SERENA PLEACĂ FĂRĂ ÎNFRÂNGERE; SIMONA INTRĂ FĂRĂ VICTORIE & Tiberiu Vanca

SERENA PLEACĂ

                  FĂRĂ ÎNFRÂNGERE;

                      SIMONA INTRĂ

                     FĂRĂ VICTORIE

          La vârful tenisului mondial feminin, o mare campioană, Serena Williams încărcată de victorii, cum n-a mai fost alta, dar şi de neiertătorii ani care-i spuneau , parcă, că era ei de strălucire riscă să o apuce pe o pantă descendentă şi-a pregătit cu minuţiozitate ieşirea. În prim o tempo, prima întâlnire de la Singapore în care o pruncă ce parcă s-a născut cu o rachetă la mână, a învins-o pe maiestră. La o distanţă de doar zile între prunca venită pe lume sub zodia rachetei şi marea, imensa maiestră a tenisului Mondial Feminin are loc cea de a două întâlnire Williams-Halep. Victoria este adjudecată de S.W. dar ceea ce a atras atenţia au fost evenimentele post eveniment, simbolica predare a ştafetei. Serena  a îmbrăţişat-o pe ce mică, dând glas convingerii sale că o are alături pe viitoarea numărul unu mondial. Şi au trecut zile săptămâni şi câteva luni până la regăsirea celor două în întrecerea de la Indian Waless. Aici cele două protagoniste ale povestirii noastre au trecut din victorie în victorie şi au accedat în semifinalele ce urmau a se desfăşura prin întâlnirile, în ordine : Jelena Jancovic c/a Sabine Lisicki  şi  Serena Williams c/a Simona Halep. Prima semifinală desfăşurată în 21 martie 2015, la orele 5 ale României între Jancovic şi Lisicki îi dă paşaport de intrare în finală jucătoarei din Serbia, şi  cu sufletul la gură românii aşteptau întâlnirea dintre Serena Wiliams şi Simona Halep, care avea să nu se mai producă, motivat de retragerea din concurs a Serenei. Şi cum un astfel de eveniment trebuia să aibă o cauză, Serena, credem că formal a invocat dureri la genunchiul drept. Ne-am asumat răspunderea să spunem formal, pentru că socotim că la mijloc s-a aflat înalta stimă pe care marea glorie a tenisului  mondial, Serena, a dovedit-o atunci când a pariat pe Simona prognosticând că este jucătoarea cu perspectivă de a-i lua locul.  Iar pentru că trebuia operată o tranziţie a ales un schimb de ştafetă „fără victorie şi fără înfrângere”.

                        Îi urăm Simonei, puterea de a  accede prin efort şi luptă sportivă în locul simbolic încălzit de către marea glorie a tenisului mondial, Serena Williams.

                       

