Premierul-patriot al unui asemenea stat ar trebui să fie mulţumit când fiscul şi procuratura îl înhaţă, în sfârşit, pe cel mai mare evazionist cunoscut, punându-i sechestru asigurător pe conturi şi produse. Dar nu şi prim-ministrul Victor Ponta.
Mândria sa de român, de care face atâta caz, s-a pleoştit, de cum şi-au încordat muşchii Lukoil şi ambasadorul rus. Jenat că justiţia autohtonă a provocat neplăceri celei de-a doua companii petroliere ruseşti ca mărime şi îngrijorat că aceasta - după ce şi-a oprit o după amiază producţia, drept ameninţare – i-ar putea trimite vreo 3000 de angajaţi la Palatul Victoria, dl Ponta a făcut câteva lucruri, care îl descalifică şi ca premier, şi ca posibil preşedinte, arătând că reprezintă un risc naţional în orice funcţie publică.
1. A cedat presiunilor unei companii suspecte de evaziune fiscală şi spălare de bani, luând poziţie publică în favoarea acesteia şi, implicit, împotriva statului român. S-a întâmplat să fie Lukoil, care, fără a notifica partea română şi a anunţa concedieri, a decis închiderea rafinăriei din Ploieşti, vineri după-amiază, cu scopul străveziu de a testa rezistenţa autorităţilor române, capacitatea lor de ţine garda sus.
2. S-a amestecat, încălcând Constituţia, în actul de justiţie, atacându-i pe procurorii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi sugerându-le de cine şi de ce să ţină cont în anchetă („Să avem grijă că e vorba de 3.500 oameni şi de nişte interese economice de funcţionare a altor companii extrem de importante şi sper doar în înţelepciunea şi responsabilitatea celor care anchetează de a găsi soluţia legală. Totuşi, aici nu e vorba că am prins pe cineva furând o maşină şi indisponibilizăm maşina, aici să indisponibilizezi conducte...bănuiesc că cei care au comis fapte penale nu fugeau cu conductele în Rusia sau nu ştiu unde şi nici rafinăria nu o mutau mâine din România”). Ridicarea parţială a sechestrului, dispusă, ieri, de judecători nu poate fi interpretată separat de pledoaria pro Lukoil a premierului, imaginea justiţiei fiind, astfel, prejudiciată.
3. A creat un precedent dăunător, orice mare evazionist simţindu-se, de-acum, îndreptăţit să procedeze la fel, adică să practice perfidul joc de-a închiderea porţilor, pentru ca guvernul să determine justiţia să fie mai blândă. Şi de ce n-ar face-o?! Poate nici n-a ascuns atâţia bani (112 milioane de euro din evaziune fiscală şi 118 din spălare de bani), câţi se prezumă că ar fi dosit compania rusească. Premierul nu a intervenit niciodată pentru cei mici, de unde se deduce că are standarde înalte.
Câte nu s-ar fi putut construi din uriaşa fraudă fiscală: spitale, şcoli, cămine de bătrâni, şosele, reţele de apă! Nu cred însă că lui Victor Ponta îi pasă de recuperarea banilor (deşi unii baroni ar fi interesaţi, gândindu-se la cât s-ar putea fura): prezidenţiabilul nu vrea să fie deranjat în campanie cu probleme politice şi sociale delicate. Vrea linişte pentru a merge, neabătut, spre Cotroceni. Aşa că se dezbracă de mândria lui de român, în faţa rafinăriei Lukoil, sperând că n-o să-l vadă nimeni după paravanul de muncitori ameninţaţi cu şomajul, pe care, chipurile, i-ar fi salvat. (Rodica Ciobanu)
