A început organizând discoteci cu muzică populară.
După ce a absolvit Electrotehnica la Institutul Politehnic din Timişoara, s-a întors la Hunedoara, ca inginer stagiar. În paralel, obţinuse un atestat de artist liber profesionist, putând astfel să organizeze aşa-zisele seri culturale, dar şi audiţii muzicale.În 1988 a dat examen pentru obţinerea unui atestat. „Ca să pot susţine examenul la Bucureşti, aveam nevoie de o recomandare la UTC sau de la o casă de cultură. Eu am obţinut-o de la Deva. Am mers la examen la Casa de Cultură – Petofi Sandor – din Bucureşti. În faţa comisiei trebuia să ai în vedere şi componenta ideologică. Eu vroiam să organizez discoteci şi aveam nevoie de plasarea în legalitate. Îmi amintesc că m-am prezentat în faţa comisiei şi o tovarăşă cu coc, puţin supraponderală şi machiată strident mi-a cerut să descriu cum voi organiza o seară culturală, astfel încât tinerii să fie educaţi. Am vorbit despre muzica populară, folclor, explicându-i că ansamblul de la Casa de Cultură din Deva va susţine anumite părţi din programul unei seri culturale, mai ales că există o bună colaborare cu artiştii şi cu ansamblul de dansuri populare. Am explicat şi câtă muzică românească se va asculta şi câtă străină. Ţin minte că am spus câte ceva despre unele formaţii româneşti. Le ştiam pe toate, mai ales că aveam muzică românească bună. Bineînţeles că tinerii vroiau să asculte altceva în cadrul aşa-ziselor seri culturale, adică discoteci. Sunt sigur că membrii comisiei ştiau că programul nu se desfăşura aşa, eu ştiam că ei ştiu, dar era un fariseism voit, o minciună de fapt. Tu trebuia s-o spui, ei trebuiau să te asculte. Aşa am primit atestatul de artist liber profesionist, de organizator de activităţi cultural – distractive, având girul unei instituţii”, povesteşte Iuliu Winkler.
Serile culturale, discotecile, se ţineau de trei ori pe săptămână, de pe la ora 17 şi până la 21. Iuliu Winkler le organiza de trei ori pe săptămână la Casa de Cultură din Deva. De regulă, sala era plină cu 500 - 600 de oameni. „Discoteca era o formă de snobism şi de respingere. Orice melodie proastă interpretată de un cântăreţ american mediocru avea mai mare trecere decât o melodie românească foarte bună. Îmi amintesc că la scurtă vreme după ce am obţinut atestatul a venit la mine un angajat de la Casa de Cultură, care mi-a spus că va veni să mă verifice un tovarăş. Probabil aşa era procedura, vroiau să vadă ce face tovarăşu’ Winkler la acele seri culturale. Aveam pregătite discuri şi benzi cu muzica românească. Am pus o piesă românească şi a început un cor de fluierături, deşi piesa era chiar bună. Tovarăşul venit în inspecţie a rămas undeva sus, la un bar din incinta Casei de Cultură. I s-a explicat că tinerii se bucură, că muzica românească are succes. Am mai pus o piesă românească, iar fluierăturile au fost şi mai mari. Tovarăşului i s-a spus că tinerii se bucură şi mai mult. Apoi, a venit şi mi-a verificat opisul. Avusesem proporţia corespunzătoare între muzica românească şi cea străină. A făcut un raport. N-am văzut ce a scris, dar cred că a fost bine dacă m-au lăsat să îmi văd de treabă în continuare”, rememorează Iuliu Winkler. (Autor : Monalise Hih)
