Gânduri de seară.............

Preţul... care-i preţul...
Preţul libertăţii... e scump !

Între Dumnezeu şi diavol
Este viaţa unui om.
Cu dorinţele de bine
Şi tentaţii către rău...

Între Dumnezeu şi diavol
E lumină şi-ntuneric.
Tare-i greu să vezi poteca
Şi să mergi pe drumul drept.

Libertatea nu se-nvaţă
Ci reflectă-un fel de-a fi.
Libertatea este-n spirit
Fără ea nu poţi trăi.
Demn!
Ca un om adevărat.
Demn!
Ca un om adevărat......

Pădurea-i pângărită
Vorbirea violentă
Respectul răsturnat.
Asta nu e libertate.
Salvează-ne Divinitate!



Libertatea nu se-nvaţă
Ci reflectă-un fel de-a fi.
Libertatea este-n spirit
Fără ea nu poţi traï.
Demn!
Ca un om adevărat.
Demn!
Ca un om adevărat......

Read More

Gânduri de seară.........

Arde macul să se-nsoare,
Macul roşcovanul,
C-a pus ochii pe-o Cicoare…
Nu-i ca ea o altă floare
Mândră în tot lanul.

Însă floarea mult iubită,
Floare mai aleasă,
Nu-i cu macul potrivită,
Ci-i cu Flutur logodită
Şi-i va fi mireasa.

Craiul Flutur, domnul mare,
Mânios, pe dată,
S-aruncă pe vânt călare,
Şi-ajungând la Mac în zare,
A pornit a-l bate.


Cu aripile-aurite,
Strajnic mi-l loveşte,
Jos cad foile izbite,
Şi din urmă , risipite,
Vântul le goneşte .

Râd cicorile şi lanul…
Creşte veselia,
Că din Macul Roşcovanul
A rămas acum, sărmanul,
Numai măciulia....

Read More

Gânduri de seară...........

Au înnebunit salcâmii
De atâta primăvară.
Umblă despuiaţi prin ceruri
Cu tot sufletu-n afară.

Şi l-au scos de dimineaţă
Alb şi încărcat de rouă,
Cu miresme tari de ceruri
Smulse dintr-o taină nouă.

Au înnebunit salcâmii
Şi cu boala lor odată,
S-a-ntâmplat ceva îmi pare
Şi cu lumea asta toată.



Păsările aiurite
Îşi scot sufletul din ele,
Pribegind de doruri multe
Călătoare printre stele.

S-a-mbătat pădurea verde
Nu mai e aşa de calmă,
Ţine luna lunguiaţă
Ca pe-o inimă în palmă.

Nu-mi vezi sufletul cum iese
În haotice cuvinte?
Au înnebunit salcâmii,
Şi tu vrei să fiu cuminte?

Read More

„Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român!"

Motivul pentru care prim-ministrul Victor Ponta a refuzat să contrasemneze decretele de decorare emise recent de președintele Traian Băsescu a fost clar exprimat de către acesta. Este vorba, a spus premierul, de „persoane care au făcut deseori declarații și au exprimat opinii anti-românești”. Suntem înclinați să credem că, dacă ar fi fost pus în situația de a contrasemna decorarea lui Eminescu, Caragiale, Goga ori Cioran, dl Victor Ponta, indignat de următoarele „declarații și opinii anti-românești” ale acestora, ar fi scris la fel de nervos NU:

Mihai Eminescu: „Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.” (Opere, vol.IX, p.459-460).

I.L.Caragiale: „M-am exilat şi atîta tot. [...] nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar munca şi talentul, viţii demne de compătimit.” (apud Dan C. Mihăilescu, Despre lume, artă şi neamul românesc).

Octavian Goga: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.” (Jurnal, 1916).