                        21 martie 2015-

                                                                                                          Tiberiu Vanca

Read More

RÂSUL – AFECT DE SUPRAVIEŢUIRE- & Tiberiu Vanca

RÂSUL – AFECT DE
SUPRAVIEŢUIRE-

Râsul pe lângă multe influenţe ce dau expresie trăirii umane trebuie văzut ca o manifestare de reglare a tonusului. Poate fi văzut şi ca un factor de decompresie a unei suferinţe, respectiv o reducere fie treptată fie totală a încărcăturii psihice produsă de încărcarea cu evenimente ce pot să ne perturbe trăirea până la a se constitui în suferinţe. După cum la primirea unui mesaj util se exultă până la exacerbare, spaţii de trăire ce în aceste stări de fapt sunt acoperite de satisfacţii, ce la rândul lor pot determina sentimente ce oscilează între zâmbet şi hohot. După structura sentimentelor ce ne provoacă stări de satisfacţie până la bucurii, situaţii în care aspectul facial se înscrie în a trăda luminozitatea unei trăiri, îndeobşte veselia caracteristică râsului, este identificabilă prin deschiderea facială „printr-o mişcare caracteristică a gurii şi feţei, însoţită de un şir de sunete „ (n.n. am citat din Noul Dicţionar Universal al Limbii Române” Ed. Litera -ediţia treia- pag. 1371). Este util să apreciem că nu se poate vorbi de o liniaritate a râsului, cât manifestarea de acest gen poate îmbrăca forme absolut diferite, din seria cărora amintim : „râsul amar”; „râsul euforic”; „râsul condescendent”; „râsul lumii”; rânjetul; etc. Iar pentru că le-am amintit pe acestea nu este lipsit de interes să încercăm o sumară definire a fiecăruia:
Râsul amar: este cel ce se produce atunci când suntem încărcaţi, sau ni se produce, inducerea unui eveniment ce distonează cu necesitatea până la a se afla la marginea utilului.
Râsul euforic: este manifestarea încărcată de umor ce sugrumându-ne de emoţii ne produce starea de hohot, respectiv o bucurie ce ne zguduie întregul organism.
Râsul condescendent: este o stare de falsă satisfacţie ce se produce pe fizionomia unui subordonat pentru a-i crea falsa credinţă, să zicem superiorului, în raport cu gluma ce acesta a propus-o. Poate fi manifestarea de la zâmbet la râsul reţinut prin care acelaşi subordonat dă de înţeles că apreciază o anumită atitudine a superiorului. Acestei specii de râs i se poate spune şi „râs pupincurist”.
Râsul lumii: compare în raporturile sociale în legătură cu atitudini din cele ce nasc dispreţ, atunci când un subiect compare într-o anume societate în care pretenţiile vestimentare se presupun a se ridica la un anumit rang ( joben; redignotă; frac; etc.) iar un anumit participant compare îmbrăcat în straie fie învechite, fie zdrenţuite, fie în culori ţipătoare de neconceput a le afişa la un atare eveniment.
Rânjetul: este o schimă facială din spatele căreia transpar rele sentimente, viitoare ameninţări, depreciere până la dispreţ, etc.
Am procedat la o astfel de introducere pentru a avansa publicului o mai veche lucrare a noastră, lucrare prin care ne-am propus, în anul 1990 să dovedim, şi credem a fi reuşit, că în ciuda terorii, a inoculării de grave temeri existenţiale, a uciderii vârfurilor societăţii civile în lagăre concentraţionale, în cei patruzeci şi cinci de ani de teroare comunistă poporul român nu a uitat să râdă, şi după cum bine se ştie râsul are şi a avut şi o funcţie militantistă, iar cu privire la existenţa acestei eroice atitudini de negare şi de luptă împotriva terorii roşii a vorbit în acele timpuri insolitul personaj, numit Bulă. Dar despre acest lucru textul nostru din 1990, text ce a văzut lumina tiparului în 2008, în lucrarea noastră:”Izbăvirea prin limbă” Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă” Cluj-Napoca 2008, pag. 67-70.
ADIO, BULĂ!
În numărul său din 4 septembrie 1990 (212), cotidianul „Adevărul” publica, sub semnătura lui Constantin Coroiu articolul „Misterioasa dispariţie”, o interesantă punere în pagină a celui mai de seamă protagonist al umorului popular al anilor ´71-´89, personajul cunoscut sub numele de Bulă. Privim articolul în discuţie ca pe un act de referinţă în creionarea momentului de umor popular pe care-l înscrie în istoria spiritualităţii româneşti acest actor insolit, când hâtru, când uşor neghiob, când inocent, şi modalităţile sale specifice de sugestie ar putea fi lesne continuate, după cum o cerea situaţia, pentru că el era de fapt, o expresie, un recul al mulţimii la mijloacele de împilare, era orificiul prin care băşica roşie tindea să-şi piardă presiunea, iar în termeni mai terni să se dezumfle. Articolul în discuţie, cu toate că este echilibrat, ne dă, totuşi, ocazia să ne disociem de punctele de vedere ale autorului, în cel puţin două din părţile sale. Nostalgica nedumirire :”Să fi devenit Bulă anacronic ?”şi inserţia „Dacă l-a scos cineva la pensie, confundându-l cu un slujbaş oarecare, îl rechemăm de urgenţă în Cetate”, ne ocazionează remarca: Bulă a fost instrumentul unei epoci istorice determinate şi a ieşit din scenă odată cu epoca, în care, reţineţi, s-a format şi şi-a motivat prezenţa, nu-l rechemaţi în „Cetate” pentru că aburul acesteia nu-l mai poate legitima.
*
Ca unul din cei care au observat modul de acţiune a umorului popular, am avut, cu ani în urmă, revelaţia schimbării fundamentale a acestuia la orice modificare de registru politic. Opinia publică, această forţă sancţionatoare a moravurilor şi năravurilor, a operat fără milă în decursul tuturor epocilor istorice, de preferinţă prin instrumentele umorului popular, îmbrăcând haine absolut specifice de la un timp la altul, iar pentru a nu ne cantona în limitele unei simple susţineri teoretice, vom exemplifica cu marile tronsoane de umor ale ultimilor patruzeci şi cinci de ani.
