Preaplinul unui chin nemărginit,
Când întâlneam doar suflete de smoală
Dar fiecare-n alb era vopsit …
De ce-aș minți, am fost și eu povara
Luminii ce mereu m-a îmbrăcat,
Am fost și eu nevrednica, avara
Ce cu lucirea neagră s-a-mbătat.
Dar mi-am zidit în clipă veșnicia
Și-am ispășit pedeapsa de-a trăi.
Cu lacrimile-am înecat furia,
Și-am învățat că pot să-nvăț a fi.
Și-apoi, ce poate face o ființă,
Când răstignită e c-a îndrăznit-
Să-și facă din tăcere o credință
Și-altar din orice clipă ce-a iubit?
Neîmplinit rămâne poate omul,
Ce judecă pe-un altul neștiind -
Că dacă nu-l sădești, cum crește pomul?
Și viu cum să rămâi deloc trăind?
Firească ni se pare azi furia
De-a împroșca veninul și-a păta
O lume ce stingherilor e glia
Și nici nu s-ar mai naște fără ea.
Dac-am simțit mai mult decât pot duce
Și-am dăruit mai mult de ce-am primit
Lăstarul meu lăsat să se usuce,
În mine azi iar simt c-a înflorit.
Nu știu acest poem ce-mi va aduce
În veci nu cer ce știu că nu pot da
Dar eu din viața mea îmi fac o cruce
Și-n pururi nu m-aș naște-altcineva. (Luminița Amarie)