Emil Cioran: „În ţara cu români, nimic nu reuşeşte. Totul se întâmplă altcum. Lipsa noastră de noroc e o poezie fără ritm, e-un cânt înaintea inspiraţiei, e-o schiţă a unei imposibile melodii. Un imn negativ e viaţa noastră. El nu pătrunde în spaţiu, ci se destramă în vibraţii de nicăieri, ca un parfum sau o putoare de absurd. [...] Între neamurile bolnave, noi suntem cei mai bolnavi.” (Îndreptar pătimaș II, pp. 23-24)

Așadar, de ce vă opriți, domnule Ponta, la simplul refuz de a contrasemna un decret? De ce nu vă inspirați din ziua de 12 octombrie 1793, când, la Saint-Denis, revoluționarii francezi au început profanarea mormintelor regilor, scoțându-le cadavrele în stradă și batjocorindu-le? De ce, de la tribuna pe are o aveți, nu instigați poporul să dezgroape osemintele regilor culturii noastre și, pentru „declarațiile și opiniile lor anti-românești”, să le calce în picioare? Iar pe noi, intelectualii care, într-o țară ce trece drept democratică, am îndrăznit să votăm altfel decât ați dorit dumneavoastră, supuneți-ne linșajului public, ațâțați posturile de televiziune să ne toarne cisterne de lături în cap, cereți-le oamenilor să ne scuipe pe stradă, sugerați-le la ceas de taină să ne împuște în casa scării. Căci așa merită să pățească „dușmanii neamului” și „trădătorii de țară”, „ticăloșii care ne falsifică istoria” și care „ne murdăresc valorile”! Stârpituri ce suntem, gunoaie putride, limbrici, ploșnițe și omizi! Stârniți ura „poporului care ne hrănește” asupra noastră! Oricum, ne-ați anunțat recent că „ne paște războiul”. Înțeleg că dați cu noi prima bătălie. Moarte intelectualilor!(Gabriel Liiceanu)

Sursa : Revista 22

Read More

Este o minciună, domnule prim-ministru!

1. Domnule prim-ministru, ați spus despre Mircea Mihăieș că este un “fascist bătrîn”. La care vă răspund: cine acuză de fascism un om care a sprijinit întotdeauna valorile democrației arată că nu dă doi bani nici pe democrație, nici pe bun simț, nici pe datoria de a fi drept. Ca prim-ministru, aveți datoria de a fi drept, de a judeca cu bun simț și de a respecta democrația. Or, felul în care bagatelizați grozăvia fascismului acuzînd de fascism un om care nu are nimic de-a face cu fascismul vă dezonorează ca prim-ministru, dezvăluindu-vă cinismul: un cinism pentru care fascismul și democrația sunt interșanjabile, simple etichete de lipit pe oameni după plac ori interes. De aceea vă spun: prin acuzațiile aduse lui Mircea Mihăieș vă dezonorați funcția de prim-ministru și demonstrați că vă tratați cetățenii ca supuși, iar principiile ca etichete.

2. Ați spus că echipa pe care am condus-o a deturnat bani publici și că această fraudă a fost constatată de Curtea de Conturi. La care vă răspund: este o minciună, domnule prim-ministru. O minciună pe care o tot repetați din 2012 încoace și care deja întrunește toate criteriile calomniei calificate. Curtea de Conturi nu a constatat niciodată vreo deturnare de fonduri publice, în perioada 2005-2012, cît am condus Institutul.

3. Ați spus că în conducerea ICR “erau persoane care au făcut deseori declarații anti-românești”. La care vă răspund: falsificați și răstălmăciți tot ce atingeți, domnule prim-ministru. Cînd ICR a fost condus de persoanele pe care le incriminați, ICR a obținut cele mai mari succese în promovarea culturii române peste hotare. Cînd ICR a fost condus de persoanele pe care le considerați animate de sentimente anti-românești, ICR a condus toate institutele naționale de cultură din Uniunea Europeană (EUNIC). Puteți să probați, în favoarea dumneavoastră, un patriotism la fel de eficace? Nu puteți. Atît e de spus despre sentimentele dumneavoastră românești.  

Domnule prim-ministru, vă folosiți puterea de care dispuneți pentru a discredita reputația a patru cetățeni români, cărora le negați dreptul la demnitatea persoanei, la imagine publică și la securitate personală.

Vă acuz de atac la demnitatea publică a Taniei Radu, a lui Mircea Mihăieș, a lui Dan Croitoru și a mea. Din iunie 2012, cînd ați început distrugerea Institutului Cultural Român (pe care ați dus-o la bun sfîrșit într-un timp record: v-a luat mai puțin de un an), nu ați încetat să ne hărțuiți cu calomniile dumneavoastră. Ceea ce comiteți, domnule prim ministru, echivalează cu utilizarea funcției publice pe care o dețineți pentru a terfeli reputația a patru din cetățenii acestei țări. Fără probe, fără alt motiv decît agenda dumneavoastră politică. Și nu e vorba numai de noi patru, cei agresați azi, ci de felul cum concepeți dumneavoastră, ca prim-ministru, statutul cetățeanului acestei țări. În locul respectului, disprețul; în locul dreptului, bunul plac; bunul plac al celui care are puterea, împotriva celor care nu o au.