Vom începe cu 5 martie 1945, respectiv cu instalarea guvernului de mare ruşine istorică, zis Dr. Petru Groza. Imediat după instalarea acestuia, opinia publică a observat, fără nici un fel de greutate, caracterul demagogic al politicii acestuia, a sesizat picăturile de opium ce se inoculau mulţimii, respectiv conducerea de către clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea muncitoare, şi ţara întreagă s-a transformat într-o veritabilă şezătoare, în care se rosteau deschis, cu o savoare de loc ascunsă, glumele pe seama celor două personaje antologice ale momentului: Romulus Zăroni1, ministru în funcţie la agricultură, şi Petru Groza2, zis Bumbac. Şi totul a durat până la iniţierea marelui genocid al primei dictaturi comuniste, respectiv epoca dejistă3, împotriva intelectualităţii şi a vârfurilor societăţii civile, până la decimarea acestora în lagărele de concentrare şi la consolidarea domniei securităţii. Acest moment marchează intrarea în plină dictatură stalinistă şi închide primul tronson al umorului spontan, iniţiindu-se cel de al doilea. În plină teroare stalinistă, gluma este acidă, dar ascunsă în spatele unor meşteşugite straie stilistice, este perioada în care discursul popular despre exploatare, despre cruzime, despre domnia afectelor primare, despre suferinţa fără echivalent a unei populaţii înspăimântate şi prevenitoare, de acum, se realizează într-o genială economie de termeni. Operează bancul sec, şi savuroasele propoziţii cu „Radio Erevan”. Acest al doilea tronson al umorului popular durează până prin anii ´65. Anul ’65 şi următorii, aducând o oarecare ameliorare a tonusului politic, introduc pe scena umorului popular isteţimea şi inventivitatea olteanului, care aduce pe eşichierul rostirii glume savuroase, eliberate de acum de teama pronunţiei, întrucât societatea românească părea a se fi înscris pe un drum eliberator. Bancurile cu olteni, prefigurând al treilea tronson al umorului popular, se închid în mod dramatic în anul ´71, odată cu reîntoarcerea dictatorului din vizitele de „Pretinie” din China şi Coreea de Nord4, când se instalează în viaţa publică românească „Mica revoluţie culturală”, cea care transferă din Extremul Orient în România manifestările megalomanice de adoraţie şi cult al personalităţii la adresa cuplului dictatorial Este momentul în care păşeşte pe scena umorului spontan Bulă. Un personaj ce ascunde umorul sub insolitele măşti: ale tâmpeniei, ale inocenţei, ale dezarticulării şi dezmembrării realului în schime anacronice şi nu de puţine ori absurde. Bulă este oglinda vie, în luciul căreia se vitalizează devenind discurs demascator, prin duratele hazului, cinismul unei conduceri socio-politice a cărei venalitate se înscrisese în limite paroxistice. Bulă nu numai că iniţiază spre zâmbet muşchii faciali, cât implementează în ascultător datele unor sentimente de loc vesele, dispreţul şi sila. Slalomând printre acestea din urmă, hazul întâmplărilor sale era unul din acelea care direcţionau discursul spre condiţia de rob al ascultătorului, condiţie la care a fost coborât un întreg popor. Glumele caracteristice acestui al patrulea tronson al umorului public nu erau tonifiante, cât descurajante prin descriptivismul lor. Ele evidenţiau starea în care se află ascultătorul şi, avertizându-l, aveau menirea să-l pregătească pentru rezistenţă, iar spre deosebire de cele ale tronsonului trei (cu olteni), se derulau în cercuri despre care se credea că nu sunt populate cu delatorii vremii, şi aveau un pregnant caracter conspirativ.
Bulă a murit la 22 decembrie ´89, odată cu modificarea datelor socio-politice ce i-au legitimat apariţia. El a corespuns acelui timp istoric, el nu a fost structurat să servească două epoci, iată de ce plecarea lui a fost ireversibilă şi oricâte nostalgii s-ar exprima, el nu se va mai putea întoarce.
1. Romulus Zăroni –Ţăran din comuna Băcia, jud. Hunedoara, înscăunat de către Guvernul Dr. Petru Groza ca ministru al agriculturii. În perioada de referinţă, pentru a se fundamenta teoretic alianţa ţărănimii cu clasa muncitoare s-a scos de la naftalină „Frontul Plugarilor”, formaţiune politică cu rang de partid, înfiinţat de Petru Groza. Pentru a se da forţă acestei alianţe, din motive politicianiste, un ţăran în fotoliu de ministru, Romulus Zăroni a fost uns în postul de Ministru al Agriculturii.
2. În campania electorală din 1946, Frontul Democrat Popular (F.D.P.) alianţă a comuniştilor cu Frontul Plugarilor pentru a atrage simpatia păturilor ţărăneşti şi în special a femeilor, au exploatat criza de bumbac determinată de tarele războiului şi au promis că vor încărca piaţa cu bumbac. În anii de referinţă, bumbacul se torcea, şi respectiv, fibra rezultată din tors se ţesea în gospodăriile ţărăneşti. Cum aducerea bumbacului pe piaţa românească a fost o promisiune ce n-a fost acoperită, Petru Groza a intrat în umorul popular sub titrarea „Groza Bumbac”.
3. Primul dictator postbelic român a fost ceferistul Gheorghe Gheorghiu, care şi-a adăugat numelui real şi unul revoluţionar, după moda instituită de Lenin şi Stalin, adăugând-şi la nume particula Dej. În timpul dominaţiei acestuia s-au derulat marile procese politice, s-au înfiinţat lagărele de concentrare în care au fost internaţi şi şi-au găsit sfârşitul marii intelectuali ai ţării şi vârfurile societăţii civile.
4. În anul 1971 cel de al doilea dictator ,Nicolae Ceauşescu, face o vizită în China şi Coreea de Nord. De unde importă în România mişcările megalomanice şi de proslăvire a cultului personalităţii ce se practic au în respectivele spaţii naţionale

