Gheorghe Doja
Gheorghe Doja, în maghiară Dózsa György, (n. cca. 1470, Dalnic, Regatul Ungariei, astăzi în județul Covasna, România - d. 20 iulie1514, Timișoara) a fost un mic nobil secui din Transilvania care a condus răscoala țărănească contra marilor proprietari (magnați) unguri de pământ din anul 1514 care-i poartă numele.
Papa Leon al X-lea a chemat la o cruciadă antiotomană, nedusă la îndeplinire. În anul 1513 Doja a fost însărcinat cu organizarea unui corp de oaste secui, care să participe la cruciadă. Oastea organizată pentru cruciadă s-a transformat într-o oaste de răsculați pe teritoriul Ungariei și Transilvaniei, sub conducerea lui Gheorghe Doja.
Gheorghe Doja se remarcase anterior ca bun ofițer în războaiele antiotomane.
Proclamarea cruciadei de către papa Leon al X-lea a dus prin recrutarea țăranilor maghiari, slovaci, sârbi, croați, români și secui ca soldați, la un conflict de interese cu marea nobilime din Ungaria și Transilvania, care dorea să-i rețină pe țărani pe propriile domenii. Prin participarea la cruciadă țăranii sperau sa-și îmbunătățească greaua situație economică, în ipoteza unei campanii reușite în fața turcilor.
Iobăgie
Un iobag (din maghiară jobbágy), este un țăran "legat" de pământul unui stăpân feudal, pe care se află, depinzând cu persoana și cu bunurile sale de acesta.
Țăranul dependent se numea șerb (din latină servus) în Transilvania, rumân în Țara Românească și vecin în Moldova. [1]
Iobăgia diferă de sclavie prin faptul ca șerbii nu puteau fi vânduți separat de pământul pe care îl lucrau sau îl primeau în folosință. În mod tipic, atunci când șerbia avea preponderență, pământul însuși nu putea fi vândut deoarece era asociat cu puterea politică, în schimb el putea fi transferat prin război, dăruire, căsătorie sau prin alte moduri.
Fundamentele iobăgiei au fost puse pe vremea ultimilor ani ai Imperiului Roman. Pe durata războaielor din timpul crizelor secolului al treilea, mulți fermieri mici și-au vândut sau și-au abandonat pământurile, iar proprietatea asupra terenurilor agricole a ajuns să fie concentrată în moșii mari (latifundia), lucrate de țărani (coloni), care luaseră în arendă suprafețe arabile. Țăranii care lucrau pe aceste moșii datorau o rentă pentru porțiunea de teren care le asigura traiul și mai datorau stăpânului un număr de zile de muncă neplătită la arat, semănat și cules. De la un termen de plată al arendei la altul, datorită deteriorării economiei romane, colonii au început să nu mai fie capabili să plătească rentele și au ajuns legați de moșii prin debit. Edictul de la Milano (dat în 313, de către împăratul roman, Constantin cel Mare) a stabilit caracteristicile de bază ale iobăgiei. Colonii nu puteau să părăsească moșia sau să se căsătorească pe altă proprietate fără permisiunea stăpânului lor, iar copiii colonilor deveneau coloni la rândul lor. Pe de altă parte, stăpânul nu-și putea evacuacolonii și nici nu le putea crește în mod arbitrar rentele și îndatoririle tradiționale. Astfel, colonii aveau traiul asigurat oarecum.
Atât în partea răsăriteană a imperiului cât și în cea de vest, (unde invazia popoarelor germanice i-a îndepărtat pe unii vechi moșieri romani, dar a lăsat neatins sistemul economic de relații proprietar - arendaș), acest aranjament economic și juridic a asigurat cea mai mare parte a forței de muncă din agricultură de-a lungul întregii epoci feudale. În vestul european, apariția unor monarhi puternici, a orașelor și a unei vieți economice îmbunătățite, a slăbit sistemul senioral (feudal) în secolele XIII - XIV , iar iobăgia a devenit mai rară după Renaștere. Însă, în estul și centrul Europei, în țări precum Prusia, Austria, Polonia și Rusia, conducătorii au întărit șerbia în secolul al XII-lea, astfel încât proprietățile nobililor puteau produce mai multe grâne pentru noua piață profitabilă de export. În multe dintre aceste țări, iobăgia a fost abolită în timpul războaielor napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea. În Transilvania iobăgia a fost abolită la data de 6 iunie 1848 . Dar în Rusia s-au menținut practicile feudale până la data de 9 februarie 1861. În alte părți ale Europei, ca de exemplu în cea mai mare parte a Scandinaviei, instituțiile feudale, inclusiv șerbia, nu au fost niciodată practicate, dat fiind specificul agriculturii nordice.
Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja
(9 aprilie - 15 iulie 1514) a fost una dintre cele mai mari răscoale din istoria teritoriului României. Datorită amplorii, a programului și a consecințelor sale, răscoala este considerată a fi fost un adevărat război țărănesc. Se încadrează în frământările și răscoalele țărănești europene, cu aceleași caracteristici antifeudale, dar cu un program influențat de situația locală.
