DICŢIONAR CU MONŞTRII * I. PURTĂTORUL DE CUVÂNT & Tiberiu Vanca

DICŢIONAR
CU MONŞTRII *
I. PURTĂTORUL DE CUVÂNT

Segmentul temporar post ’89 a umplut socialul românesc cu novaţii, respectiv s-a trecut la construirea de la zero a unei societăţi prin adausuri de esenţe democratice, pentru că nu trebuie uitat că dominatorul roşu, dictatura de sorginte bolşevică, a curăţat socialul de instituţiile şi servituţile ce au dat rang de funcţională societăţii româneşti. Au şters cu buretele o întreagă civilizaţie şi au început să pună pe picioare ciorba indigestă numită „noua (notă - ca şi cum ar fi existat una veche sau mai veche) orânduire socialistă”, un talmeş-balmeş de instituţii utopice, pe care le-au împins în istorie prin abominabile crime până către sfârşitul deceniului nouă al secolului trecut, an de la Dumnezeu, când a explodat mămăliga în obiditul popor român, care a pus mâinile pe mături şi făraşe şi a aruncat la lada cu gunoi a istoriei, utopica, pretins, orânduire socialistă. Dacă comuniştii şi-au propus şi nu au realizat „omul nou” făcătura robotică, lipsită de conştiinţă proprie dar posesoare al unor solide palme de aplaudaci, noua orânduire, cea ridicată pe ruinele celei înlăturate, propune şi aduce în faţa opiniei publice un purtător de curriculum necunoscut antecesorilor sociali de tristă amintire, prin implementarea funcţiei de „purtător de cuvânt”. Adică un comunicator social, un subiect care să desluşească mulţimilor, presei şi tuturor celor interesaţi politicile, economice, sociale, legislative ş.a. puse sau de pus în circulaţie. Aşa se face că organizaţiile socio-economice, şi instituţiile de suprastructură, au în schemă şi „comunicatorul social” denumit „purtător de cuvânt”. Numai că acesta deşi are obligaţia profesională să iasă la public şi să comunice potrivit cu valorile plămădite pe altitudinea propriei conştiinţe, manifestă atitudine de slugoi oferind opiniei publice altceva decât valorile intrinsece ale propriei conştiinţe, şi nu de puţine ori puroiul scurs din conştiinţe ticăloşite. El ne aduce pe tavă nonvaloarea din conştiinţa patronilor săi, cu o strădanie, demnă de fapte mai bune, cum că mizeria pe care o transmite corespunde cu daturi morale sau legale unanim acceptate. Se străduie din răsputeri să inoculeze ascultătorului (ilor) acte şi fapte certate cu ordinea, drept atitudini nu numai de purtat cât în mod special de aplaudat. Mai mult este ţinut ca prin argumentaţie proprie să acopere scursura abjectă radiată din anumite evenimente sociale înspre întâmplări nu numai permisive cât şi încărcate de virtuţi.
Un eveniment consumat cu ceva ani în urmă ne-a atras atenţia. Biserica Ortodoxă a burduşit ţara de Episcopii în fruntea cărora tronează satrapul ortodox (IPS) y sau x
un prelat făcut în „ascultarea” Mitropoliei sau după caz a Patriarhiei, cum ar fi spus cei îngropaţi de istorie „un tovarăş bun”, numai că noţiunea mediană a aserţiunii din ghilimele se modifică cu „un cleric de încredere”. Aşa s-a ajuns ca ortodoxismea din Sălajul nostru natal să fie condusă de „IPS” Petroniu, un popă pus pe confort şi trai bun. Iar pentru că a venit vorba de confort, un atât de Înalt Slujitor al Domnului nu poate iradia „înţelepciune”, atunci când aceasta există, dacă comandamentele de păstorire nu se iradiază la nevolnicii popi de pe la sate, dacă nu li se inoculează şi existenţa unui „Palat Episcopal”. Convins că Osârdia Sa de a conduce, Autoritatea Sa de în alt prelat, nu va pătrunde în conştiinţa celor din subordine dacă comandamentele ce le va emana în virtutea Înaltei Sale Funcţii, nu s-au plăsmuit într-o locaţie mai acatărâi, drept care a dispus construirea unui monumental Palat