joi, 10 iulie 2014

Gânduri de seară............


Şi vine vremea câteodată
Când din oglinda unei ploi
Mireasa inimii uitată
Îţi face semne înapoi.
Şi-atunci cobori în vechea gară
Cu gândul că vei revedea
Acelaşi tren de-odinioară
Din care ai plecat cândva.

Etern pasager, mai vine un tren.
Adio, mai trece un tren
Iubirea mereu aleargă spre noi
Cu-o floare şi-o gară în doi.


Va mai pleca un tren şi iată
Un vis pe care-l credem stins
Ne luminează viaţa toată
De mâna vremii neatins.
Şi ne grăbim atunci spre vara
Uitată pe un vechi peron
Şi alergăm să prindem scara
Sclipind la ultimul vagon.(Dan Verona)

miercuri, 9 iulie 2014

Institutul Cultural Român- un epitaf.


În urmă cu doi ani, un cuib de reacţionari periculoşi era lichidat de puterea poporului. Dreptatea până la capăt, promisă de USL, se înfăptuia, în cele din urmă, iar uneltirile anti- naţionale de la Institutul Cultural Român erau denunţate, în fine. O ordonanţă de urgenţă modifica întreg cadrul juridic ce guverna statutul ICR şi reducea misiunea acestuia la opera de promovare păşunistă şi ternă a valorilor naţionale. Senatul, organul înţelepţilor, îşi asuma misiunea de a veghea ca România să îşi recapete demnitatea întinată de echipa condusă de Horia-Roman Patapievici. Ura distilată în studiourile Antenei 3 devenea energia ce alimenta un proiect politic de desfigurare instituţională.
Recitit astăzi, preambulul Ordonanţei de Urgenţă are toate calităţile retorice ale unui act normativ ceauşist. Nimic nu mai putea fi la fel din clipa în care logica de funcţionare a ICR era schimbată, radical. Mişcarea papioanelor, sesizarea la Curtea Constituţională, elanul disperat şi donchişotesc al solidarizărilor, toate au fost în zadar. Un angrenaj implacabil se pusese în mişcare. O dată cu el, un alt viitor se croia pentru ICR. Un viitor care a oscilat între barocul imposturii din era Marga şi tăcerea de granit din mandatul lui Lilian Zamfiroiu.

Ce se mai poate spune, după aceşti doi ani în care o instituţie a fost destructurată, degradată şi supusă unui tratament barbar? Ce se mai poate spune după aceşti doi ani în care statul român s-a încăpăţânat să lichideze un patrimoniu de cunoaştere administrativ? Lecţia acestor ani este lipsită de echivoc.Orice operă de construcţie intelectuală edificată sub semnul statului este destinată ruinei. Orice efort de clădire, tenace şi nobil, nu mai are valoare în clipele în care fanatismul devine religia civilă a întregii naţiuni. Orice speranţă de continuitate este vană, o deşertăciune care nu ne mai poate consola naivităţile incurabile. Schimbarea la faţă a ICR, tranziţia sa de la un organism proteic la o lespede funerară, este simbolică. USL a învins, în cele din urmă. Iar triumful său este triumful urii care se revarsă, clocotitoare.

După frenezia de comunicate suprarealiste ce a definit epoca Marga, ( o epocă în care epurările au fost conduse cu o metodă implacabilă evocând disciplina anilor comunişti), ICR este, astăzi, un organism inert şi castrat, ce îndeplineşte, docil, rolul pe care i l-a încredinţat Ordonanţa, acela de anexă a Ministerului de Externe, oficiu destinat să ofere clientelei politice un debuşeu aseptic. Ipocrizia patriotică a celor care au denunţat ICR sub mandatul Patapievici este triumfătoare. Politizarea ICR nu mai este un mit televizat, ci o realitate palpabilă. Atribuirea de funcţii se realizează după algoritmul aplicabil oricărui minister. Institutul Cultural Român a încetat să mai existe. Locul său a fost luat de un corp mumificat, dominat de MAE.