TIBERIU VANCA
19 Martie 2015

Read More

ŢĂRANUL & Tiberiu Vanca

ŢĂRANUL

Doar vânătorul şi păstorul ar putea revendica o mai mare vechime decât tenacele şi solarul plugar. Dar nici o altă profesie n-ar putea ridica orgolii pentru o atât de robustă curgere filoniană sau pentru o atât de generoasă destinaţie a trudei sale. Şi-a semnat voia de a izbândi pe pâine, cu toate că n-a avut nicicând pretenţia că încrâncenarea aceasta a lui va face istorie. A cucerit meridianele, înstăpânindu-le, fără săbii, fără gloanţe, fără zburătoare aducătoare de moarte, cu aburul învoalat al pâinii. N-a vrut, dar a gândit istoria. Descoperind strâmtimea imperiilor crăieşti sau de orice alt fel, le-a anulat, hotărând de unul singur fruntariile celui mai bun şi mai cuprinzător imperiu, Imperiul Pâinii, precum şi actele de sacerdoţiu ce trebuie să consacre Domnia Pâinii. A oferit-o ca ofrandă zeilor, zeilor precreştini, zeilor mitici, precum şi Zeului disputat, cu prea mare osârdie de taberele creştine. În imaculate straie, cu prapori şi cântări, binecuvântează grâul la vârsta pârgii, iar drumurile acestea ale lui sunt drumuri de pace, de cuminţenie şi de speranţă. I-a descoperit pâinii o lojă princiară, un fel de a o pune în stimă aşa cum cea mai perfectă metaforă n-ar fi izbutit. N-o primeşte la mesele lui de trudă cât şi la cele de praznice înainte de a o aşeza pe pântecele şi sânii roditori ai femeii şi fără a prefigura pe ea liniile de suferinţă şi sacrificiu ale Fiului Domnului. O duce în biserici şi cimitire, acolo unde ţărâna a acoperit pe toţi cei ce, milenii la rând, au trudit pentru ea, psalmodiind, o mişcă ritualic între pământ şi cer, spunând generaţiilor de sub glie că „Imperiul pâinii” cel pentru care au prestat ei grele sacrificii, luptă pentru linişte, încercând să înscăuneze bunăvoinţa.
El a deprins truda pentru pâine pe holdele fără de capăt, acolo unde ciocârlia i-a vorbit despre soare şi despre lumină şi aruncând asupra-i triluri cristaline l-a cununat cu curăţenia. Aici a gândit el lucrul drept şi prin mereu repetate exerciţii, a deprins taina separării adevărului de neadevăr, a virtuţii de păcat, a vieţuirii pe imaculata linie a moralei cu evitarea strâmbătăţii şi a ocolişurilor şi tot aici, privind spre lumină, prinzând sunete cereşti, şi-a alcătuit ţinuta statuară ce l-a consacrat drept purtător al celor mai riguroase sume de principii, fericindu-l a fi întâiul pe drumurile alpine ale purităţii.
S-a desfăcut în univers prin toate actele sale de viaţă. El a scrutat cerul şi ochii în pârgă ai nevestei, pentru că cerul îi dă îndeobşte lumină şi apă, iar femeia de lângă el îi dă dreptul de a se regenera în secole. El a aşteptat, a aşteptat, şi uneori a plâns aşteptând apa, iar alteori a urât apa şi din nou a trebuit să aştepte. A aşteptat semne pentru culcatul şi întorsul ierbii, pentru grâu, a aşteptat apă ori de câte ori a simţit că rădăcina chircindu-se, se usucă. El a pătruns în univers fără manuale, înarmat doar cu ştiinţa aşteptării, a răbdării, dublată cu o mare capacitate de a spera.
Dacă vă va întreba cineva ce ştie ţăranul, să spuneţi pâine şi bunăvoinţă la locul de miez al celei mai perfecte morale.
Rostită la 29 ianuarie 1981
POSTFAŢĂ
În Sfânta Zi de Duminică , aflată între a zecea şi a unsprezecea săptămână a anului 2015, prag al momentului în care plugarul abandonează căldura căminului familial dedicându-se „Ogorului”, acest, la români, Domnitor, la alţii, Rege, şi la ultimii, Împărat, al hranei, îşi intră în a sa raţiune de a exista. În ce mă priveşte mă văd obligat să fiu a doua fiinţă care-i spune „Bine ai Venit! pe locaţia ce hrăneşte planeta!”. De ce „a doua fiinţă?”. Simplu! Pentru că primatul îl deţine „Ciocârlia”, pe care ori cât m-aş strădui n-o puteam întrece.
*
Am aruncat pe „Piaţa de Lumină a Sufletelor” aceste cuvinte de însoţire al unui text pus, „in illro tempore”, în circulaţie, pe calea oralităţii, la vremea „Ororii Roşii”, respectiv în 29 ianuarie 1981, în „Slavnica Revistă”, pe care am inventat-o, şi condus-o, „Agora”* şi între coperte în „Tiberiu Vanca – Scrinul cu Tablete - pag. 261-262”. 
*„Revista de Cultură cu Public „Agora” ” înfiinţată în Brad jud. Hunedoara, în 16 decembrie 1976, care spre deosebire de suratele cu haină tipărită, îşi disimina mesajele numai prin cuvânt rostit. 
Tiberiu Vanca