Protestez împotriva manevrei dumneavoastră de a ne transforma în victime de serviciu și de a ne folosi ca instrumente în lupta care vă opune președintelui țării!

Vă cer să retrageți imediat afirmațiile calomnioase proferate împotriva noastră!

Acestei lupte stupide, iraționale și anti-naționale refuz categoric să îi fiu și victimă, și erou.

H.-R. Patapievici

cetățean român, fost președinte ICR

(București, la 8 mai 2014)

Read More

Mîndria de a fi român.

Campania electorală care a început de curînd nu se distinge nici prin prea multă imaginaţie, nici prin bun gust. Ea face apel la cele mai rudimentare şi previzibile afecte, manipulează vulgar „sensibilităţile“ massei, vrea să păcălească proclamînd poncife, sentinţe ieftine, promisiuni de doi bani. O vorbă (mereu) la modă este „mîndria de a fi român“. Drept pentru care mă simt îndemnat să reiau un text scris pe această temă acum vreo zece ani.
„Mîndria de a fi român“ – iată o vorbă sublimă şi fără sens. Simetrică, în lipsa ei de sens, cu „ruşinea de a fi român“. Nu poţi fi mîndru (sau ruşinat) de o calitate pe care n-ai obţinut-o prin merit, sau prin opţiune. Nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să te naşti român, şi n-ai fost declarat român de un juriu care ţi-a evaluat, în prealabil, virtuţile. Te-ai trezit român, aşa cum te-ai trezit bărbat sau femeie, brunet sau blond, înalt sau scund. A spune, aşadar, „sînt mîndru că sînt român“ e totuna cu a spune „sînt mîndru că am nasul cîrn“, sau „sînt mîndru că am ochi albaştri“. Întrucît a fi român nu e o alegere personală şi nici un premiu acordat prin concurs, ci o determinare înnăscută; nici mîndria, nici jena, nici recunoştinţa, nici insatisfacţia n-au ce căuta aici. Mai departe: nu poţi fi mîndru de a aparţine unei categorii atît de largi, încît ea conţine, inevitabil, elemente contradictorii. Nu poţi spune „sînt mîndru că sînt om“. Există oameni care justifică, eventual, mîndria de a fi om, dar există şi căzături, ticăloşi, rebuturi, care fac specia de rîs. La fel, există români de a căror concetăţenie poţi fi flatat, şi există alţii care ne strică firma. Poţi fi mîndru de Eminescu, dar nu poţi fi mîndru de Alexandru Drăghici, sau de Rîmaru. În cel mai bun caz, ai putea fi, deci, îndreptăţit să fii mîndru că eşti om cumsecade (nu om în general), sau român de ispravă (nu român în general), deşi a fi „mîndru“ de o calitate proprie, chiar reală, e, oricum, un comportament discutabil. Pe de altă parte, e cu totul nedrept ca românii nereuşiţi să se simtă mîndri că fac parte din aceeaşi categorie cu românii reuşiţi. E scandalos ca un hoţ de buzunare sau un politician ignar şi corupt să fie mîndri că sînt din neamul lui Ştefan cel Mare. Dacă românii sînt P.P. Carp, Brătienii, Maniu, Elisabeta Rizea, Mircea Vulcănescu, Enescu şi Brâncuşi, mă bucur să fac parte din aceeaşi comunitate cu ei. Dar dacă românii sînt Ionescu-Caion, Horia Sima, Emil Bobu, Aurelian Bondrea şi alţii ca ei, nu sînt prea încîntat de vecinătate. Românii de anvergură, românii de bună calitate slujesc frecvent de paravan sau de instanţă legitimatoare pentru tot soiul de derbedei, grăbiţi să-şi asume merite cu care n-au nimic în comun. Unii se comportă ca şi cum meciul cîştigat de o echipă românească e o victorie personală, o ispravă a muşchilor proprii. Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o notorietate transnaţională sînt resimţiţi ca alibiuri ale valorii proprii. Chibiţul e mîndru de talentul celui din teren şi ajunge să se identifice cu el. Au cîştigat „ai noştri“, i-au bătut „românii noştri“, „sîntem cei mai buni“ sînt expresiile candide, dincolo de care se ascunde convingerea absurdă că cel care le proferează e el însuşi subiectul succesului. Nea Ghiţă îl aplaudă pe Ilie Năstase, ca pe un delegat al competenţei proprii. Ilie nu e decît prelungirea pe teren a lui nea Ghiţă, instrumentul lui de luptă, mîna lui dreaptă. Românul e cînd Hagi, cînd Nadia Comăneci, cînd Ţiriac, cînd Brâncuşi, cînd Mircea Eliade. Epuizat de atîtea performanţe, el adoarme, în cele din urmă, obosit, dar mîndru. A învins pe toate fronturile. În dimineaţa următoare, lucrurile reintră, pentru o vreme, în normal: mici chiuluri şi trişerii cotidiene, străzi cu gropi, preţuri mari, politicieni mincinoşi etc. („Treabă românească…“). Întrebat, în particular, ce mai face, românul răspunde cu obidă: „Fac pe dracu! Nu vezi în ce hal sîntem? Ce ţară e asta?“ Dar întrebat de un reporter, în faţa camerei de luat vederi, el se recompune, îşi aduce aminte de strămoşi şi zice, fără să clipească: „Sînt mîndru că sînt român!“
Cîtă vreme vom trăi de pe urma meritelor altor români, ale marilor români, nu vom face din România o ţară de care să fim mîndri. Fiecare român ar trebui, dimpotrivă, să-şi pună problema meritelor personale, a succeselor lui, a efortului lui. Mîndria de a fi român e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, în loc să fie un combustibil energizant, ea va rămîne ceea ce este de multă vreme: un drog, un somnifer, o fudulie.
(Andrei Pleşu)