Episcopal. Şi cum nevoia sa de grandoare s-a situat în conflict cu veniturile şi cu finanţările, dacă aşa ceva există, ale Episcopiei, aceasta din urmă trebuia să plătească.. Aşa se face că într-un anumit stadiu al înălţării „Magaoaiei Episcopale”, s-a ajuns la fundul pungii. Cum întotdeauna cel care conduce este deştept, fiind cel de la care iradiază valori intelectuale, iar cei conduşi nişte „nimeni în drum”, nişte pigmei toleraţi pentru simplu fapt că fără ei nu se poate, Petroniu „Înţeleptul” a pus-o de nişte reţineri pe salariile, indemnizaţiile, sau cum se vor numi sursele din care aparatul subaltern, preoţi şi aparat auxiliar parohial, îşi durau nevoile diurne, atât pentru ei cât şi pentru familiile lor, cu cuvânt de ordine că este obolul pe care cucernicii preoţi trebuie să-l pună la dispoziţia episcopiei în vederea asigurării confortului atât administrativ cât şi cel locativ al prelatului cu cârje episcopală.
Operaţia reţinerii nelegale a unor importante cote din salariile subalternilor clericali, a iscat un protest vehement dus prin mijloacele de mas media judeţene. În ce ne priveşte aveam să culegem din „Magazin Sălăjan” revolta în serie a prelaţilor, revoltă ce acuza abuzurile „Scaunului Episcopal”, a Episcopiei şi a Episcopului personal. A fost momentul în care i s-a dat un brânci prelatului năimit în răspunderea de purtător de cuvânt să iasă în faţa Opiniei Publice cu sarcina directă de a pudra evenimentul cu sofisme prin puterea cărora să se abată atenţia opiniei publice cât şi a masei clericale din subordine, cum că reţinerile nu sunt abuzive, cât dimpotrivă sunt participaţii benevole ale prelaţilor la edificarea „Palatului Episcopal”. Aşa aveam să aflăm că în masa de retribuiţi ai Episcopiei Sălajului există cu însărcinare de preot Gabriel-Viorel Gârdan. După ce i-am trecut în revistă modul infam în care încerca să transforme abuzul episcopal în acte de participaţie benevolă la construirea palatului, special cerute de către cei ale căror venituri au fost ciuntite, şi care acum protestau clamând abuzul şi nelegalitatea am semnat şi publicat prin acelaşi mijloc media (Magazin Sălăjan) o scrisoare deschisă prin care îmi manifestam surprinderea că un om al altarului este dispus să transforme abuzul în fapt licit, mărturisindu-ne că este peste puterea noastră de înţelegere, cum poate un subiect ce prin studiu şi „mimată evlavie” a dobândit privilegiul de a comunica din faţa „altarului”, să coboare atât de jos încât să contracareze protestul prelaţilor dijmuiţi în mod abuziv, cu afirmaţia că reţinerile din salarii s-ar fi făcut la cererea celor ce se plângeau atunci prin presă. Ne-am referit şi la decalog, din care l-am citat pe „Să nu minţi!”. Ne-am exprimat nedumiriri, dintre care convingerea noastră că funcţia de „Purtător de Cuvânt” este o împuternicire corespunzătoare unor munci murdare şi asta pentru că o persoană năimită cu o astfel de împuternicire nu se exprimă pe daturi, cum s-ar spune izvorâte din propria-i conştiinţă, cât este dator să susţină cu ardoare „murdăria din conştiinţele certate cu legea şi ordinea” al celor ce-l stipendiază pentru exercitarea unor astfel de însărcinări. La câteva zile după publicarea scrisorii am fost sunat de prelat care şi-a manifestat convingerea că nu Domnia Sa a minţit cât au minţit nevolnicii ce la încasarea drepturilor salariale s-au văzut cu drepturile ciuntite şi post factum au atacat măsura prin presă. Cu acceptul Domniei Sale i-am adresat şi o scrisoare privată, pe care am expediat-o pe adresa Episcopiei Sălajului, adresă furnizată de însăşi prelatul în discuţie. În rest tristeţe şi dicţionare în care să încapă şi „purtătorii de cuvânt!”