Vara lui 2012 a fost, pentru atâţia dintre noi, o vară a încercărilor, luptei şi deznădejdii. A fost vara în care am înţeles că edificiul domniei legii poate fi asaltat, politic, de o majoritate parlamentară tenace şi ireponsabilă. A fost vara în care am fost martorii unui timp al urii. Mutilarea ICR nu este un detaliu în istoria recentă a României, ci semnul dramatic al acestei involuţii democratice. Evocarea acelor zile este alternativa la complicitate şi dezonoare. A nu uita este unica redută pe care o mai putem apăra. (autor : Ioan Stanomir)

La mulți ani DOAMNELOR!



Margareta Pâslaru (n. 9 iulie 1943, București) este o cântăreață, compozitoare și textieră română de muzică ușoară-pop, folclor, actriță de teatru și film, realizatoare TV și Radio. A scris cartea „Eu și Timpul”.

"Rădăcinile au rămas aici, sufletul e tot aici, numai trupul a plecat. Acolo, peste Ocean, am păstrat în suflet atât de vii imaginile țării, încât nu m-au părăsit niciodată. Emoţia pe care mi-o dă întâlnirea cu publicul meu, cu toţi cei care nu m-au uitat, cu prietenii de odinioară, îmi reîmprospătează sufletul. De fiecare dată mă întorc în America cu un surplus de energie, cu o dorinţă suplimentară de a găsi noi mijloace pentru a-i putea ajuta mai mult pe cei aflaţi în dificultate."





Ioana Angela Similea, cunoscută publicului sub numele Angela Similea (n. 9 iulie 1946, 1 Decembrie, Ilfov, România) este o cântăreață româncă de muzică ușoară, cu stil interpretativ propriu, de mare succes în anii '70 - '80 ai secolului al XX-lea

"Eu am avut şansa să urmăresc cu mare atenţie cariera Mariei Tănase, care a fost un geniu al muzicii româneşti, a fost un model de dăruire scenică şi de eleganță, apoi pe Margareta Pâslaru, care cânta cu mulţi ani înainte ca eu să mă lansez, şi care m-a impresionat cu seriozitatea cu care aborda scena. Am ascultat cu mare drag toată generaţia de dinainte, dar cel care m-a fascinat cel mai tare a fost Gică Petrescu. Îl ascultam la difuzor, copil fiind, şi mi-l imaginăm, auzindu-i glasul, ca pe un adevărat Făt-Frumos. Eu cred că anii ‘50 şi până prin ‘75, aproape de ‘80, au reprezentat cei mai buni ani ai acestui gen muzical. În toată lumea, atunci s-au scris cele mai frumoase piese. Acum, s-a trecut la desfiinţarea melodiei, trăim o involuţie a melodiei şi a armoniei, tocmai pentru că se ajunsese la un preaplin. Dar aceasta este pauza de care era nevoie pentru ca melodia să renască."



Mirabela Dauer, născută Mirabela Scorțaru, (n. 9 iulie 1947, București) este o cântăreață română de muzică ușoară. Mirabela Dauer este considerată de unii critici muzicali ca fiind cea mai bună voce feminină a muzicii pop românești din ultimii 30 de ani. Alături de Corina Chiriac și Angela Similea, Mirabela Dauer a fost una din cele mai frecvente și iubite prezențe pe scena muzicală și de divertisment TV din anii'70-'80.

"Da, sunt de vreo 40 de ani în breaslă. Eu nu fac parte din lumea asta, de aia am şi rezistat. Eu am lumea mea, prietenii mei, iar trei sferturi dintre ei nu au nici o legătură cu această lume. Eu sunt în lumea asta atâta timp cât sunt la televizor, cât timp dau interviuri, cât timp am o legătură directă cu jurnaliştii şi cu publicul. În rest, când am terminat concertul sau emisiunea de televiziune, nu mai am nici o legătură cu ceea ce se cheamă „showbiz”, mai ales cu ce se întâmpla acum! Nu am nimic comun cu asta.
.......
În fiecare cântec de-al meu e şi o picătură din mine, din esenţele suferinţelor sau momentelor mele de fericire. Poate că dacă nu aş fi avut o viaţă atât de bogată în trăiri şi sentimente, nu aş fi putut să cânt aşa..."

duminică, 6 iulie 2014

La mulți ani Dorin Anastasiu!