sursa : dilemaveche

Read More

Există o limită a minciunii, domnule Ponta?

Domnule Victor Ponta, aţi făcut o declaraţie care mă consternează şi mă revoltă. Nu discut aici politica Dvs de distrugere a ICR, o instituţie care, în anii cât a fost condusă de Horia Patapievici, Mircea Mihaieş şi Tania Radu (2005-2012) a făcut enorm pentru prestigiul spiritualităţii româneşti, emancipată de orice inhibiţii autarhice şi de constrângeri obscurantiste. Aţi încurajat, prin Ordonanţa de Urgenţă pe care aţi iniţiat-o, revenirea la un autohtonism păgubos, inspirat direct din “Cântarea Românei” a erei Ceauşescu de tristă amintire. De data aceasta, însă, aţi întrecut orice măsură. A-l numi pe profesorul Mircea Mihăieş “nazist” este, domnule Ponta, o aberaţie. În istoria gafelor şi minciunilor Dvs, acesta pare să fie punctul culminant. Există o limită a minciunii, domnule Ponta?

Cunosc poate mai bine ca oricine altcineva scrierile lui Mircea Mihăieş, am scris împreună cărţi, am colaborat la proiecte intelectuale recunoscute pe plan internaţional. Nu domnule Ponta, Mircea Mihăieş nu este “nazist”, ci un strălucit intelectual umanist, un om al ideilor şi al valorilor care ne apară de barbarie. A-i acuza pe Horia Patapievici şi pe Mircea Mihăieş că promovează “poziţii anti-româneşti” este o calomnie de ultimă speţă. Am scris pe larg despre ideologiile genocidare ale veacului XX, despre comunism şi fascism. Vă invit, domnule Ponta, să purtam o discuţie publică la Bucureşti despre ce înţelegem prin fascism, nazism şi comunism. Daţi-mi voie să vă asigur, vorbele pe care le-aţi aruncat la adresa acestor oameni nu sunt o jignire doar pentru ei, ci pentru toţi cei cărora le este dragă libertatea. Nu i-aţi insultat doar pe ei, ci o întreagă tradiţie ilustrată de nume precum Corneliu Coposu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu, Matei Călinescu, N. Steinhardt, I. D. Sîrbu, întreaga direcţie a gândirii anti-totalitare româneşti. Există o limită a minciunii, domnule Ponta?

