înţelesuri multiple. Unii pot spune că, odată cu acest album, am întregit cercul. Alţii pot vedea "The Circle" ca pe ceva ce nu se termină niciodată. Eu îl văd că pe ceva greu de realizat şi din care se iese şi mai greu. Cu 5 albume înregistrate în studio în ultimii 10 ani, există cântece pe fiecare album care reprezintă lumea din jurul nostru. Şi cum oamenilor nu le place întodeauna ce văd, încearcă să nu vadă jumătatea goală a paharului. De la noul single "We Weren't Born To Follow" şi până la "When We Were Beautiful", piesele sunt la fel de înălţătoare ca tot ce au scris vreodată Bon Jovi şi Sambora".

8888888


sâmbătă, 1 martie 2014

Gânduri de seara................


Între nouri și-ntre mare
Zboară păsări călătoare.
Cum nu pot și eu să zbor
Să mă iau pe urma lor!
Și departe de la maluri
Trec corăbii peste valuri,
Trec cu pânze lucitoare
Și se pierd în depărtare.
Cum nu am aripi să zbor,
Să mă iau pe urma lor!
Că m-aș duce, tot m-aș duce,
Dor să nu mă mai apuce,
Peste undele în spume,
Peste mare, peste lume;
Ș-aș vedea cum trec cu toate,
Rânduri-rânduri arătate.
Înnegrirea malurilor,
Strălucirea valurilor,
Stolul rândunelelor,
Tremurarea stelelor
Poate că mi-ar fi mai bine,
Poate te-aș uita pe tine.
Alei puică, alei dragă,
Cumu-i frunza cea pribeagă
E viața mea întreagă,
Căci dragostea ta mă strică
De nu m-aleg cu nimică;
Viața trece, frunza pică,
Trece fără mângâiere,
Ca izvorul de durere,
Trece și se prăpădește,
Arde și se mistuiește,
Fără noimă, fără rost,
Bine-ar fi, să nu fi fost.
Vai de-acela ce iubește
Și nu se învrednicește
Să câștige ce-a dorit,
Să fie-a lui ce-a iubit.
................



..................

Norilor, o, norilor,
Unde-i țara florilor?
Unde ea acum trăiește,
Iară câmpul înverzește
Și codrul văzând-o crește;
Și când trece prin grădină
Toți copacii i se-nchină
Și încep să înflorească,
Pe ea s-o împodobească
Căci văzând-o, toată țara
Crede că e primăvara.! (Mihai Eminescu)

                     

Liviu Corneliu Babeș „Stop Mörder! Braşov = Auschwitz" ( 1942 - 1989 2 martie )

În 1989, Liviu Babeș avea doar 47 de ani, era pictor şi sculptor amator. Bărbatul lucra pe post de maistru electrician la Trustul de Prefabricate Braşov, iar maniera în care şi-a plănuit manifestul i-a uimit pe apropiaţii lui. Pe 2 martie, Liviu Babeş a plecat să schieze în Poiana Braşov, iar după ce a coborât pentru ultimă oară pe pârtie şi-a dat foc în semn de protest la adresa regimului comunist. Cumplitul evenimentul a fost făcut public în presa străină cu ajutorul a doi turişti scoţieni, care se aflau în acel moment pe pârtie şi care au relatat întâmplarea unei agenţii de ştiri, aceasta fiind preluată mai departe de marile publicaţii. În schimb, în ţară doar românii care ascultau „Europa Liberă" au aflat de sinuciderea lui Liviu Babeş


Se spun multe despre ceea ce unii numesc martiriul lui Liviu Cornel Babeş. Puţini ştiu, însă, că primul care a ajuns lângă el când a început să coboare pârtia Bradul în flăcări, a fost un turist, un tânăr scoţian, care pe atunci avea 24 de ani. El şi-a dat haina de pe el ca să stingă flăcările ce îl ardeau pe om de viu .




"Brutal! Crunt! Nu înţelegeam despre ce este vorba. La început am crezut că este vorba despre un accident.Când flăcările au început să se ridice la câţiva metri în aer...a fost pur şi simplu îngrozitor. Un coşmar. Nu aş dori asta nimănui!", a spus Douglas Wallace. scoţianul care a încercat să îl salveze pe L.C. Babeş.