"Nu ştiu dacă sunt un om fericit. Sunt un om împăcat cu sine, pentru moment. N-am trecut degeaba prin viaţă, dar ar mai fi loc de mai bune sau mai multe. Azi nu se mai poartă modestia. Trebuie să fii foarte obraznic. Poate că este şi vina mea. Dacă aş fi abordat altă manieră."............

Dorin Anastasiu s-a născut la Craiova, pe 6 iulie 1943. Eleganţa de mai târziu a evoluţiei scenice se datorează în bună parte faptului că între 1954-1957 a urmat cursurile Şcolii de coregrafie, la Bucureşti. Tot în Capitală absolvă cursurile Liceului “Ion Neculce” şi, în 1967, ale Facultăţii de Instalaţii din cadrul Institului de Construcţii. La Școala populară de artă urmează atât cursurile clasei de teatru, cât şi cele de muzică uşoară. În 1966 obţine premiul I la Festivalul naţional studenţesc, în 1967 debutează la radio, iar în anul următor la TV.



"N-am intrat la liceu pentru că n-aveam dosarul bun. Taică-miu a fost ofiţer în armata regală şi nu era fiu de muncitor sau de ţăran. Aşa că am urmat cursuri la seral. Înainte de facultate am lucrat trei ani ca muncitor necalificat la un atelier. Am luat-o de la zero. De la spălat motoare până la pilit diferite piese. Lucrurile astea m-au marcat. Apoi am lucrat în cadrul Institutului de Proiectări Căi Ferate, ca tehnician. Copiii care au crescut după Revoluţie au primit un alt fel de educaţie. Gândesc mai normal, mai sănătos. Noi suntem din alte timpuri. Deja suntem consideraţi dinozauri ".............



Dorin Anastasiu înregistrează peste o sută de creaţii ale celor mai cunoscuţi compozitori ai noştri. După un premiu ÎI la festivalul internaţional de la Soci (URSS), în 1968, cu o piesă de George Grigoriu, în 1969 câştigă premiul I de interpretare la Mamaia, cu două piese de Alexandru Mandy, drept care este desemnat să reprezinte România la ediţia din anul următor a «Cerbului de aur». A fost nelipsit mult timp pe scena festivalului de la Mamaia. A cântat cu succes la mari manifestări muzicale în Polinia sau Mongolia, a întreprins turnee în zeci de ţări: URSS, Germania, Tunisia, Austria, Camerun, Polonia, Congo, Bulgaria, Spania, Israel. A colaborat cu Teatrul de revistă «C. Tănase» şi a fost rând pe rând angajat la Teatrul «Ion Vasilescu», Estrada Armatei, Teatrul «Al. Davila» din Piteşti (cu care a obţinut premiul I de interpretare la Festivalul naţional al teatrelor de revistă de la Constanţa). A jucat în câteva filme artistice de lung metraj şi dublează frecvent vocea unor personaje în filmele de desene animate. A fost redactor, profesor şi prezentator la emisiuni de succes de la TVR şi Antena 1.





"Toată viaţa m-am gândit să încerc alte meserii. Să fiu poate şofer de taxi! Chiar am făcut pe şoferul de taxi pe vremea lui Ceauşescu. Când n-aveam de mâncare, plecam noaptea cu Trabantul. Îmi trăgeam o şapcă peste ochi, ca să nu mă recunoască lumea... Dacă mă prindea Miliţia, era nenorocire. Era caz penal, pentru că erau câştiguri ilicite. Ei nu ştiau că noi supravieţuim în felul acesta. Mă mai împrumutam de la frate-miu, că avea bani mai mulţi. Dădea meditaţii, făcea pe taximetristul şi el sau pe ghidul la ONT şi întotdeauna avea bani mai mulţi "..................

 



Dorin Anastasiu a făcut şi actorie, şi balet. Primul rol pe care l-a primit a fost în "Pe malul stâng al Dunării albastre", film în care au mai jucat Gina Patrichi şi Gheorghe Dinica. A contribuit la realizarea coloanei sonore a filmului "Mama", o coproducţie francezo-romano-rusa făcută după "Capra cu trei iezi", după care au urmat cele două Chirite. "Eu şi Cornel Constantiniu eram cuconoșeii Brustur şi Cociurla, care le făceau curte Aristiței şi Calipsiței. Actoria a rămas un dor neîmplinit.