Read More

STOP! INVAZIEI AUTOMUTILAŢILOR SCRISOARE DESCHISĂ & Tiberiu Vanca

STOP!
INVAZIEI AUTOMUTILAŢILOR
SCRISOARE DESCHISĂ
*
FEDETRAŢIILOR SPORTIVE, CELE CE ARUNCÂND LA
PUBLIC PERFORMANŢA SPORTIVĂ O ASOCIAZĂ CU
LIPSĂ DE RESPECT ÎN RAPORT CU ANATOMIA UMANĂ
***
Omul este chintesenţa creaţiei Divine, cum spun teologii, a creaţiei Naturii, cum susţin liber cugetătorii, este vârful de performanţă a creaţiei. Este maşinăria biologică dotată cu raţiune. Maşinărie ce ne-a permis să pătrundem adânc în tainele naturii şi asta pentru că omul este dominat de forţa motrice care este curiozitatea, forţă ce-l determină „Să Afle” şi pe măsură ce află câte ceva vrea tot mai mult şi ceea ce trebuie spus este faptul că nu înţelege să se oprească. Nu se va opri niciodată. Mergem pe stadioane şi în sălile de sport să vedem până la ce nivel a ajuns omenirea în domeniul mişcării fizice, să ne înscriem în performantul la care ne-au îndemnat străbunii de peste milenii atunci când au pus în circulaţie adagiul „Mens sana, in corpore sano!” Şi ne retragem, nu de puţine ori, din aceste temple ale capacităţii omenirii de a-şi depăşi condiţia fizică şi capacitatea de a se mişca cu conştiinţa încărcată de semne de întrebare, şi cu inima copleşită de durere. Şi asta pentru că actorii, fie ei atleţi, fie practicanţi de jocuri sportive, ne dovedesc că departe de a avea „o minte sănătoasă” cum propuneau străbunii de peste milenii, intră în întrecere, sau în devoalarea jocului sportiv, cu capacităţi fizice bine dezvoltate ale unui trup ce adăposteşte fie lipsă de cerebralitate fie o cerebralitate ce abia mai pâlpâie de sub stratul de primitivism conceptual ce ne este servit cu dezinvoltură mergând până la lipsa de ruşine. Odată intrat în „templul sportiv” de referinţă, privirea ne este atenţionată de decorul sloganard marginal ce înconjoară stadionul sau polivalenta destinată mişcării sportive. Pe lângă „Mens sana...”, privirea ne mai este prinsă de obsedanta propunere materializată prin invitaţia organizatorilor la atitudini de „RESPECT”. După ce ne-am încărcat privirea şi spiritul cu frumoasele propuneri marginale, intră în scenă actorii:
Cea mai mare parte a acestora, atleţi sau practicanţi de jocuri sportive, ce ne aduc în faţa ochilor, trupuri frumoase din interiorul cărora ne acoperă priviri luminoase mustind a inteligenţă, a cultură, a igienă existenţială. Actori pe care la rândul nostru îi îmbrăţişăm cu privirea acoperindu-i cu dragoste şi respect. Acestora le urmează „gunoiul uman”, tineri musculoşi, cu priviri pe care nu le mai caută nimeni după ce am fost izbiţi de trupurile batjocorite pe care în marea lor incultură nu se sfiiesc să le afişeze, cât le afişează cu nedisimulată mândrie. Este vorba de actori ai speciei umane ce şi-au încărcat corpul cu înscrisuri, de cele mai multe ori, obscene, cu desene ce propun portrete, caricaturi, animale în posturi ameninţătoare până la a sugera fiorosul, date calendaristice, lungi propuneri onomastice şi alte şi alte năzdrăvănii pe care vizitatorii noştri le au în vedere pentru că sticla televizoarelor le oferă diurn. Este vorba de cei ce şi-au compromis fără putinţă de a mai aduce vreodată la condiţia primară, nu de puţine ori sute de centimetrii pătraţi din învelişul epidermic cu care i-a hărăzit natura.
Ei bine aceşti reprezentanţi ai „gunoiului uman” ne pun în situaţia să constatăm cât de mult a desistat mişcarea sportivă de la propunerea străbunilor de peste milenii care ne-au spus că mişcarea sportivă de calitate ne poate fi propusă, (folosim singularul) de „Mens sana…”, iar noi aduşi în locurile de desfăşurare a mişcării sportive constatăm că în pretinsul templu al mişcării, nu oficiază doar subiecţi purtători a lui „Mens sana …” , cât suntem siliţi să privim exhibiţiile unor „minţi schilode”. Avem a constata că contrar afişajului că nu ne aflăm într-o locaţie a „Respectului”, sau a uneia ce propune această valoare, atâta vreme cât privirea ne este pângărită de actori ce nu au capacitatea să ne îndemne la „respect” atâta vreme cât nu au fost capabili să manifeste acest sentiment în raport cu propria lor fiinţă, iar dovada plenară a acestei stări de neputinţă ne-o conferă trupul pângărit cu măscări, trupul frumos pe care li l-a dăruit natura şi pe care ei în mod deliberat l-au batjocorit.
Acest articol nu este nimic altceva decât o amară constatare, pe care o adresăm „federaţiilor sportive”, cu gândul că le vom aduce cu picioarele pe pământ, le vom face să înţeleagă că prezentarea în public a acestor humanoizi marcaţi de primitivism este, în ordine: greu de suportat de masa de spectatori ce caută stadioanele sau sălile polivalente, este periculoasă în raport cu nivelele educative ce trebuie să le insuflăm generaţiilor care se ridică: copii, adolescenţi, post adolescenţi, şi chiar tineret trecut în sferele maturităţii ce nu de puţine ori, în criză de personalitate, caută modele.
Federaţiile sportive organizatoare de evenimente sportive, admiţând evoluţia sub ochii spectatorilor, a mulţimilor, după modul în care se distribuie prin mijloace video mişcarea sportivă, a acestor personaje automutilate este echivalent prin a deveni autori non educativi. Domniilor Voastre, reprezentanţi ai acestor foruri organizatoare de mişcare sportivă vă va fi în esenţă imputabilă devierea tinerelor generaţii înspre practici de automutilare, prin batjocorirea propriilor trupuri cu urâtul, până la scabros, pe care-l prezintă mania tatuajului şi a tatuării. Este bine ştiut că mişcare sportivă ce se oferă publicului spectator se realizează după legi şi regulamente. Iar poposind asupra categoriei „regulamente” imputăm federaţiilor sportive împrejurarea că înscriu şi permit să iasă în public automutilaţi din specia la care ne-am referit. Mişcarea sportivă trebuie să iradieze, admiraţie dublată de bonităţi educative şi nu greaţă.

