Se afișează postările cu eticheta ŞerbanPretor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ŞerbanPretor. Afișați toate postările

miercuri, 4 iunie 2014

"Politrucii über alles."


Încet, încet, aproape pe nesimţite, nesimţirea guvernanţilor pătrunde în cele mai îndepărtate unghere ale vieţii noastre sociale şi pune stăpînire pe cele mai neaşteptate poziţii ce pot avea o cît de neînsemnată influenţă asupra comportamentului unui oricît de restrîns grup de compatrioţi. Principiul potrivit căruia fiecare picătură îşi are contribuţia ei la umplerea paharului, ligheanului, rezervorului, bazinului, lacului, mării sau oceanului a fost bine însuşit de partidul-stat care acum a trecut la aplicarea lui întru consolidarea dominaţiei absolute pe care o impune cu sîrg.
Începutul a fost răsunător, generator de indignare clamată cu justificată mînie patriotică, atunci cînd, imediat după preluarea guvernării, au fost înlocuiţi, pe lîngă miniştri, o droaie de înalţi funcţionari cu greutate, inclusiv majoritatea prefecţilor (chiar dacă exista o lege care îi asimila cu înalţii funcţionari publici şi le garanta o relativă stabilitate – la urma urmei orice lege e făcută ca să fie ocolită, s-au văzut situaţii mult mai elocvente). Privind lucrurile din alt unghi, se poate spune că a existat o doză de firesc în aceste acţiuni: toate guvernele, fără excepţie, procedaseră la fel şi înainte.

Faptele au început să iasă din matca firescului în momentul în care au căpătat forme ce nu mai fuseseră întîlnite pînă atunci: tentativa de lovitură de stat parlamentară, asaltul asupra instituţiilor fundamentale (printre care, dar nu singurele, Avocatul Poporului şi Curtea Constituţională), modificarea unor legi de bază în asigurarea funcţionării justiţiei, tentativa de masacrare a Constituţiei şi multe altele. Acest asalt concertat, din direcţii diferite şi cu destinaţii din cele mai diverse, în ciuda unor piedici întîmpinate sporadic (al căror efect a fost de cele mai multe ori doar o momentană alimentare a optimismului celor care credeau sincer sau doar sperau în rezistenţa respectivelor structuri), a dus şi duce la o şubrezire lentă dar continuă a tuturor elementelor ce începuseră să creeze senzaţia edificării a unui stat de drept. Paradoxal, rezistenţa întîmpinată nu a descurajat asaltul, ci au amplificat îndîrjirea cu care acesta a fost conceput şi diversificarea formelor sale de manifestare. Cred că se poate vorbi şi de o relativă rafinare a acestora, în măsura în care se poate vorbi de rafinament în cazul călcării în picioare a principiilor şi normelor de democraţie şi civilizaţie.

Uluirii occidentului i s-a răspuns cu promisiuni (deja arhicunoscutul dublu limbaj) şi cu acţiuni minimaliste, a căror nocivitate vizibilă nu afişa amploarea care să justifice adoptarea unor reacţii ferme. Luate fiecare în parte, evenimentele puteau fi considerate nesemnificative, dar ansamblul lor întinde o dominaţie absolută asupra celor mai „nepolitice” domenii de activitate, cu ramificaţii subversive în direcţii cu potenţial inestimabil de influenţare a pături largi de alegători. În unele etape s-a mizat şi pe o relativă oboseală a „rezistenţilor” (la un moment dat doar preşedintele Băsescu mai făcea faţă în forţă, de aceea şi atacurile asupra sa au avut cea mai mare consistenţă), ca şi pe canalizarea atenţiei publice către evenimente derizorii, dar cu impact emoţional; măiestria televiziunilor de partid nu se dezminte, ele vor rămîne încă multă vreme instrumente de manipulare importante, dar strategia de diversificare a procedeelor de subjugare a opiniei publice începe să-şi facă simţite efectele. Este vorba de o strategie preventivă care să asigure continuitatea atunci cînd sprijinul televiziunilor, a căror disipare în internet este lentă dar sigură, nu va mai putea fi asigurat la nivelul necesar.