Dorin Anastasiu e singurul interpret care a înregistrat un album întreg cu piesele lui Julio Iglesias. Fără a fi un fan înfocat al artistului, ideea i-a aparţinut directoarei de atunci a Casei de Discuri Electrecord, Daniela Caraman Fotea. Aceasta l-a convins pe Dorin că stilul ibericului i se potriveşte de minune. "Bună seara, Iglesias" avea să fie cel mai vândut album din 1986 şi avea să îşi găsească ecouri în presa spaniolă.







vineri, 4 iulie 2014

Gânduri de seară....................


Risipitor,
Ca fiul în lume plecat,
Dragul de dor
Se smulge
Tăcerilor albe.
El vrea să-l strigi
Şi să-l plângi
Cu şiraguri în salbe
Crescute în inima-n care
Focul e jar mocnit
În asfinţitul
Ce-ţi doare
Nemărginirea crescută
În ochi de cocor.

Dragul de dor,
Născut din depărtări,
Din împărţiri
În tu
El,
Noi
Şi voi,
Copil de suflet
Pentru orfane suflete
Pierite
În jocul răstignirii
Mute,
Pe cruci de patimi
Absolute.


Mi-e dor de drag,
Mi-e dor să râd
Să plâng
Şi-apoi să cânt,
Şi-n dansul nebunelor iele
Să fug cu dragul
Şi cu dorul,
În albe nopţi de Sânziene,
Spre ceruri
Deschise pe gene.

Mi-e dor de drag
Şi dragul de dor
Mă culcă uşor
Și totuşi
Şi dragul
Şi dorul
Pe mine mă dor! (Mariana Roman)

La mulți ani Vladimir Tismăneanu!



"Postcomunismul s-a născut din comunism şi, ca să parafrazez o faimoasă imagine a lui Marx, poartă însemnele acestei naşteri. În România, amnezia a fost promovată, cultivată, încurajată pe toate căile în anii ‘90, în prima fază a fesenismului. Pentru Ion Iliescu, asumarea trecutului este un capriciu al unor intelectuali, al fostelor victime, în niciun caz un imperativ etic şi politic. Din păcate, discipolii săi de azi gândesc la fel. Ei nu înţeleg că o democraţie fără memorie este una fără sistem nervos, fără vlagă, inerţială, deci extrem de vulnerabilă."

Vladimir Tismăneanu (n. 4 iulie 1951, Brașov), este un politolog român de origine evreiască, stabilit în Statele Unite. Este profesor de științe politice la Universitatea Maryland. În 2006 a fost președinte al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România, iar din data de 11 aprilie 2007, preşedintele Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Specialist în teoria sistemelor politice, politici comparate, analiza ideologiilor și mișcărilor revoluţionare din secolul al XX-lea.
Vladimir Tismăneanu este fiul militanților comuniști Leonte Tismăneanu și Hermina Marcusohn. A urmat cursurile Liceului 24 (actualul Jean Monnet) din cartierul Primăverii, unde a fost coleg de clasă cu Nicu Ceaușescu și alți copii sau nepoți de nomenclaturiști (Răutu, Gheorghiu, Brucan, Onescu, Doicaru).
A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității din București, specializarea Sociologie în anul 1974 ca șef de promoție. Lucrarea sa de licență este "Noua stângă și Școala de la Frankfurt" (Editura Politică, 1976). Teza de doctorat (Universitatea București, 1980) are titlul "Revoluţie și rațiune critică. Teoria politică a Școlii de la Frankfurt și radicalismul de stânga contemporan".
Între 1974-1981, a lucrat ca sociolog în cadrul Laboratorului de Cercetări Sociologice Urbane din cadrul Institutului de Proiectări pentru Construcții Tipizate din București. A fost o scurtă perioadă lector al Comitetului Central al UTC. A publicat în: Viața Studenţească, Amfiteatru, Contemporanul, Revista de Filosofie.