A cunoscut-o abia acum pe soţia celui pe care a încercat să îl salveze, zadarnic, însă.
"Sunt copleşită. Aproape că nu îmi simt încheieturile. A fost foarte emoţionant. Niciodată nu am sperat că mă voi întâlni cu acest om, care a încercat să salveze viaţa soţului meu", a spus Etelka Babeş, soţia lui L.C. Babeş.
Întrebat ce crede despre sacrificiul românului, dacă a meritat sau nu, scoţianul a răspuns cât se poate de natural: "Simplul fapt că nu mai trăieşti sub teroare...spuneţi-mi, voi! Trăiţi aici! Trebuie să fi meritat, să existe şi o latură pozitivă a tot ceea ce s-a petrecut atunci. Niciodată nu aş fi crezut că o să am o conexiune de acest gen cu România!", a spus  Douglas Wallace
Oamenii l-ar numi erou. Scoţianul, însă, spune că el nu a fost decât un mesager, că a luat parte la un eveniment marcant pentru el şi pentru români deopotrivă. Câteva zile mai târziu, The Sunday Times şi cele mai importante cotidiene din lume scriau despre omul care şi-a dat foc în semn de protest faţă de regimul care îi conducea ţara. Câteva luni mai târziu, ţara sa clocotea, prevestind revoluţia din luna decembrie.



Frédéric Chopin


Frédéric Chopin (n. 1 martie 1810, Żelazowa Wola — d. 17 octombrie 1849, Paris) a fost un compozitor polonez din perioada romantismului. Este considerat drept unul dintre cei mai prolifici și influenți compozitori de muzică pentru pian.






Chopin s-a născut în satul Żelazowa Wola, ca fiu al unei poloneze și al unui expatriat francez. Deși considerat un copil minune în țara natală, Chopin pleacă la vârsta de 20 de ani către Paris. În capitala franceză își consolidează reputația că interpret, profesor și compozitor, adoptând totodată numele de „Frédéric-François”. În perioada 1837 – 1847 are o relație tumultoasă cu scriitoarea franceză George Sand (pe numele adevărat Amantine-Aurore-Lucile Dupin). Cuplul are o apropiată relație de prietenie cu pictorul francez Delacroix, autor al unui portret al celor doi. Trece în neființă la vârsta de 39 de ani cu diagnosticul de tuberculoză pulmonară, întreaga viață fiindu-i măcinată de sănătatea sa precară.


Viaţa muzicală a Varşoviei l-a ajutat să îşi dezvolte de timpuriu o cultură muzicală bogată. În 1831, a plecat din Polonia spre Viena, în final ajungând la Paris, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii. În Franţa, Chopin a avut ocazia de a-i cunoaşte pe mulţi compozitori şi artişti contemporani, printre care se aflau Liszt, Berlioz, Meyerbeer, Bellini, Balzac, Heine, Victor Hugo şi Schumann.



Pianul se regăsește pe tot parcursul operei sale, de cele mai multe ori purtând chiar un rol exclusiv, iar compozițiile sale sunt considerate culmile repertoriului pentru acest instrument. Deși muzica să se încadrează în rândul celor mai pretențioase opere în privința tehnicității, stilul lui Chopin iese în evidență prin profunzimea nuanței și a expresivității, și nu doar prin complexitatea tehnică.


El inventează forme muzicale precum baladă, însă cele mai signifiante inovații sub semnătura să privesc genuri deja existente precum sonata pentru pian, valsul, nocturnă și preludiul. Operele sale sunt numite adesea sprijinul curentului romantic în muzică clasică a secolului XIX. În plus, Chopin este primul compozitor clasic occidental care include elemente slave în muzică sa; mazurcile și polonezele sale reprezintă chiar și astăzi baza muzicii clasice naționaliste poloneze.


Deşi viaţa sa a fost atât de scurtă, a lăsat în urmă contemporanilor sai şi generaţiilor viitoare piese de o rară sensibilitate şi frumuseţe. Celebrele Nocturne sunt capodopere muzicale mult admirate de melomanii din lumea întreagă.
În memoria geniului lui Frédéric Chopin, capitala Varșovia găzduiește la fiecare cinci ani Concursul Internațional de Pian Frederick Chopin.





Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More