În situaţia aceasta partidul-stat a aplicat strategia clasică de atragere în mrejele sale a unor instituţii şi activităţi aparent fără conexiune cu sfera politică. Ca o paranteză, aici se vede şcoala epocii comuniste, cînd partidul unic ajunsese să controleze absolut toate domeniile vieţii sociale, de la economie şi justiţie, pînă la învăţămînt şi cultură.Toată lunea îşi aminteşte de dezvăluirile din presă legate de intervenţiile şi presiunile politicienilor asupra procesului de alegere a noului şef al ligii profesioniste de fotbal; ecourile s-au stins repede, dar rezultatele au rămas.
A urmat alegerea, tot cu cîntec, a noului preşedinte al federaţiei de fotbal; tam-tam-ul a trecut iar acum omul îşi face de cap liniştit.
Au trecut aproape neobservate mişcările din culisele alegerii preşedintelui Academiei Române şi prea puţini au fost impresionaţi că, dintre toţi candidaţii, a fost ales cel ce avea cele mai puţine realizări ştiinţifice, compensate însă de un sprijin politic ferm al partidului dominant.
Culmea prezentului e numirea (termenul e mult mai potrivit decît cel de „alegere”, pe care unii se mai străduiesc să-l folosească în comunicatele oficiale), fără nici o reţinere sau încercare de camuflare a aparenţelor, a unui politruc PSD cu acte în regulă (deputat) la şefia Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, asezonată cu presiuni şi umilinţe greu de imaginat asupra unor contracandidaţi incomozi tocmai datorită unor merite sportive incontestabile.

Extrem de complicată apare prelungirea situaţiei de incertitudine din Televiziunea Română. După ce a fost numit un nou consiliu de administraţie, format în bună parte din cei demişi de mai multe ori pentru incompetenţă (dar tocmai prin aceasta făcînd dovada competenţei lor angajate), procesul de numire a preşedintelui-director general a fost blocat, nefiind încă stabilită persoana care oferă cele mai sigure garanţii că răspunde necondiţionat cerinţelor majore impuse instituţiei în perioada următoare. Asta în ciuda faptului că actualul interimar a fost validat de comisiile parlamentare de specialitate, fiind propunerea noului consiliu de administraţie, care însă între timp s-a răzgîndit şi îi sabotează toate proiectele. Piruetele rafinate ale lui Stelian Tănase, dublate de nişte inabilităţi infantile, l-au adus în poziţia de a nu mai fi favoritul absolut, tocmai datorită semnalelor date de grupul de spoliatori din interiorul TVR, rămaşi în funcţii şi în firmele căpuşă de pe vremea fostului PDG. S-a insinuat cu abilă perfidie că Stelian Tănase nu va fi marioneta dorită de PSD (nu este exclus ca şi această situaţie să fi stat la originea infarctului său). Nici nu poate exista un pretext mai elegant pentru îndepărtarea sa decît grija părintească pe care partidul o poartă pentru sănătatea soldaţilor săi. Calea pentru găsirea unui politruc veritabil, impostor şi incompetent, dar supus în totalitate intereselor grupurilor politice mafiote este larg deschisă. Foarte mult timp pentru refacerea jocurilor nu ar mai fi, căci termenul permis de lege pentru interimat expiră pe 20 iunie.
Un caz special îl constituie relaţia tot mai strînsă dintre oficialii partidului de guvernămînt şi una dintre instituţiile a cărei credibilitate în rîndurile populaţiei se impune a fi tot mai intens exploatată: Biserica Ortodoxă Română, ale cărei activităţi o califică tot mai mult ca o agenţie economică şi de propagandă, lăsînd în plan secund misiunea sa spirituală şi duhovnicească. Dacă obţinerea fondurilor pentru catedrală ar putea justifica (dar nu scuza) într-o oarecare măsură compromisurile pe care biserica le face cu politicul, concesiile făcute de către diverşi slujitori ai bisericii unor potentaţi fără de Dumnezeu sunt din ce în ce mai impardonabile. La fel şi cinismul cu care prim-ministrul României a comentat vizita făcută a începutul campaniei europarlamentare, împreună cu secondanţii săi şi însoţiţi de mai-marele supraveghetor al banilor, Prea Fericitului Patriarh Daniel pentru a lua „o binecuvîntare” (pentru ce nou pachet de fapte creştineşti le-o trebui? o fi de bine sau de rău?).

Nu-mi propun inventarierea tuturor acţiunilor subversive ale politicienilor, dar sunt convins că aceia care îmi împărtăşesc opinia vor avea cîte ceva de adăugat în acest sens, poate fapte mai spectaculoase prin ingeniozitatea diabolică ce stă la baza conceperii lor. Am dorit doar să accentuez impresiile despre o realitate extrem de îngrijorătoare pe care o trăim, mai ales în perspectiva perioadei electorale ce urmează. Rezultantele ei ar putea să ne limiteze şi mai mult libertăţile de care încă ne bucurăm, care ne par atît de normale încît nu le conştientizăm în măsura în care am face-o după ce le vom fi pierdut.

PS. Dacă cineva mai cunoaşte vreo instituţie a statului care să nu fi fost subjugată de pecinginea politicului, îl rog să mi-o semnaleze pentru a documenta rapid o asemenea minune.

PPS. Sper că orice paralelă cu destinul şi conotaţiile impresionantului cîntec compus de Joseph Haydn în urmă cu peste 200 de ani să rămînă complet întîmplătoare. (Şerban Pretor)

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More