În 1981 a participat la redactarea "Micului dicționar social-politic pentru tineret", unde contribuie cu o serie de articole. Volumul a fost coordonat de Virgil Măgureanu, pe atunci lector de științe politice la Academia Ștefan Gheorghiu. Datorită plecării lui Tismăneanu din țară, volumul a fost retras imediat din circulație.
În 1981, Vladimir Tismăneanu rămâne în Spania în timpul unei călătorii turistice. Tismăneanu a avut o scurtă ședere în Venezuela, unde a lucrat la Muzeul de Artă Contemporană din Caracas (condus de vara primară a tatălui său, Sofia Imber) și unde a colaborat cu Carlos Rangel (soțul Sofiei) - gânditor politic anti-comunist. În 1982 se va stabili în SUA, mai întâi la Philadelphia, apoi la Washington D.C. Între 1983 și 1990 a fost cercetător la Foreign Policy Research Institute din Philadelphia, iar între 1985 și 1990 a predat la University of Pennsylvania. În octombrie 1983 aduce și prima sa contribuție academică în Occident, în "Praxis Internaţional" (octombrie). În februarie începe şi lunga sa colaborare cu postul de radio Europa Liberă.

Predă din 1990 la University of Maryland, unde este un apreciat profesor de ştiinţe politice și director al "Centrului de Studii ale Societăților post-comuniste". Cercetător în științe politice la Woodrow Wilson Center (Washington, DC), Remarque Institute (New York University), Naţional Endowment for Democracy, Institutul pentru Ştiinţele Omului (IWM-Viena). Redactor al revistei alternative de cultura AGORA, (1986-1990), al revistei Meridian (1991-1992), conduse de Dorin Tudoran, și editor-colaborator al Orbis, revista Foreign Research Institute (Philadelphia). Burse: Naţional Endowment for the Humanities, UŞ INstitute of Peace. Membru al Consiliului Ştiinţific, Internaţional Forum for Democratic Studies. Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara (2002) și al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Admnistrative (SNSPA, 2003); membru al Societății Academice din România, condusă de Alina Mungiu-Pippidi. În Ianuarie 2008 a primit premiul GDS pentru activitatea sa de coordonare a Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste și pentru rolul său în redactarea Raportului Final.

Editor-șef (1998- prezent) al trimestrialului East European Politics and Societies. Membru a numeroase consilii editoriale, inclusiv "Revista 22", Studia Politica, Human Rights Review, Sfera Politicii, Democracy at Large și Journal of Democracy. Colaborator permanent al posturilor de radio Europa Liberă, Vocea Americii, Deutsche Welle și BBC.

A scris scenariul și a prezentat filmul realizat de Dinu Tănase, "Condamnați la fericire: Experimentul comunist din România" (1992). A realizat un serial pentru televiziunea română privind istoria dictaturii comuniste (realizator Octavian Şerban). A fost consilier științific, împreună cu Radu Ioanid, pentru documentarul Irenei Lusztig "The Reconstruction" (2001) - film care tratează misterul "Marelui Jaf" al grupului Ioanid din 1959.

Distincţii:
 
„Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor” (Polirom, 1999) a primit premiul revistei Sfera Politicii pentru cea mai bună traducere românească din domeniu.
Premiul Fundaţiei Culturale Romane (2001) şi premiul „Ion I.C. Brătianu” (2001) pentru contribuţii la promovarea ideilor liberale.
Premiul „Barbara Jelavich” al Convenţiei Naţionale de la Boston pentru cartea Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism.


"Nu am nici cel mai mic motiv de identificare cu opţiunile comuniste ale rudelor mele ori ale atâtor altor militanţi (pe care i-am cunoscut ori despre care am aflat destule, din cărţi, din arhive, din amintirile publicate sau rămase nepublicate). Am citit prea mult despre Războiul Civil din Spania, despre Marea Teroare, despre pactul Molotov-Ribbentrop, despre Katyn, pentru a nu accepta falsele alibiuri care se străduiesc să legitimeze pervers adeziunea la stalinism prin antifascism. Nu toţi antifasciştii i-au cântat osanale lui Djugasvili. Nu toţi au aprobat (cu voce tare ori prin tăcere) procesele de la Moscova din 1936-1938 ori pe cele din “democraţiile populare” (Kostov, Rajk, Slansky, Pătrăşcanu). Nu toţi au păcătuit prin ceea ce numesc frenezia supunerii. Nu am ales cartierul în care să locuiesc în juneţea mea bucureşteană, am ales însă să plec din el (evident, recurg aici la o metaforă), mi-am urmat drumul în viaţă în funcţie de valorile în care cred: adevărul, libertatea, demnitatea. Comunismul, ca şi fascismul, au încercat să distrugă subiectivitatea, dreptul de a fi tu însuţi, onoarea. Au comis crime pe care mintea umană nu şi le poate reprezenta. Aceste crime au fost înfăptuite de indivizi reali, cu nume precise, cu responsabilităţi ce nu pot fi contestate. Îmi repugnă negaţionismul legat de Holocaust. Nu mai puţin îmi repugnă cel legat de Gulag."