După răscoala țărănească din 1437, nobilimea victorioasă a continuat procesul de feudalizare. Cauzele răscoalei rezultă din împotrivirea țăranilor față de tendințele de îmbogățire accentuată a nobilimii prin creșterea obligațiilor la prestațiile în muncă și dările în produse și bani. Datorită dezvoltării circulației mărfurilor și a economiei monetare, nobilul sporește îndatoririle feudale obligând iobagii la mai multe sarcini și dări. Nobilimea a lezat totodată și drepturi ale țărănimii libere. Și s-a opus dreptului de strămutare a țărănimii iobage. La începutul secolului al XVI-lea, în plină epocă de expansiune teritorială accelerată a Imperiului Otoman, crește nemulțumirea țăranilor față de opresiunea feudală. Țărănimii i se alătură plebea dinorașe, nemulțumită de exploatarea la care este supusă de patriciat. Li se alătură și lucrătorii de la minele de sare.
Răscoala izbucnește ca urmare a unui pretext, oferit de recrutarea pentru o cruciadă antiotomană de la începutul anului 1514, în curs de organizare în baza unui apel făcut de Papa Leon al X-lea. Datorită promisiunilor de eliberare de iobăgie a țăranilor participanți la cruciadei, în tabăra de la Buda se adună zeci de mii de țărani sub conducerea unor oameni care ulterior devin conducătorii răscoalei antifeudale. Printre ei se află și micul nobil secui Gheorghe Doja (György Dózsa) cu fratele său Grigore Doja (Gergely Dózsa) și Laurențiu Meszaroș (Lörinc Mészáros).
În fața acestei situații, nobilii se opun plecării masive a țăranilor de pe domeniile lor și au stârnit nemulțumirea țărănimii prin măsuri restrictive și opresive. Din această cauză țărănimea adunată la Buda refuză să plece în cruciada contra turcilor și se răscoală.
Țăranii, împărțiți în mai multe cete, se răspândesc în câteva direcții. La Țegled (Cegléd) fac popas, se organizează și își finalizează platforma-program. Țăranii își exprimă nemulțumirea împotriva asupririi feudale, Doja cerându-le să distrugă nobilimea blestemată și necredincioasă. Ei se răscoală împotriva dijmei, a robotei și a tuturor sarcinilor feudale. Programul răscoalei cuprindea ideea recuceririi cu armele a libertăților desființate de nobilime.
Oastea țărănească condusă de Laurențiu Meszaroș înaintează în Transilvania de nord, cea condusă de Grigore Doja în sud, iar grupul principal de oaste, condus de Gheorghe Doja, înaintează pe valea Crișului Alb. În regiunea Aradului i se alătură țărani români și maghiari.
Principala direcție a răsculaților au fost Timișoara și Cenadul, localitățile de reședință ale episcopului Nicolae Csáki (Nicolaus de Csák), principalul adversar al înarmării țăranilor în vederea cruciadei.[1] Oastea cucerește târguri și cetăți de pe Mureș. Se alătură și lucrătorii de laocnele de sare, orășenimea și mica nobilime. Răscoala atinge apogeul cuprinzând tot teritoriul. Înăbușirea ei a fost înlesnită însă de dispersarea oștilor răsculaților. Pe toiul răscoalei s-au mai afirmat ca puternici adversari ai răsculaților voievodul transilvan Ioan Zapolya, episcopul romano-catolic al Transilvaniei Francisc Várday (Ferenc Várday) și juristul István Werbőczy.
Armatele țărănești sub comanda lui Gheorghe Doja au fost inițial victorioase la Cenad și Nădlac, unde răsculații l-au capturat pe episcopul Csáki și l-au ucis. Șpanul (sau ișpanul, jupanul) Báthory a reușit să fugă și să-l cheme în ajutor pe voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya.
A urmat atacul nereușit din 15 iulie 1514 al armatei țărănești asupra Cetății Timișoara, unde se refugiase marea nobilime, și apoi, la porunca lui Ioan Zápolya, Gheorghe Doja a fost prins, torturat în mod barbar și executat prin așezare pe un „tron” încins în foc (20 iulie1514). Un rol important în ultima fază a răscoalei l-a jucat intervenția armatei regale ungare contra țăranilor.
Dieta din 1514, chemată să hotărască apărarea antiotomană, se ocupă de răscoală. Din cele 71 de articole promulgate, doar două prevedeau apărarea împotriva pericolului otoman. Aceste legiuiri, codificate de Ștefan Werbőczy în lucrarea sa Tripartitum[2] din 1517, aveau un profund caracter antițărănesc. Sarcinile feudale sunt riguros formulate, prin autoritatea statului. Din această cauză, Ungaria, mult slăbită de răscoală a suferit în 1526 o înfrângere zdrobitoare în fața turcilor în bătălia de la Mohács, după care a urmat o perioadă de 160 de ani de ocupație turcească într-o mare parte a teritoriului Ungariei.