10 martie 2015-
Tiberiu Vanca

Read More

BAU! BAUL! DIN CERURI! ŞI UN „FERICIT (!?)” TERESTRU & Tiberiu Vanca

    BAU! BAUL!  DIN CERURI!

                ŞI UN „FERICIT (!?)”

                        TERESTRU 

                        În câteva din scrierile noastre* propuse prin această pagină ne-am referit la semnalul tras de câţiva teologi celebrii, ne referim la Sfântul Ioan Paul al Doilea, la Papa Benedict al XVI-lea şi la Papa Francisc Întâi, care au susţinut că trebuie înlăturată  prăpastia dintre  religie şi ştiinţe în sensul reciclării conceptelor religioase încât să nu se mai afle în contradicţie cu cuceririle ştiinţifice, respectiv că „Credinţa în Dumnezeu nu exclude: teoria darwinistă privind formarea şi dezvoltarea ulterioară a speciilor şi nici teoria Big-Bangului” adică „Marea explozie universală –modelul cosmologic- de formare şi dezvoltare a pământului”.  Şi nu în ultimul rând îl citam pe Albert Einstein care a spus că „Biblia propune  o colecţie de  legende onorabile şi copilăreşti”. Nu avem pretenţia de a fi fost citiţi  de ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, cât avem certitudinea că aceştia au luat cunoştinţă de acest revoluţionar început de reformă bisericească şi, sau şi, din alte izvoare, şi s-au simţit datori să-şi facă cunoscut punctul de vedere „mulţimilor prostite de „erezi catolici”. Şi pentru că orice s-ar spune în BOR există ordine, iar cum pe plan naţional Curtea Constituţională a României  de puţină vreme a dat o lovitură mortală accesului clerului în şcoli, „Întâiul Gică Contra” al acestei mari şi alminteri onorabilă organizaţie religioasă,  respectiv „Patriarhul Ortodox”, a luat cuvânt prin ceea ce se cheamă o predică susţinând că „Religia este o ştiinţă”. Cu alte cuvinte că între cuceririle  ştiinţifice, vezi teoria darwinistă privind  formarea şi dezvoltarea ulterioară a speciilor şi admirabila legendă biblică privind apariţia omului, ca să o punem în discuţie doar pe aceasta, (Adam realizat sculptural din lut de către Spiritul Suprem, şi Eva produsă dintr-o coastă smulsă, cu dureri atroce, din trupul „bărbatului”)  n-ar exista, spunem noi, vreo contrarietate şi că „dezmăţata” educare a tinerelor generaţii întru propunerile despre lume şi viaţă în consens cu „Biblia” trebuie să continue pentru că derivă din ştiinţa tocmai descoperită de acest „alter-ego” a lui Dănilă Prepeleac – „Patriarhul Dănilă…”

                        Salutăm cu aplauze propunerea C.C.R. privind îndoctrinarea religioasă a tinerelor generaţii doar la alegerea genitorilor pruncilor din şcoli, prin declaraţii ante-factum a părinţilor cum că doresc ca odrasla lor să fie „adăpată” cu cunoştinţele derivând din ultima ştiinţă dintre ştiinţe cea descoperită spre fericirea omenirii de omul în reverandă albă.

                        Odată pentru că populaţia şcolară este formată din copii proveniţi din părinţi închinători, nu doar la cultul ortodox, cât şi la multitudinea cultelor religioase a cărei listă extinsă nu socotim necesar să o punem în pagină, dar care există şi se dezvoltă sub ocrotirea legii. Cum cultul ortodox este majoritar în România, majoritatea covârşitoare a copiilor aflaţi pe băncile şcolilor provin din părinţii închinători ai acestui cult, iar între aceştia sunt plasaţi şi fii şi fiicele închinătorilor la culte minoritare în spaţiul naţional, ori a  educa elevii majoritari într-un fel, iar minoritarii în alt fel duce spre inegalitate educaţională.