joi, 3 iulie 2014

PODUL FATIH SULTAN MEHMED


3 iulie 1988: Podul Fatih Sultan Mehmet din Istanbul, este finalizat, oferind a doua conexiune între continentele Europa și Asia peste Bosfor.

Podul Fatih Sultan Mehmed
, este cel de al doilea pod ce traversează strâmtoarea Bosfor, legând Europa de Asia, la Istanbul. Locuitorii îl numesc direct  Podul Cuceritorului. El poartă numele sultanului Mahomed al II-lea Cuceritorul, cel ce a cucerit Constantinopolul în 1453. Silueta podului s-a profilat pe cerul strâmtorii la numai 15 ani după cea a Podului Bosfor (Boğaziçi Köprüsü), construit în 1973. El traversează apele în dreptul cartierului Hisarüstü de pe malul european şi al cartierului Kavacik, pe malul asiatic.
Inaugurat în 1988 acesta are lungimea totală de 1510 metri, cu distanţa între piloni de 1090 metri. Tablierul cu lăţimea de 39,40 metri, se înalţă tot la 64 de metri deasupra nivelului apelor. Este un pod suspendat pe cabluri torsadate, câte două pe fiecare parte a tablierului. Cablurile trec peste doi piloni ce depăşesc cu 105 metri platforma rutieră.  La data construirii, în 1988, s-a clasat pe locul al 6-lea în lume, între podurile suspendate. Astăzi el se clasează pe locul al 15-lea.


Podul Fatih Sultan Mehmed asigură continuitatea în Asia Mică a autostrăzii Edirne-Ankara. Posedă câte 4 benzi de rulare pe fiecare sens de circulaţie şi câte una de urgenţă pe fiecare parte. Spre deosebire de Podul Bosfor, pietonii nu au acces pe acest pod traversat zilnic de minim 150.000 de vehicule, în cea mai mare parte autoturisme.


Podul Bosfor,  primul pod..........

Chiar dacă ideea construirii unui pod peste Bosfor datează din antichitate, decizia a aparţinut primului-ministru Adnan Menderes în 1957. Costul s-a ridicat la 200 de milioane de dolari. Astfel, construcţia Podului Bosfor din Istanbul - Trucia a început în 1970 şi a fost terminată în 1973. Podul Bosfor a fost inaugurat cu ocazia aniversării a 50 de ani de la proclamarea Republicii Turcia.
Construcţia unui pod era absolut necesară deoarece metropola turcă (denumirea de Constantinopol până la 1930, Istanbul după 1930) este situată de o parte şi de alta a Strâmtorii Bosfor care separă Europa de Asia şi leagă Marea Neagră de Marea Marmara. Podul Bosfor uneşte, de fapt, cartierul Ortaköy de pe malul european al metropolei cu cartierul Beylerbeyi de pe malul asiatic. Singura construcţie anterioară care a legat Europa de Asia, în această zonă, a fost Podul lui Xerxes, peste Dardanele, în 480 i.Hr. În secolul XVI, Sultanul Baiazid al II-lea i-a solicitat marelui Leonardo Da Vinci proiectul unui pod pe care genialul renascentist se pare că l-a conceput impresionant, dar nu a primit aprobarea sultanului.

Un al treilea  pod de traversare peste Bosfor este planificat pentru anii următori într-o zonă mai nordică a strâmtorii, în apropiere de Marea Neagră.

                                                                         Istanbul





  




                                                 Istanbul - pe sub Podul Fatih Sultan Mehmet







miercuri, 2 iulie 2014

Gânduri de seară.............


Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise demult încă. Şi cum se uita aşa, cu ochi îndureraţi, din pieptul căprioarei scăpă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschise ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi aruncă picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe – să încerce puterile iedului. Şi iedul se ţine voiniceşte din urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte, câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte lugere.
Dar trebuie să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga: păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă până ce pătrunde în inima intunecată, ca un iad, a pădurii.
Şi-au mers mult aşa până ce au dat, în sfârşit, de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte sărind. Dar în aceiaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc, sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea...
Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii.  (Emil Gârleanu - Căprioara)



Emil Gârleanu (n. 5 ianuarie 18 78 - d. 2 iulie 1914) a fost un prozator, regizor, scenarist de film și jurnalist român. Începe liceul la Iași în 1889 dar se retrage și se înscrie la Școala fiilor de Militari, unde devine coleg cu Jean Bart, apoi intră la Școala de Ofițeri de Infanterie, unde devine coleg cu Gheorghe Brăescu. A fost sublocotenent în armata română dar este exilat la Bârlad pentru activitatea sa publicistică, interzisă de regulamentul militar.
A debutat la revista ieșeană „Arhivă” în 1900 cu schița Dragul mamei și cu poezia Iubitei sub pseudonimul Emilgar. A colaborat la revistele Arhivă, Evenimentul, Sămănătorul, Luceafărul, Albina, Convorbiri literare, Flacăra, etc. Ulterior, a fost redactor la revista sămănătoristă „Făt-Frumos” și colaborator la „Convorbiri critice”. A participat activ la înființarea Societății Scriitorilor Români în 1908, al cărei președinte a fost între 1911-1912.  Foarte apreciat de Nicolae Iorga, căruia îi dedică volumul de debut, apoi devine discipol al lui Mihail Dragomirescu.
Volumul de schiţe şi povestiri "Din lumea celor care nu cuvânta" este cea mai cunoscută operă a lui Emil Garleanu, publicată în anul 1910, urmată de o alta scriere la fel de importantă, "Nucul lui Odobac", apărută în acelaşi an.
Alte volume semnate de scriitor: Cea dintâi durere (1907), Schiţe din război (1908), Visul lui Pillat (1915), Culegătorul de rouă (1919), etc. Postum îi mai apar câteva volume, printre care Visul lui Filat (1915), O lacrimă pe-o geană (1915) şi Privelişti din ţară (1915).
Emil Gârleanu s-a afirmat şi ca regizor şi ca scenarist. Regizează în anul 1914 filmul "Cetatea Neamţului" şi scrie scenariul pentru filmul "Dragoste la mănăstire".
Emil Gârleanu se stinge din viaţa la 2 iulie 1914, la Câmpulung-Muscel.



La mulți ani! Gheorghe Visu ( "Faleze de nisip" (1983) )


"Am vrut să fac teatru. Eram convins că am talent şi că voi face cu succes această meserie, pentru că mă pricep."

Gheorghe Visu (n. 2 iulie 1951) este un actor român de teatru și film. Rolul său cel mai cunoscut este cel al vagabondului Black Pedro din filmul serial "Toate pânzele sus".

"Am avut o copilărie foarte fericită. Pe tatăl meu l-am admirat, iar mama m-a înconjurat cu dragoste, m-a învăţat să preţuiesc cinstea şi să apreciez valorile adevărate. Mai am un frate de care sunt mândru şi cu care, în copilărie, obişnuiam să-mi petrec mare parte din timp."

În teatru a debutat de foarte tânăr, ca elev și apoi ca student al I.A.T.C., la Teatrul Național din București, iar după absolvirea facultății (1974) devine angajatul Teatrului Mic din București.

"Am vrut să fac teatru. Eram convins că am talent şi că voi face cu succes această meserie, pentru că mă pricep. Când aveam 14 ani am participat la o preselecţie pentru un serial de televiziune, am trecut de această fază şi am jucat timp de doi ani în acest serial. Pentru asta am întrerupt şcoala de muzică pe care o urmăm la George Enescu. Chitara a fost un moft al anilor ’60. Beatles era la modă, la fel şi imitarea curentului Flower Power. Am luat şi eu contact cu aparenţele. Aveam păr lung, pantaloni evazaţi şi o chitară. La chitară învăţam să cântăm unii de la alţii, când ne întâlneam în parcuri".