22 aprilie 2015
Tiberiu Vanca

Read More

CENTURĂ DE SIGURANŢĂ PENTRU FĂCĂTORII DE RĂU POVESTE CU ŞOBOLANI & Tiberiu Vanca

CENTURĂ DE SIGURANŢĂ PENTRU FĂCĂTORII
DE RĂU
POVESTE CU ŞOBOLANI

Nu mai este pentru nimeni un secret că România a devenit o arenă a prădalnicilor. Este din ce în ce mai evident că după baia comunistă, societate a terorii, a înlocuirii dreptului cu directiva, în 1989 românii s-au trezit faţă în faţă cu libertatea, nimic altceva decât: dreptul de a gândi neînfrânat, dreptul de a se constitui în grupări socio-politice- şi esenţial dreptul de a se exprima I-au fluturat cu braţele, în semn de irevocabilă despărţire, bandei a-tot-cuprinzâtoare care a fost partidul unic şi s-au apucat de construcţii politice mai după dogmă, mai după ureche. Numai că România eliberată de sub dictatură era flămândă, şi esenţial necununată cu lege, pentru că comunismul a inoculat trăitorilor din spaţiul naţional că „partidul-bandă, cum era cel comunist, era în esenţa sa religie, (având un portofoliu de sfinţi pe care antecesorii tăi şi chiar şi Domnia Ta, dacă ai fost trăitor al acelor vremi trebuia să-i venerezi), aşezământ justiţiar, pentru că prepuşii săi din eşaloanele de diriguire aveau competenţa să spună faţă de cine se poate aplica legea şi care sunt cei exoneraţi de obligaţia de a trăi după lege şi drept. Atunci în 1989 sub ochii Domniei Tale, stătea ademenitoare, „Turta agoniselii robilor roşii, trudnica strânsură de bunuri şi valori realizată pe durata celor patruzeci şi cinci de ani”, de către cei care au fost antecesorii Domniei Tale sau chiar şi de Domnia Ta dacă în perioada de referinţă făceai parte din populaţia activă, iar „Turta” aceasta aburindă, „proprietatea socialistă- proprietate de stat-” a devenit din cale afară de tentantă atunci când după aproape o jumătate de secol ţi s-a spus că şi tu, umilul trăitor sub dictatură ai dreptul să fii proprietar, un proprietar veridic şi nu unul artificios cum îţi fluturau comuniştii atunci când îţi spuneau că ai fi producător şi proprietar. Iar pentru că tot au spălat ei creierii populaţiei cu dubla calitate amintită mai sus, o bună parte a subiecţilor intraţi în era acoperită de libertate, o bună parte a populaţiei, şi-a zis că li se cuvine iar o altă parte, încăpuţii la butoanele puterii au început să ia. Şi cum după desprinderea de lăturile propagandei roşii s-a rămas cu sechela că ceea ce permite partidul este şi lege şi religie partidele aflate la putere departe de a fi gazde ale unor personalităţi educate sub raport politologic ce îşi propun să disimineze dogma partidului de referinţă au devenit gazde de hoţi. Şi uite aşa după ce: peisajul civic s-a umplut de partide, de asociaţii, de fundaţii şi alte forme asociative, care în loc să se manifeste în spiritul de disciplină şi după tradiţiile aşezămintelor de referinţă istorice, au acoperit autoritatea acestor grupuri asociative cu omnipotenţa fostului partid roşu preluând şi conştiinţa că partidul, să ne referim doar la acesta, este şi lege, şi legiuitor şi justiţie. Şi aşa se face că aburinda nadă, proprietatea de stat, ce li se oferea sub priviri poate fi muşcată. Aşa că cei ce au dobândit privilegiul de a se instala în fotolii diriguitoare de partid au început să muşte din avuţia publică, de care în bună parte s-a ales praful. A fost momentul istoric în care, precum ciupercile după ploaie, au ieşit în faţă miliardarii, mai modeştii milionari şi baronatele locale, încât Frumoasa Românie s-a transformată într-o veritabilă „Casă de Hoţi”. Locaţie în care adastă, dominatorul, toleraţii