                         Apoi: fragmentarea masei omogene a clasei de şcolari în facţiuni după structura de închinare a părinţilor, determină un proces discriminatoriu, în sensul că pe considerente de educaţie religioasă se vor crea diferenţieri în masa şcolară mergând până la dispreţul majoritarilor faţă de minoritari, şi asta pentru că în programa didactică a disciplinei „Religia” pedagogii de specialitate împărţiţi pe multitudinea de curente religioase, vor încerca punerea  în lumină şi adevăr a cultului pentru care predau şi vor aşeza în lumini defavorabile celelalte culte, respectiv masa elevilor va fi ruptă în nivele educaţionale  diferenţiate, iar pe de altă parte aflate în concurenţă negativă unele cu altele. Ori socotim că este greşit a se  produce diferenţieri spirituale  ireconciliabile într-o masă de subiecţi ce prin structura educaţională propusă de procesul de învăţământ este  de presupus a fi făcută nediferenţiat şi în principal prin  evitarea de diferenţieri pe considerente de rasă, de religie, de concepte politice etc.

                        Iar pe de altă parte spiritul bun, spiritul îndurător şi binefăcător este văzut în lumină nu tocmai favorabilă de prelaţi. Prin legenda biblică a Sodomei şi Gomorei Dumnezeu Cel Bun, din punctul nostru de vedere, este dat de către Biblie ca fiind marcat de o cruzime ieşită din comun. Dogma creştină propune mitul de referinţă în termenii: „Undeva în vecinătatea locaţiei „Marea Moartă” a existat o salbă de localităţi (Sodoma; Gomora ; Adama etc. în care inter-relaţiile umane au deviat înspre fărădelege şi desfrâu, stare de fapt care nu i-a plăcut lui Dumnezeu, iar drept pedeapsă a aruncat asupra locurilor de referinţă o ploaie de foc şi de  pucioasă stârpindu-i până la unul. Această ucidere în masă nu-l caracterizează pe „Bunul Dumnezeu”, iar pilda biblică aferentă acestui eveniment nu este nimic altceva decât un act de ultraj cinic la adresa Prea-Înaltului Spirit care este Dumnezeu.  O altă ucidere în masă produsă după Biblie de către Dumnezeu ne este prezentată prin mitul  Marelui Diluviu Universal produs prin materialitatea Potopului. Dogma bisericească pune pe seama „Mâinii Sfinte” prin care-l înţelegem pe dumnezeu o crimă de genocid la dimensiuni planetare. Cică Dumnezeu a orânduit ca Noe, să îmbarce pe arca sa  perechi ale vieţuitoarelor existente şi, să drumeţească cu acestea şi membrii familiei sale pe masa  acvatică ce a acoperit întreg pământul şi ucigând tot ce a fost viu, respectiv animale şi oameni.

                        Clerul creştin, să-l discutăm pe acesta odată pentru că morala şi dogma creştină ne este cunoscută atât nouă cât şi cititorilor noştri,  din faţa altarelor propovăduiesc, propunând, un Dumnezeu  exigent, un Dumnezeu care  Iartă, un Dumnezeu care urgiseşte, etc. încât au indus în masele de credincioşi, un  „Dumnezeu subiect de injurii” (Bată-te Dumnezeu! ; „Bătu-te-ar Dumnezeu!” , un Dumnezeu subiect de blesteme: „Nu-ţi ajute Dumnezeu!”; „Nu-i ajute Dumnezeu!” şi lista este mult mai lungă.

                        Dacă creştinii şi-au mobilat sudalma şi blestemul cu „Sfântul Nume a lui Dumnezeu” nici alte culte nu se lasă mai prejos. Propunem Islamul şi ne vom referi la Coran, „Şura 8: Prăzile: Verset 30: „Când cei ce tăgăduiesc urzesc vicleşuguri asupra ta ca să te                     înlănţuiască, ca să te omoare, ori să te izgonească, ei viclenesc, însă şi dumnezeu vicleneşte! Dumnezeu este Cel mai bun viclenitor.”

                        Văzând acest text  am deschis „Micul Dicţionar enciclopedic” şi am aflat că viclean are următoarele conotaţii:

___________________________________________________________________________

                        1.care îşi ascunde intenţiile (rele!), care se preface pentru a putea înşela; perfid; făţarnic.

                        § (cu sens atenuat > şmecher; şiret.

2. rău; crud; hain;

3.care îşi încalcă cuvântul dat; trădător; necredincios.

Se poate lesne vedea că şi în alte civilizaţii numele lui Dumnezeu este utilizat şi mai nefericit………                              

            Profesoratul materiei „Religia” s-a făcut după anul 1990, odată cu reintroducerea acestei discipline în învăţământ,  predominant de către preoţi pentru că un aparat de specialitate nu exista la acea dată şi nu există acoperitor nici în prezent. Iar când vor exista condiţii istorice de derulare a unor astfel de cunoştinţe, vor trebui  încropite să zicem programe care să trateze  influenţa ideilor religioase provenite din masa tuturor cultelor la formarea spiritului civic, la implementarea principiilor de moralitate unanim recunoscute, programe străine de habotnicismul ortodox, catolic, calvin, luteran, evanghelic anglican, islamic, pentru că toate aceste culte, l-au dus în derizoriul de a-l regăsi pe Dumnezeu şi în masa  de injurii şi blesteme la care ne-am referit.