Vă scriu aceste rânduri ca intelectual public, ca om care, de decenii, studiază gândirea totalitară. Domnule Ponta, în anii imediat postbelici, în România şi în întregul Bloc Sovietic, comuniştii, dirijaţi de la Moscova, îşi atacau adversarii politici stigmatizându-i drept “fascişti”. Silviu Brucan a excelat în a-l insulta astfel pe Iuliu Maniu. Mentorul Dvs politic, Ion Iliescu, i-a numit “legionari” pe cei care proclamaseră Piaţa Universităţii drept o zona liberă de neo-comunism. Iată că după doua decenii şi mai bine, aţi ajuns să vorbiţi ca Silviu Brucan în 1945. Aţi vorbit sub imperiul urii, domnule Ponta. Vă propun spre meditaţie un text tulburator pe acest subiect scris de marele cărturar Mihai Şora. Îl veţi numi oare şi pe acest fost luptător în Rezistenţa franceză “nazist”? Există o limită a minciunii, domnule Ponta?

“Despre ură, resentiment…

Ca orice stare emotivă extremă, ura – îmi închipui (încă nu mi-a fost dat s-o resimt) – e năvalnică şi cotropitoare: simetricul – negativ – al iubirii-pasiune[i]. Ceea ce au ele în comun este acapararea totală a „purtătorului“ unei atare stări emotive extreme de către ţinta care-i obsedează în egală măsură atât pe cel ce „iubeşte“ în acest fel, cât şi pe cel ce urăşte: pe cel dintâi în sensul că îi blochează elanul autodăruirii, înlocuindu-l cu dinamica retrogradă a acaparării, iar pe acesta din urmă, care urăşte, lăsându-l pradă pasiunii negative a anihilării/dispariţiei ţintei abhorate (sintagma „ură de moarte“ spune totul în această privinţă).
Raportată la iureşul negativităţii care-i serveşte urii drept resort, resentimentul este stătut. Stătut şi retractil. Pasiv. Uneori, chiar întors asupră-şi. În sensul că, în loc de a-şi anihila obiectul, îşi (auto)devoră subiectul. Aveu d’impuissance –, dar nu şi asumare a neputinţei: a-ţi asuma (recunoscându-ţi-o) neputinţa înseamnă deja a da dovadă de curaj – de n-ar fi decât intelectual.
S-ar putea să existe şi o ură rece. Rece şi pasivă. Un fel de a întoarce, lumii, spatele. De a nu mai vrea să ştii de ea. Ar fi aidoma unei uri de sine însuşi: golit de lume, ai înceta, pur şi simplu, să mai fii.
Dar ura de moarte, în loc să aibă drept efect moartea „obiectivului“ ei (afară de cazul extrem al rezolvării ei printr-un act criminal), are drept efect sigur tocmai moartea, clipă de clipă şi pas cu pas, tocmai a celui pe care această ură de moarte s-a înstăpânit.

Munchen, 30 august 2009″

Sper, domnule Ponta, că veţi citi rândurile mele drept un apel la raţiune. Ceea ce-aţi declarat probează dispreţ pentru această facultate care ne ridică deasupra fiinţelor din junglă.

Deplin solidar cu cei calomniaţi de Dvs,

Vladimir Tismăneanu

Read More

Gânduri de seară.........

Renunţ la milă greu, ca la un viciu,
Cu mila sunt drogată de copil.
Alb înstelată de ridicol plâng
Lângă fricos, lângă învins, lângă umil.

Îi plâng pe proşti şi proştii mă înving,
Surâzători sub steaua mea sterilă.
De gingăşie tot mai mult mă-ntunec
Şi pier de umanism şi milă.

Înduioşate mâini întind să mângâi
Fiare gonind spre mine hămesite,
Şi-mi pare rău că n-o să mai sărut
Şi botul care mă ucide.

Nici n-am trăit spre-a nu jigni pe nimeni,
Mi-au prins în ţărnă rădăcini genunchii,
Şi-mi trece viaţa încercând să-mi cresc
La capetele aripilor unghii. (Ana Blandiana)

Read More

Gânduri de seară.............

"Dacă nu poţi să accepţi adevărul din exterior, ai să te împaci cu minciuna din interior"!

 
Acolo, unde cugetul .......
acolo, unde cugetul nu se-nspăimântă
şi unde fruntea se înalţă în tărie ;
acolo, unde liber eşti de a cunoaşte
acolo, unde lumea n-a fost parcelată
între înguşti pereţi domestici,
acolo, unde cuvintele au izvorât
din adâncimea adevărului adevărat,
acolo, unde truda fără oboseală
întinde braţe spre desăvârşire,
acolo, unde limpedele rău al raţiunii
nu-şi pierde firul prin deşertul singuratic
al obiceiurilor moarte,
acolo, unde spiritul călăuzit de tine
se-avântă-n largul meu lărgindu-se
prin faptă şi gândire,
în acest rai al Libertăţii, Tată,
fă-mi patria să se trezească !