şi dominaţii. În situaţia României de azi, rolul de „Dominator” îl exercită Partidul Social Democrat, iar cu titlu de Toleraţi la „găluşca puterii”, subscrie UNPR (abreviere ce din lipsă de cunoştinţe n-o putem propune explicit), P.C,. (Partidul Conservator), şi neostoitul întru înfruptare din avuţia publică, UDMR grupare fără ideologie, fără identitate politică, cel capabil să stea cu nasul în curul oricărei formaţiuni ce istoriceşte s-a aflat, sau s-ar afla la putere. În rândul Dominaţilor se situează PNL (Partidul Naţional Liberal) grupare ce aduce în peisajul public şi fosta, altminteri puternică formaţiune ce a răspuns sub sigla PDL (Partidul Democrat Liberal), precum şi o serie de partide fără mare sau îndestulătoare priză la mase din seria cărora amintim PPDD, partidul supranumit şi „Elodia” după numele unei persoane dispărute pe destinul căreia întemeietorul grupării de referinţă altminteri o personalitate cununată cu şarlatanismul, a propus prin mijloace televizate (vezi O.T.V.) o adevărată isterie a căutării, însă nu din imboldul de a o găsi cât pentru a-şi forma o masă prozelitatoare din rândul populaţiei avidă, de senzaţii mai puţin comune, sau tari, cum li se mai spune.
Rotaţia la putere ale bandelor de hoţi adăpostite sub sigla unor pretinse partide politice, a fost timpul istoric în care marii bandiţi cu coloratură politică au hăcuit proprietatea de stat, devenind din târâie brâie, fruntaşi ai naţiunii şi nu în ultimul rând potenţi financiari. Dar cum în imediatul vicinat al acestor prădalnici se afla societatea consolidată în legalitate, în moralitate, şi cu alese instituţii de civilitate, respectiv Europa, uniune asociativă de state neinfestată de influenţe şi tare comunistoide, o uniune ce şi-a clădit prestigiul prin raportare la cele două valori amintite (legalitate şi moralitate), românii au tras cu ochiul la servituţile ce gardau sănătatea socială al acelor comunităţi şi au fost tentaţi să intre în concert cu acestea. Numai că suratele europene ne-au condiţionat apropierea urmată de integrare de însănătoşirea „Justiţiei”, drept care pe plaiul mioritic mai de voie mai de nevoie s-a mai făcut câte ceva în domeniul ridicării înspre standardele de calitate specific naţiunilor ce s-au dezvoltat liber. A fost suficient, pentru ieşirea din hibernarea produsă de dictatură. Oamenii din justiţie, în covârşitoarea lor parte conştiinţe morale de primă mână au profitat de breşa ce se producea şi din puţin în puţin au revigorat Justiţia până la a o face performantă. Ajunsă la aceste standarde de calitate şi devenită funcţională a operat fără a face rabat de politic, devenind aşa cum îi este destinul putere distinctă în stat. A fost momentul în care actele de banditism operate de oamenii certaţi cu legea şi ordinea ce au căpuşat în vârfurile de putere utilizând trambulina partinică au început să fie luate la puricat. Lucrurile au marşat spre un spectacol judiciar de care românii nu mai avuseseră parte din vremuri istorice, respectiv de dinainte de instalarea comunismului. Au ajuns în instanţe şi prin efectul hotărârilor judecătoreşti în recluziune, un fost prim ministru (Adrian Năstase), foşti miniştrii (Traian Remeş şi Ioan Avram (-afacerea cartaboşul-); Relu Fenechiu (afacerea transformatorul); Miron Mitrea (construcţii pentru mămica) vice-prim-miniştrii (Copos – loteria şi Clubul Rapid-) şi Voiculescu –(I.C.A) , Victor Babiuc (terenurile armatei din Pipera), şi lista este destul de lungă. Separat în prezent se află sub instrucţie penală o seamă de alţi miniştrii şi omnipotenţi de partid, din