Ion Caramitru (n. 9 martie 1942, București) este actor de teatru, film, și regizor .
"Ai mei erau aromâni veniţi din Macedonia în Cadrilater, unde au stat între 1925 şi 1940. Când s-a cedat Cadrilaterul în 1940, au pierdut a doua oară totul. Au venit apoi aici şi cu bruma de bani pe care o mai aveau, tata şi bunicul au deschis un mic magazin de ţesături, pe lângă Lipscani. A venit apoi naţionalizarea, li s-a luat tot, au fost consideraţi mic-burghezi, au fost bănuiţi de simpatii legionare, ceea ce nu s-a dovedit, dar tata a făcut de două ori puşcărie fără să fie judecat, fără să fie condamnat.
Când eu aveam şapte ani, în 1949, într-o noapte, pe la 3, au intrat vreo 20 de persoane, i-au scos din pat pe ai mei trăgându-i de păr, tăind canapelele. Au făcut o percheziţie dementă după care i-au luat pe mama, pe tata şi pe soră-mea. Eu am scăpat pentru că eram mic. Sora s-a întors după două zile, mama după două luni, iar tata după doi ani. El s-a angajat apoi ca revizor contabil la un şantier lângă Ploieşti, într-o mizerie îngrozitoare şi de-acolo a fost arestat a doua oară, cu mai mulţi, pe motive inventate. Iarăşi l-au anchetat, nu l-au judecat şi i-au dat drumul după doi ani.
După ce a stat a doua oară în puşcărie a ieşit şocat, îşi cam pierduse minţile, căci era un om sensibil şi fizic nu prea bine clădit. Nu a mai vrut să lucreze, era obsedat să plece din ţară. A fost apoi arestat pentru o acuzaţie de speculă inventată, iar cu totul, în trei rânduri, a făcut aproape şapte ani de puşcărie. A ieşit în 1973, complet epuizat, iar după două luni a murit. Rămasă singură, mama şi-a deschis un centru de răcoritoare pe Ştefan cel Mare pentru a ne putea întreţine."
Ion Caramitru a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, clasa profesor Beate Fredanov, în 1964, când a și debutat pe scena Teatrului Național din București, în „Eminescu”, de Mircea Ștefănescu. A fost actor și regizor la Teatrul Bulandra, al cărui directorat l-a și deținut în perioada 1990 - 1993. A fost ministrul Culturii între anii 1996 - 2000.
Repertoriul său actoricesc cuprinde roluri principale în piese de teatru importante semnate de autori precum William Shakespeare, A.P. Cehov, Luigi Pirandello, Georg Büchner, Bernard Shaw, Alfred de Musset etc. A colaborat cu mari regizori ai scenei româneşti precum Sică Alexandrescu, Moni Ghelerter, Liviu Ciulei, Vlad Mugur, Andrei Şerban, Radu Penciulescu, Alexandru Tocilescu, Cătălina Buzoianu.
Ion Caramitru este şi un foarte apreciat actor de film. Dintre zecile de pelicule în care a apărut în roluri importante merită menţionate producţiile: "Pădurea spânzuraţilor", film premiat la Cannes, în 1965, pentru regie (Liviu Ciulei), "Iarba verde de acasă" în regia lui Stere Gulea (1978), "Ecaterina Teodoroiu", regia Dinu Cocea. De asemenea, el este cunoscut publicului şi pentru rolul Socrate din celebra serie "Liceenii". Talentul său, remarcat de producătorii din străinătate, l-a recomandat pentru roluri în filme precum "Kafka" (1991), regia Steven Soderbergh, alături de Jeremy Irons şi Theresa Russell, "Mission: Impossible", regia Brian de Palma sau minunatul rol Count Fontana din "Amen" (2002), regia Costa Gavras.
În onoarea sa a apărut sub egida Fundaţiei Culturale "Camil Petrescu" şi a revistei Teatrul azi, cu sprijinul AFCN şi UNITER, volumul "Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe" ce face parte din colecţia Galeria Teatrului Românesc, îngrijita de Florica Ichim, în care apar o serie de şapte dialoguri pe care actorul Ion Caramitru şi criticul de teatru Mircea Morariu le-au avut în perioada 26 ianuarie – 1 februarie 2009, un schimb de opinii dintre doi oameni preocupaţi de teatru: unul în calitate de personaj principal – actorul, celălalt – criticul, personaj secundar, care astfel recompun împreună o anume imagine asupra istoriei României postbelice, văzută prin prisma experientelor personale.
Este președinte al UNITER din 1990, iar în prezent, din 2005 este directorul Teatrului Național din București.
Este vicepreședinte al Asociației revoluționarilor fără privilegii.
"Am supravieţuit prin teatru aproape tuturor ingerinţelor epocii respective. M-am simţit liber, mi-am permis libertăţi, cum în alte domenii nu se puteau imagina, am folosit limba română în poezie sau în spectacole pentru a demonstra că există un sistem de referinţă, care e şi unul de rezistenţă în acelaşi timp. În societatea românească, teatrul a jucat un rol important de rezistenţă."
"Dar viaţa e paradoxală, aşa că se pot întâmpla şi accidente de acest tip. Seamănă cu ce s-a întâmplat în ’89. Revoluţia la care eu am participat n-a reuşit, a reuşit Revoluţia la care a participat Sergiu Nicolaescu. E o glumă amară despre ce s-a ales din pornirile fireşti anticomuniste ale mişcării de atunci, cum a fost confiscată, cum a fost manipulată opinia publică. Cum a fost posibil ca Dinu Sararu să fie directorul Teatrului Naţional, cum a fost posibil ca Răzvan Theodorescu să fie ministrul Culturii, iar Ion Iliescu să fie atâta timp preşedintele României? Şi cum a fost posibil ca toţi foştii nomenclaturişti şi activişti de la „Ştefan Gheorghiu“ să întoarcă haina pe dos şi să se numească socialişti şi social-democraţi şi să împartă puterea discreţionar? ".