Cititorule, cine eşti tu .....

cititorule, cine eşti tu oare
care-mi citeşti poemele acestea
şi după o sută de ani?
nu-ţi pot trimite nici o singură floare
din belşugul acestei primăveri
nici un singur licăr de aur
din norii de-acolo, împurpuraţi de lumini ...
deschide-ţi larg uşile şi priveşte afară !
din propria ta grădină în floare
culege-ţi doar miresmate aduceri aminte
de flori pieritoare
cu o sută de ani mai’nainte.
şi-n bucuria inimii tale să simţi
bucuria vie care-ntr-o primăvară
cu zori diafani
a cântat şi vocea ei veselă
şi-a rostogolit-o şi peste o sută de ani.

Rabindranath Tagore (n. 6 mai 1861, Jorosanko, Calcutta — d. 7 august 1941) a fost un scriitor și filosof indian din provincia Bengal, supranumit "Sufletul Bengalului" și "Profetul Indiei moderne", laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913.
Fiu al lui Debendranâth Thâkur, unul din fondatorii mișcării „Brahmo Samaj“, Tagore a crescut într-o familie de artiști și reformatori sociali și religioși, opuși sistemului castelor și favorabili unei ameliorări a condiției femeii indiene. Tagore și-a făcut studiile la Calcutta și în Anglia, unde a studiat dreptul. În 1906, după divizarea Bengalului, aderă la mișcarea naționalistă indiană. Tagore este cunoscut atât ca poet, cât și ca filosof, însă aceste două calități sunt greu de separat în cultura indiană, în mod implicit filosofia este permanent prezentă în poezia sa. S-a interesat de problemele educației și, în 1921, reorganizează Universitatea „Vishba-Bharati“ din Shantiniketan, unde însușirea culturii indiene este accesibilă atât studenților indieni, cât și celor străini. În 1951 a fost recunoscută ca Universitate internațională de stat. A început să scrie poezii încă de la vârsta de 17 ani. Operele sale au fost scrise în dialectul bengalez, pe care Tagore le traducea el însuși în limba engleză. A fost cel mai important scriitor indian din epoca colonială. Tagore a scris poezii, povestiri, romane, drame și eseuri filosofico-pedagogice. Cea mai faimoasă este culegerea de poezii „Grădinarul“ sau „Ofranda lirică“ (1913). Alte opere  cunoscute sunt romanul „Căminul și lumea“ (1910), şi drama „Oficiul poștal“ (1912). Scrierile sunt pătrunse de o adâncă religiozitate și reflectă admirația pentru natură și pentru patria sa, India. Începând cu anul 1929 a început să se ocupe cu pictura, a fost și compozitor al mai multor cântece cu caracter popular. Imnurile naționale ale Indiei și Bangladeshului sunt compuse pe cuvintele unor poeme ale lui Rabindranath Tagore. A fost primul scriitor din Asia care a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură (1913).

Read More

Tunelul Canalului Mânecii

Tunelul Canalului Mânecii  este un tunel feroviar submarin care leagă vestul Franței cu sud-estul Angliei, pe sub Canalul Mânecii. Ideea acestui tunel datează din anul 1875, când s-au început la Sangate săpăturile, fiind mai târziu (1882) abandonate. Tunelul actual a fost construit între anii 1987 și 1994, în cooperare de guvernele Regatului Unit și Franței.
Este al doilea tunel feroviar ca lungime din lume, depășit fiind doar de tunelul japonez Seikan.
Tunelul are o lungime de 50,450 km, din care 37,9 km sunt sub mare. Adâncimea medie este de 45,7 m sub planșeul oceanic, iar cea maximă este de 60 m.
Traversarea mașinilor, autocarelor, motocicletelor și camioanelor este asigurată de navete feroviare și durează aproximativ 35 de minute de la peron la peron. Transportul călătorilor este asigurat de compania Eurostar, care utilizează trenuri de tip TGV modificate pentru a se adapta specificului tunelului și rețelei britanice (alimentare prin a treia șină).

