S-a născut în Egipt din părinți italieni, dar și-a petrecut o mare parte a vieții în Franța, unde, după ce a primit cetățenia franceză, a avut numele Yolanda Gigliotti.
Yolanda Gigliotti se naşte în familia unor artişti imigranţi italieni, într-un cartier popular din Cairo. Tatăl e prim-violonist la operă, mama e croitoreasă rafinată, unchiul se ocupă cu proiecţiile cinematografice. Yolanda creşte între doi fraţi, Orlando, cel mare, şi Bruno, cel mic. În primii ani ai Yolandei, familia se teme ca nu cumva să-şi piardă vederea. Va trebui să suporte nişte ochelari cu dioptrii enorme, destinaţi să corecteze o gravă miopie şi un uşor strabism.
În copilărie, nu se dezlipeşte de fusta mamei, cu atât mai mult, cu cât războiul o desparte de tata, deportat în deşert de către aliaţi, căci e suspectat, pe nedrept, că e simpatizant al axei Roma-Berlin. Se întoarce din exil, marcat trupeşte şi sufleteşte, scârbit că trebuie să-şi câştige pâinea prin cabarete.Yolanda are 13 ani când el moare. Fratele mai mare, devenit capul familiei, aruncă priviri critice spre această adolescentă, al cărei trup se rotunjeşte şi a cărei fire devine frivolă.
Lumea se temea să nu rămână deformată, dar Yolanda se face frumoasă, de o senzualitate care favorizează mici flirturi. Îşi lasă deoparte ochelarii, preferând să vadă prin ceaţă decât să se urâţească la chip, pentru a se prezenta pe ascuns la concursul Miss Ondine. Alegerea ei printre finaliste o propulsează pe prima pagină de ziar… în bikini! Scandal în cartier, mânie a fratelui, ruşine a mamei. Un singur ştrengar se distrează: Bruno, care a înţeles totul şi o va înţelege mereu pe sora lui, mai bine ca oricine. Yolanda prinde gust pentru glamour şi îşi hrăneşte visele observându-le pe Rita Hayworth şi Ava Gardner, idolii ei, ale căror filme le vizionează la nesfârşit, alături de unchiul său.
Cu imenşii cercei în urechi şi cu pletele în vânt, departe de a-şi închipui ce-i pregăteşte viitorul, se înscrie cuminte la cursuri de stenodactilografie. Supravegherea fratelui mai mare se îmblânzeşte. Defilează ca profesionistă a eleganţei, pentru croitorii de modă, în timpul liber. În 1954, câştigă titlul prestigios de Miss Egipt, ceea ce o va plasa pe coperta revistei Cinémonde, îmbrăcată cu un subversiv maiou de culoarea panterei. În aceeaşi zi, e descoperită de un cineast francez, Marc de Gastyne, care-i convinge familia s-o lase să zboare la Paris, unde o aşteaptă succesul, în mod sigur. Acolo, un prieten impresar va avea grijă de ea. Familia cedează. Dar pentru toată lumea, cu excepţia lui Bruno, plecarea e foarte dureroasă.Yolanda, în schimb, se gândeşte la Champs-Elysées, la Juliette Gréco, la croitorii de modă… Deocamdată, s-a mulţumit cu vreo câteva apariţii prin filme turnate în Egipt, dar e gata de toate sacrificiile pentru a ajunge în vârf, încă neştiind că va fi vorba de scena muzicală şi nu de marele ecran.
Ajunsă la Paris, sub fulgii de nea, la Crăciunul anului 1954, Miss Egipt e într-adevăr preluată de un impresar, dar acesta se limitează să-i asigure un minim de supravieţuire. Yolanda ascunde adevărul în faţa familiei: le scrie că locuieşte pe lângă Champs-Elysées, fără a preciza că e o cameră de servitoare; le descrie întâlnirile din lumea cinematografiei, fără a sublinia că se soldează cu un şir de refuzuri; îl evocă pe amabilul vecin de la etajul opt, fără a spune că e singurul său prieten şi că-i merge la fel de greu ca ei înseşi. Se vor revedea în cu totul alte circumstanţe, fiindcă e vorba despre… Alain Delon! Nici ea nu se numeşte încă “Dalida“, ci “Dalila“, pseudonimul din filmele egiptene, atribuit ca omagiu pentru Dalila lui Samson. Respinsă mereu de cinema, Dalila îşi îngrijeşte vocea şi face încercări în domeniul muzicii. Accentul ei umple de încântare, în cadrul unei audiţii, într-o perioadă când exotismul începe să înflăcăreze sufletele.
După aproape un an de luptă cu nostalgia după Cairo şi dorinţa de-a se întoarce acasă, interpretează primele melodii ale lui Aznavour, apoi ale lui Juliette Greco – modelul ei! – într-un cabaret foarte bine cotat, Villa d’Este. Într-o seară de aprilie 1956, o ascultă trei bărbaţi: Bruno Coquatrix, director la Olympia, Eddie Barclay, întemeietorul casei de discuri omonime, şi Lucien Morisse, patron la Europe 1. Ei au făcut un parteneriat, pentru a descoperi şi a lansa talentele de mâine. După spectacol, cei trei efectiv se năpustesc asupra tinerei femei, convinşi că puternica ei prezenţă orientală, părul negru, ochii mari, trasaţi cu kohol, şi această voce înflăcărată vor cuceri lumea. Primii doi văd potenţialul cântăreţei, al treilea e subjugat de femeie. Dalila are de-acum toate şansele de-a reuşi. Rebotezată Dalida, interpretează, unul după altul, cântece cu inflexiuni orientale atent alese: Madona, adaptare a melodiei unei vedete fado, şi Bambino, în 1956. În timpul turneului estival 1957, obţine un succes la fel de mare ca şi vedetele ale căror melodii le interpretează, Annie Cordy şi Gilbert Bécaud. În doi ani, scoate paisprezece discuri mici, pe 45 de turaţii, care sunt transmise mereu la radio.
Dalida a primit 55 de discuri de aur și a fost prima cântăreață care a câștigat un disc de diamant.