seria cărora îl amintim pe Viorel Hrebenciuc, pe Marco Atilla, etc. Condamnarea şi punerea sub acuzare a unor personalităţi din familia de demnităţi precum sunt cele enumerate mai sus a creat un spectacol mediatic de o frumuseţe ieşită din comun. Societatea românească a fost încărcată cu sentimente euforice, odată pentru că Justiţia şi-a reabilitat demnitatea şi a doua oară pentru că prădalnicii avuţiei publice sunt traşi, în sfârşit, la răspundere şi nu în ultimul rând pentru că societatea începea să se dovedească a atinge parametrii de performanţă în protecţia după lege a bunurilor şi a oamenilor.
Împrejurarea că s-au operat arestări din rândul acestora, că cei fără speranţă, oamenii din popor au asistat şi asistă la spectacolul mişcării acestor potentaţi sub puterea cătuşelor, a creat extrem de mari daune prestigiului demnitarilor aflaţi în funcţii care au realizat că şi-au cam pierdut privilegiile de a fi priviţi cu admiraţie, de a fi aplaudaţi, de dreptul ca în anumite conotaţii (diplomaţie) de viaţă să fie adresaţi cu „Excelenţa Sa” etc. Şi pentru că se află la butoanele puterii, au un prim ministru în funcţie, ce este drept ultra compromis, majoritate în parlament, sunt instalaţi în fruntea ministerelor şi a instituţiilor deconcentrate, au socotit că trebuie să scape de această umilinţă. În întâmpinarea acestui dor năpraznic de a-şi reabilita privilegiile de mai ieri, l-au instalat în linia întâi de acţiune pe senatorul cu demnitate discutabilă, unul ce a acceptat să se afle alături de Ion Iliescu la Palatul Cotroceni, cel ce s-a înjosit până la a deveni şoferul unui puşcăriabil, îl numim pe Şerban Nicolae, senator de Ialomiţa, care fără circumspecţie la onoare a trântit un proiect de lege prin care să se abolească arestările la o seamă de infracţiuni, chipurile prin modificare a codului penal şi de procedură penală, printre care se enumără şi corupţia. A înscrie în codul penal sau de procedură, după inspiraţia lui Şerban Nicolae, nu intuim în care, că în cazul corupţiei nu se mai admit arestări, ni se pare analog cu o prevedere hilară dintr-o veche Constituţie a Japoniei, în care se regăsea înserată şi prevederea că: „Elevilor de liceu le este interzis fumatul.” Cât priveşte notarea în aceste legi esenţiale că s-ar interzice încătuşarea ne apare o gugumănie ce ar putea fi comisă de către o persoană lipsită total de cunoştinţe juridice, ori senatorul ce încearcă să facă jocurile şobolanilor prăduitori instalaţi în vârfurile grupărilor politice se pretinde a fi absolvent al unei facultăţi de profil şi acoperit de una calităţile pe care o astfel de instituţie de învăţământ superior o conferă, respectiv, avocat, şi apoi pentru că încătuşarea nu este stipulată prin codurile de referinţă cât este o măsură procedurală luată de către organele Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru ca oamenii săi, responsabili cu mişcarea persoanelor arestate să-şi salvgardeze răspunderea de eventuale evadări. Luând în considerare năzdrăvăniile propuse prin proiectul de lege al lui Ş.N. intuim că prăduirea avutului public nu este un accident al actelor de comportament ale potentaţilor partidelor aflate la putere cât un privilegiu ce socot ei că li se cuvine, că departe de ei gândul de a aplauda revigorarea prestigiului Justiţiei, cât face doar dovada că nu sunt aplicaţi să-i conceadă acesteia rol şi autoritate de putere distinctă în stat şi că sunt aplicaţi să o rearunce la condiţia de cenuşereasă a instrumentelor cu vocaţie publică, astfel cum a fost tratată în timpurile negre ale dictaturii.