Săpat în stratul de cretă albastră tunelul este format de fapt din 3 galerii:

    · două tunele feroviare, câte unul pentru fiecare sens, cu un diametru util de 7,6 m
    · o galerie de serviciu lată de 4,8 m, prin care circulă vehicule speciale

Cele 3 galerii sunt legate la fiecare 375 de metri prin culoare de comunicație. Aceste culoare asigură și aerisirea tunelului. Aerul este introdus în galeria de serviciu pe la capete și este împins în tunelele feroviare prin clapete unidirecționale, ceea ce împiedică pătrunderea fumului de la un eventual incendiu în galeria de serviciu. Există și țevi între cele două tunele feroviare, pentru a permite aerului să se miște, reducând astfel rezistența la înaintare. La fiecare treime a parcursului subteran există legături între cele două tunele feroviare, pentru a permite izolarea unei secțiuni a tunelului în caz de necesitate. În aceste puncte, galeria de serviciu este plasată lângă cele două tunele.
Din motive de securitate, tunelele feroviare sunt iluminate de 20.000 de tuburi fluorescente și au un trotuar continuu pe partea dinspre galeria de serviciu, pentru a asigura evacuarea rapidă a călătorilor. Există antene care asigură comunicația radio cu suprafața.
Galeriile britanică și franceză, care fuseseră săpate cu ajutorul măsurătorilor cu laser, s-au întâlnit prima dată pe 30 octombrie 1990, printr-o mică gaură în galeria de serviciu. Diferența între centrul celor două tunele era de doar 358 mm orizontal și 58 mm vertical. Cele două tunele au fost unite complet, pe 1 decembrie 1990.  
Tunelul a fost inaugurat oficial de către Regina Elisabeta a II-a și președintele francez François Mitterrand în cadrul unei ceremonii în Calais pe 6 mai 1994.

Tunelul este operat de Eurotunnel.

 Există patru tipuri de trenuri în operare:

    · Eurostar - trenuri de călători de mare viteză care leagă Londra Waterloo de Paris Nord și Bruxelles Midi, cu opriri la Ashford, Calais-Fréthun și Lille-Europe. Există și legături sezoniere spre Avignon, Disneyland Paris și Munții Alpi. Serviciile Eurostar se vor muta de la Waterloo la St. Pancras odată cu terminarea noii linii de mare viteză dintre tunel și Londra, la 17 Noiembrie 2007.
     · Navetele Eurotunnel transportă automobile, dube și autocare între terminalele Sangatte (Calais/Coquelles) și Folkestone. Vagoanele închise, unele cu două etaje, permit șoferilor să rămână în mașini pe toată durata călătoriei. Trenurile au fost cunoscute și sub denumirea de Le Shuttle.
    · Navetele de marfă Eurotunnel. Aceste trenuri transportă camioane în vagoane descoperite, iar șoferii călătoresc în vagoane de călători.
     · Trenuri de marfă. Aceste trenuri transportă containere între Europa și Anglia. Aceste trenuri sunt operate de EWS din marea Britanie și SNCF în Franța.

Măsuri de securitate

Tunelul Canalului Mânecii dispune de o echipă de pompieri francezi și englezi. Ei pot interveni în tunel cu ajutorul unor vehicule speciale ce circulă prin galeria de serviciu. alimentarea cu apă este asigurată printr-o țeavă ce parcurge întreg tunelul și dispune de racorduri potrivite normelor din ambele țări. În galeria de serviciu este menținută o presiune mai ridicată decât în tunelele feroviare, pentru a împiedica fumul să intre.
Când este semnalat un incendiu sau o altă problemă, este declanșat un plan bi-național, numit binat. comanda dată de ofițerul de serviciu este "Binat go!".
Singurul incident serios înregistrat în tunel a fost incendiul din 18 noiembrie 1996, declanșat la bordul unui tren încărcat cu camioane. Datorită măsurilor de securitate și a răspunsului rapid al echipelor de intervenție, nu au existat victime, dar tunelul a suferit distrugeri ale structurii de rezistență pe aproximativ 1 km. Reparațiile au costat aproximativ 200 de milioane £. În urma accidentului, procedurile de siguranță au fost schimbate.
Un alt incident s-a produs pe 21 august 2006, când un camion a luat foc în tunel. Echipajul trenului și șoferii au fost evacuați rapid și focul a fost stins înainte să producă pagube importante.

Read More