                        Aşa cum sunt astăzi cadrele ce predau în şcoli religia, respectiv o masă de preoţi, şi cadre didactice pregătite pe lângă facultăţiile de teologie, ce propun idei religioase ca varianta de a face, de a se reţine de la …, de a nu comite…, că altminteri te aşteaptă osânda din viaţa de apoi, că te va bate Dumnezeu.  Presa din ultimele zile având în vedere că se apropie termenul scadent (6 martie 2015) până la care părinţii pot face declaraţia că odrasla lor înţeleg să fie instruită la disciplina „Religia”, ne oferă exemplu unui propagandist (de bună seamă în odăjdii) care servea celor pe care încerca să-i lămurească să facă opţiunea de referinţă, o ameninţare pe cât de inutilă pe atât de grotescă. „Când pruncul va ajunge la vârsta întemeierii familiei şi va dori să-şi facă intrarea în viaţa familială prin angajament solemn în faţa preotului aceste îl va întreba dacă s-a şcolarizat şi la disciplina R…, iar dacă va spune nu, preotul va refuza să-i realizeze cununia religioasă.” O paranteză:  Cu doi ani în urmă doi tineri hunedoreni (Brad) au hotărât să se unească întru viaţă familială, după tradiţie şi în Biserică. Au apelat la slujitorul de la Parohia municipală 1., au plătit taxele,  li s-au prelevat păcatele, prin spovedanie, şi ca un fapt divers au fost întrebaţi de identitatea naşilor. Dovedindu-se că cei doi naşi (el şi ea) nu erau căsătoriţi , li s-a spus să-şi caute alţi naşi că pe o aşa „imoralitate” el parohul nu poate sluji cununia. S-au făcut intervenţii, ce rând pe rând au eşuat. Unul din intervenienţi a fost cel ce scrie acest articol. Cu alte cuvinte s-a angajat într-un „neruşinat trafic de influenţă”. Iar pentru că evenimentele se petreceau chiar în ziua nunţii, mai înţelept ca toţi, părintele mirelui a angajat serviciile parohului din satul Rişculiţa, la vreo 15  kilometrii de biserica ce a refuzat serviciul căsătoriei. Şi a fost să fie  ca’n poveşti. Mirii , naşii, şi întreg alaiul nunţial prezent la căsătorie s-au ales şi cu o excursie de neuitat, sub privirile localnicilor care asistau la ceva ce n-au mai văzut, o bucurie domnească la foarte bun nivel, şi să audă că un popă refuză să facă o cununie. Închidem paranteza.  

                        Aşa cum s-a realizat predarea disciplinei  Religia în anii de înaintea intervenţiei Curţii Constituţionale, copiilor, la clasă, li s-au predat, aceleaşi   non principii şi evenimente pe care Albert Einstein, vorbind despre Biblia a afirmat „ care sunt servite  şi din faţa altarelor, respectiv legendele copilăreşti pe care le-a văzut Albert Einstein caracterizându-le a fi o colecţie de legende onorabile şi copilăreşti. Au indus tineretului şcolar temeri privind viaţa de apoi, cu accente pe diavoli şi infern, cu alte cuvinte pe lângă onorabilii dascăli de română; de franceză, de matematică; de istorie; de geografie, a funcţionat şi profesorul de spaime, pentru că la aşa ceva s-a redus mesajul dascălului de religie dacă faceţi sau nu faceţi ce vă spun eu „Iadul vă mănâncă!” şi alte şi alte modalităţi de inducere a spaimei.

                        Anul şcolar 2015-2016 va debuta cu o structură extrem de redusă de elevi pentru care părinţii au cerut până la, cu, două zile înainte de termenul scadent al înscrierii pentru instruirea la disciplina de referinţă (în 4 martie din peste trei milioane de şcolari înscrierea prin declaraţii ale părinţilor s-a făcut doar pentru un milion  două sute de mii de elevi, iar înscrierile se închid în 6 martie). Aşa dar cam, doar o treime din părinţi au făcut opţiunea cerută de ordinul ministerial. În timpul anului de învăţământ de referinţă elevi înscrişi silnic de părinţi la disciplina de inducere de spaime, văzând comoditatea de care se bucură cei care au o programă şcolară redusă, nu vor frecventa sau vor frecventa în regim de acumulare de absenţe, urmând ca din anul imediat următor (2016-2017)  înscrişii la frecventarea acestei discipline  să poată fi număraţi pe degete.

     Am spus că  aplaudăm măsura iimpusă de Curtea Constituţională prin implicarea părinţilor la a hotărî dreptul preoţilor de a participa c a spălători de creiere în procesul de învăţământ. Şi aşa cum am arătat în înţelepciunea lor copii în scurte segmente de învăţământ anual îi vor determina şi pe ultim ii părinţi să participe la scoaterea clerului din instituţiile şcolare, a eliminării disciplinei de implementare de spaime din programele de învăţământ. Ne aflăm după un exerciţiu electoral entuziasmant, în care neo-bolşevismul românesc reprezentat prin Victor Viorel Ponta şi banda pe care o conduce i s-a dat a observa că românii s-au maturizat, proces electoral în care clerul ortodox, şi nu numai s-a implicat prin prozelitism electoral din faţa altarelor întru sprijinul candidatului roşu. Ai lăsa să-şi poarte odăjdiile şi prin şcoli ar fi o măsură ce naşte răspundere istorică.

*Salvaţi-l pe Dumnezeu

  Hai să discutăm fleacuri – Religia în şcoli.

5 martie 2015

                                                                      Tiberiu Vanca 

Read More