Încă de foarte tânăr, el a creat personaje greu de uitat, în filme precum "Faleze de nisip", "Să mori rănit din dragoste de viaţa", "Unde la soare e frig". Ori ca actor de teatru pe scena Teatrului Mic - pe care nu l-a părăsit niciodată! - în spectacole de referinţă precum: "Maestrul şi Margareta", "Dama cu camelii", "Coriolan", "Domnişoara Nastasia" şi, mai nou, în spectacolul "89, 89, - fierbinte după 89" - tot la "Mic", precum şi "Barrymore" la Teatrul Naţional din Timişoara.

"Mi-am făcut debutul pe scenă în compania unor mari actori precum maestrul Radu Beligan sau Valeriu Seciu. Apoi, într-adevăr, odată cu mutarea la Teatrul Mic, am jucat alături de Ştefan Iordache, Olga Tudorache şi mulţi alţii. Cred că aceasta este una dintre primele oportunităţi pe care le-am primit în viaţă, primul noroc. Eu, Dan Condurache, Dinu Manolache, cei care eram tineri atunci am fost luaţi în braţe de către aceşti actori mai maturi şi deja celebri. Ei au avut grijă să creştem frumos. Pe lângă actorie, învăţam de la ei o anumită conduită faţă de scenă şi colegi".
"Mi-a plăcut să fac de toate. Am făcut baie în toate bălţile, am mers pe motocicleta de la 25 de ani - e o pasiune a mea! Am învăţat "scamatorii" de la maestrul Ovidiu Ren, îmi plăcea să merg pe jos, să mă mişc cât mai mult..."

"Nu cred că generaţia mea a avut mai multe şanse decât generaţiile de acum, deşi condiţiile sunt net diferite. Cred că un talent adevărat nu rămâne nedescoperit. Mai devreme sau mai târziu va găsi o breşă prin care să răzbată. Un talent adevărat are steaua lui. Ce-i drept, în ziua de azi „ispitele“ sunt mai mari şi mai variate, dar ele nu pot „omorî“ sau nu pot „arde“ cariera unui actor. Cunosc actori care sunt deja consacraţi şi au început cu televiziunea, au moderat emisiuni, nu au fost doar actori, dar îi putem vedea în continuare pe scenă în piese de teatru, în plină activitate creatoare. Ca actor de carieră, este foarte important să discerni şi să alegi ce vrei să faci".

Cu o notă de mister, cu o umbră de tristeţe neînţeleasă, Gheorghe Visu urcă pe scenă seară de seară..........




marți, 1 iulie 2014

Gânduri de seară..........


Nu sunt câinii care latră, nu e luna care tace,
Ziua a fugit încolo, noaptea a venit încoace;
Dacă vii în astă seară tot aici mă vei găsi,
O să-mi zici iar "bună seara", eu n-am să-ţi răspund, să ştii...

E un om la colţ de stradă pe-unde trebuie să treci,
O să se uite după tine când dimineaţă o să pleci,
Seara îmi vei povesti cum ai roşit când te-a văzut,
Eu n-o să cred nici o silabă, tu o să crezi că te-am crezut...

Trenurile care pleacă sunt aceleaşi care vin,
Gara e o simplă gară, doar oraşul e străin.
Ce vreau azi de la tine, mâine iar o să vreau,
Însă mâine-i prea departe, astăzi prea aproape-ţi stau...



Camera mea ţi-e străină, prietenii mei nu îţi plac,
Până să-ţi ating obrazul o să mai apun-un veac,
Şi-o să am în loc de oase doar petale de cais,
Tu şi-atuncea vei fi tânăr, eu voi fi şi-atunci un vis...

Am păşit în astă-seară peste-un prag mult prea înalt,
Înapoi a rămas cerul şi-nainte-i doar asfalt...
Buza ta avea la colţuri picături curate,
Dacă mi-ar fi fost doar sete, şi tot le-aş fi băut pe toate.

Nu e luna care tace, nu sunt câinii care latră,
Nu sunt paşii tăi cei care se apropie de poartă...
Eu de-atunci te aştept, tu întârzii să vii,
Şi-așa-i fiecare seară, şi-așa-i fiecare zi....

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More