6 aprilie 2015
TIBERIU VANCA

Read More

ZMUCITUL DIN SENAT & Tiberiu Vanca

ZMUCITUL DIN SENAT

Ne referim la un personaj din „preistoria democraţiei originale”. Ştii Domnia Ta Vizitatorule cea care s-a iniţiat pe cadavrul , lipsitei de glorie, şi încărcatei de crime, orânduirea socialistă. Ei bine personajul nostru a fost zmucit din anonimat de către „animalul ieşit din vizuina comunistă pentru a ne conduce spre o viaţă nouă”, cel ce se numea Ion Iliescu, ăla de a pricopsit mult încercatul popor român cu „golănii” titrate mineriade şi alte subţietăţi izvorâte dintr-o minte îngrăşată cu nutrienţi roşii. Vom vorbi de ialomiţeanul Şerban Nicolae, personaj acoperit precum sunt acoperiţi şi alte, adevărate cohorte de tâmpiţi, cu fel de fel de diplome de absolvenţi în drept, absolvenţi crescuţi, ca ciupercile după ploaie, la Băile Herculane, la Lugoj, la Cucuieţii de Câmpie, şi seria locaţiile ar putea fi mult mai bogată. Şi cum mandatele personajului de tristă amintire, pe ici pe colea uns cu apetenţe criminale, Ioan Iliescu s-au consumat iremediabil, Şerban Niculae fost consilier al ăluia ce printre alţii, l-a ucis, printre alţii, şi pe Nicolae Ceauşescu, a rămas fără demnitate, şi cum tare i-a plăcut să vadă prostimea de la nivel de „demnitar”, şi-a cumpărat un scaun de senator. Şi pentru că venii vorba despre cumpărat, de bune zile nu este pentru nimeni un secret privind costurile înălţării cretinilor în atari fotolii. A existat unul fără nici o meserie şi pentru că în vremuri devenite de acum imemoriale se circula cu autobusele RATA, şi-a declinat o profesie pe măsură: „Auto”. Ne referim la sumele date publicităţii necesar a fi consumate pentru intrarea în parlament, sume ce prin osârdia presei au devenit, de acum, publice. Ei bine „Nicuşor” sau „Nicolaiţă”, cum s-o fi dezmierdând pruncii ialomiţeni s-a înfipt zdravăn în fotoliul de senator, şi după ce a exersat îndeletnicirea de şofer al marelui puşcăriabil care este, şi va rămâne, Cătălin Voicu, a ajuns la concluzia că nu se mai poate şi că legislaţia penală, această centură de siguranţă a socialului, în orice societate civilizată, trebuie să fie distrusă. Şi pentru că se dovedeşte a fi de neclintit în intuiţiile sale şi-a spus că instituţia arestului preventiv este anacronică şi trebuie aruncată la lada de gunoi a istoriei, iar despre încătuşări ce să mai vorbim. Şi odată ce în minunata sa „bilă” au punctat gândurile amintite a pus-o de o iniţiativă parlamentară. Iar pentru a-i ieşi pasienţa, parlamentarului doct, trebuie să-şi dreagă iniţiativa cu o „suferinţă” ce-i încearcă masa de alegători. Lui Nicolăiţă i s-a părut că, electorii care i-au binecuvântat banii investiţi în cumpărarea demnităţii parlamentare, suferă nespus când aud cuvântul „preventiv” asociat cu „arest”, adică socotesc că arestul preventiv ar fi un fel de pedeapsă, şi nu o măsură judiciară cum înţeleg doctrinarii jurişti a fi instituţia de referinţă, drept care propune înlocuirea acesteia cu „arest sever” una, ce după mintea lui mai blândă, şi a gândirii sale ialomiţene să nu mai aducă a pedeapsă. Iar „barbaria” încătuşării să fie exclusă din mijloacele de operare ale oamenilor legii. Că nu se face!. Nu mai vorbesc de faptul că în „preţioasa” sa iniţiativă legislativă enumără o seamă de infracţiuni cum ar fi spre exemplu corupţia în raport cu care oamenii legii ar fi cazul să se poarte mai cu „mănuşi”.
Nicolăiţă! Tată! Tare mai eşti dus cu pluta! Să le luăm pe rând, iar într-un fel să-i ajutăm şi pe vizitatorii noştri să facă raţionalmentele de valoare ce se impun:
Arestul preventiv, nu este o pedeapsă, iar faptul că oamenii fără instrucţie profesională de specialitate ar putea-o considera astfel ar trebuie trecută cu vederea. Arestul preventiv este o „măsură legală” de protejare a condiţiilor în care socialul operează activitatea de urmărire penală, respectiv: în primo tempo, se asigură că cel cercetat să nu se ascundă, să nu dispară, fapte ce ar determina o mare cheltuială publică pentru aducerea sa în faţa legii, iar în secundo tempo îi împiedecă urmăritului posibilitatea de a zădărnicii urmărirea penală, odată prin influenţarea, mergând până la corupere a martorilor, prin punerea în circulaţie a unor probe special ticluite ş.a.m.d. Este cu alte cuvinte o măsură de protejarea a câmpului administrării probelor. Măsura arestului preventiv nu se ia faţă de oricine cât doar faţă de cei cu privire la care există temeinice dovezi iniţiale că s-ar fi aflat în câmp infracţional ca autor de acte antisociale. Iar pe de altă parte timpul consumat în arest preventiv se desocoteşte din pedeapsa ce se va pronunţa prin hotărârea definitivă a instanţei. Arestul preventiv, nu este şi nu poate fi considerat o măsură abuzivă şi asta pentru că societatea îşi asigură în mod deplin răspunderea în raport cu luarea acestei măsuri prin faptul că cel ce ar putea fi victimă a unei arestări nelegale, are deschise căi judiciare, fie penale , fie de despăgubiri civile, împotriva societăţii, în vederea sancţionării unei arestări abuzive.
Dacă Nicolăiţă, „Zmucitul din Senat” socoate că noţiunea „preventiv” este de natură să creeze spaime existenţiale populaţiei, ne întrebăm cum va reacţiona aceiaşi masă de
trăitori fără cunoştinţe de specialitate în raport cu termenii de înlocuire pe care Domnia Sa îi propune, în loc de „Arest preventiv”, „Arest Sever”. Nu cumva asocierea măsurii jurisdicţionale, penale, a arestului cu noţiunea de „sever” va compare a fi înfricoşătoare, în mintea celor fără pregătire de specialitate? Şi tot retoric: dacă preventiv în opinia publică ar putea avea înţeles de pedeapsă, nu cumva noţiunea de „sever” ar putea conduce înspre eventuale cazne?. Şi pentru că în timpi istorici de devoalare a instituţiilor de drept, existau şi denumiri ce puteau inspira grave temeri, cum a fost „in illro tempore”, „condamnarea la temniţă grea”, nu cumva prin neinspirata înlocuire blajinei măsuri de prevenţie cu „arest sever” ne aflăm în situaţia de a încărca imaginaţia populaţiei cu nefericite temeri. Aşa cum dualul „bine, rău”, se presupune a se afla în raport de reciprocitate, tot astfel noţiunea de „sever” are un corespondent de raport , cum ar fi „blând”, sau „uşor”, sau „blajin”, iar pe cale de consecinţă „Luminozitatea Sa” Senatorul de Ialomiţa nu cumva a omis să propună şi instituţionalizarea „arestului blând”? Adică dacă arestul sever ar fi unul ce conduce înspre suportarea a ceva încrâncenări, arestul blând, ar putea fi unul cu suportabilitate de mângâieri şi cântece de alint, iar într-o astfel de situaţie Ialomiţa şi inteligenţa „in iure” izvorâtă de pe acel plai şi adusă în Parlament prin unsul lui Iliescu, Ş.N.,n-ar umaniza în mod tranşant disciplina penală?
În ordine, ar fi de adăugat că noţiunile asociate „arest” cu „preventiv” au menirea a determina efecte educative, respectiv grija de a nu accede sub puterea unei astfel de măsuri, noţiunile asociate propuse de Şerban Nicolae sub forma arest şi sever sunt de natură a crea temeri de la îngrijorare până la groază şi peste toate ar determina vulgarizarea unei instituţii penale, ce este în deplin acord cu instituţiile de drept corespunzătoarea a celor mai înalte civilizaţii statale.

4 aprilie 2015-

TIBERIU VANCA

Read More

UNEORI SE MOARE, CINSTE CELOR CARE MOR, ÎNSĂ, FRUMOS! & Tiberiu Vanca

UNEORI SE MOARE,
CINSTE CELOR CARE MOR,
ÎNSĂ, FRUMOS!

Dacă ar fi să caracterizăm în termeni economici societatea umană, am fi legitimaţi să spunem că este „COHORTA CELOR AFLAŢI, PERMANENT ÎN LUPTA PENTRU ÎNTÂIETATE”. Segmentul sportiv al societăţii ne prezintă, pe de o parte, atleţii, iar pe de alte părţi pe cei înregimentaţi în întrecerile de forţă, box, lupte, skandenberg, şi altele, şi nu în ultimul rând artizanii jocurilor. Acest din urmă segment este cel ce ne motivează condeiul, acum, pentru a propune un strat emoţional. Din când în când naţiunile propun personalităţi al căror fibră, fie ea intelectuală fie a „puterii de a face” întru-performant, ies strălucitor în evidenţă, producând emoţii din cele mai plăcut a fi susţinute. Anul 2013-2014 şi de ce nu şi începutul lui 2015, o aduce în prim planul emoţional român, cu străluminări şi pe alte meridiane, pe tenismena Simona Halep, personalitate ce prin râvnă şi rezultate a accedat în al 2014-lea an, al umanităţii, pe locul al doilea mondial, iar începutul acestuia an o prinde pe locul al treilea. Astăzi a fost pentru prima dată învinsă după patrusprezece victorii consecutive în întrecerile de prim rang ale tenisului mondial. Participarea sa în întrecerile pe care le propune acest solar joc, ne afişează două straturi emoţionale, pe de o parte accederea din victorie în victorie a unui sportiv român spre vârful de performanţă mondial, iar pe de altă parte este un test privitor la „ocuparea, evident paşnică, a Terrei de către români”. Facem această ultimă punere în pagină legitimaţi de susţinerea pe care sportiva noastră a avut-o din partea conaţionalilor, la Singapore, la Shenhzen (China), la Melbourne (Australia) la Dubai (Orientul Mijlociu), la Indian Wells , în America şi la Maiami, partea răsăriteană al aceluiaş continent, locaţii a căror dispersare pe meridiane nu mai trebuie dovedită, acolo unde galeria, de limbă română a Simonei a fost într-atât de prezentă încât dacă am fi făcut abstracţie de locul de desfăşurare, am fi fost, cu uşurinţă, motivaţi să credem, că susţinerea sportivei, acolo, nu este mai prejos de cât cea care iar fi fost dedicată undeva pe plaiurile româneşti. Iar prezenţa pe toate meridianele Terrei a uimitoare cohorte de români ne conferă câmpul de muncă şi efort, trânta cu viaţa pe care aceste harnice furnici care sunt români o prestează nu numai pentru stricte nevoi personale cât şi pentru gloria speciei.
În această dimineaţă, românii de pe toate meridianele au abandonat, treburi şi preocupări, au deschis sticla magică a televizoarelor pentru a fi alături de conaţionala lor, angajată în lupta pentru accedere în finala Turneului de la Maiami-Florida-USA. Conaţionala noastră s-a aflat în aceiaşi serie cu sportiva ce de ani buni staţionează, evident prin strălucirea rezultatelor, pe locul întâi Mondial, Serena Williams, iar pentru că s-a întâlnit, locul unu mondial cu locul trei, lupta sportivă dintre aceste două mari sportive, deşi, ca ordine, a fost o semifinală, s-a ridicat la rangul veritabilei finale a turneului. După o întrecere nu lipsită de dramatism victoria a revenit Serenei Williams după derularea a trei seturi, setul I i-a revenit Serenei cu 6-2, setul al doilea Simonei cu 4-6, iar dramaticul set trei deţinătoarei titlului mondial cu 7-5. A fost o luptă, care pe care, în care victoria a revenit deţinătoarei celei mai mari experienţe.
Salutăm chiar şi această înfrângere ca pe o veritabilă victorie, întrucât ne-a dovedit, pe de o parte, că sportiva noastră a intrat în faţa fileului cu capul sus, şi nu a părăsit întrecerea marcată de umbre ale ruşinii, iar pe de altă parte a făcut o dovadă plenară că este înscrisă pe un drum ascensional. Nu putem să încheiam aceste rânduri fără a aminti că la întrecerea Campioanelor de la Singapore, ultima ediţie, în preliminarii Simona Halep a realizat în premieră după multă vreme o înfrângerea Serenei Wiliams, o victorie clădită pe un prim set adjudecat la 6-0, şi nici faptul că la aceiaşi ediţie a Turneului Campioanelor deţinătoarea locului întâi mondial şi-a îmbrăţişat cobeligeranta şi cu efuziunea pe care numai dragostea şi prietenia o poate pune în circulaţie, a prezentat-o pe sportiva noastră drept „Viitorul Loc I Mondial”. Aşa! Ca să se ştie!
Întrecerile sportive reprezintă una din cele mai elegante manifestări umane, în cadrul cărora se departajează două stări terminus, un învingător şi un învins. Cea de a doua stare, poate lua, pe de o parte, calea ruşinii atunci când cel ce iese din întrecere este, fie un veleitar, fie un sportiv nepregătit, iar pe de altă parte calea onorabilităţii atunci când învinsul a prestat o atitudine sportivă strălucită, atunci când titlul se derulează pe muchie de cuţit, cum s-a întâmplat să fie şi strălucita dispută dintre Serena Williasm şi Simona Halep de astăzi.
Faptul că Simona Halep a ieşit din întrecere în urma înfruntării celei mai titrate sportive, a ramurii, prin luptă dârză, prin etalarea de tehnici şi prestarea de efort la cel mai înalt nivel, o onorează, iar potrivit pronosticului lansat de Serena Williams la Singapore, atât ea cât şi întreaga naţiunea română a fost avizată că sportivei i se află în pregătire coroana de lauri la nivel mondial, eveniment în aşteptarea căruia ne aflăm.
Ave! Simona!

3 aprilie 2015
Tiberiu Vanca

Read More