Înscenarea de la Tămădău.

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău a fost un incident petrecut la 14 iulie 1947.  Înscenarea de la Tămădău a reprezentat o conspiraţie a ministerului de Interne, controlat de PCR, cu scopul de dizolva PNŢ şi de a-i aresta pe liderii acestuia. Totodată, această diversiune a fost ulterior folosită ca pretext pentru anihilarea întregii opoziţii din ţară.                        

Între anii 1944 - 1947, Partidul Comunist Român a folosit toate metodele posibile pentru acapararea puterii, inclusiv represaliile. Împotriva opoziţiei reprezentate de PNŢ, PNL şi PSDI s-au pus la cale diversiuni, provocări, dar şi măsuri ofensive cu caracter militar care să ducă la suprimarea acestora.

                             Momentul arestării liderilor PNŢ pe aerodromul din Tămădău.

În preajma alegerilor din 19 noiembrie 1946, PNŢ a trimis un memoriu secretarului general al ONU, Trygve Lie, arătând abuzurile guvernului din România. Dintre acţiunile politice, considerate „crimă de stat”, se numărau şi insistenţele liderilor celor trei partide din opoziţie ca regele Mihai să nu recunoască alegerile şi să nu participe la deschiderea noului Parlament. Punctul culminant al loviturii împotriva PNŢ a rămas cunoscut în istorie drept „Înscenarea de la Tămădău” sau „fuga peste graniţă”. 
În dimineaţa zilei de 14 iulie 1947, la orele 6.30, un grup de fruntaşi naţional-ţărănişti este surprins de autorităţile comuniste pe câmpul de la Tămădău, localitate situată la 46 de km de capitală, în timp ce încerca să se îmbarce în două avioane I.A.R.-39, cu scopul de a fugi peste graniţă. Din grup făceau parte: Ion Mihalache, vicepreşedinte PNŢ, cu soţia, Nicolae Penescu, secretar general PNŢ, cu soţia, Nicolae Carandino, directorul ziarului „Dreptatea”, cu soţia, Ilie Lazăr, doctorul Constantin Gafenco, inginerul Gheorghe Popescu, Dumitru si Eugen Borcea.
Proiectul fugii peste graniţă fusese pus la punct încă din 6 iulie când Grigore Gafencu, prin fiul fruntaşului ţărănist Emil Haţieganu, a comunicat posibilitatea fugii în occident cu două avioane I.A.R. Destinaţia finală urma sa fie Marea Britanie, pentru a-i informa pe oficialii din statele occidentale despre ceea ce se petrecea cu adevarat în ţară.
Pentru Iuliu Maniu, faptul era „o datorie morală”, dar, considerându-se „prea batrân”, a refuzat să plece, lăsându-şi mai tinerii colegi să ducă la îndeplinire misiunea. Ei urmau sa fie ajutaţi de aviatorii Lustig Romulus şi Gheorghe Preda şi de şoferii Aurel Popa şi Petre Rusu.
A fost asigurată şi pregătirea diplomatică a acţiunii, diplomaţii din statele în care delegaţia urma să ajungă fiind informaţi despre plan. Delegaţia ar fi trebuit să se îndrepte spre Turcia, de acolo să ajungă în Elveţia, apoi în Franţa şi Marea Britanie. Literatura oficială din ţară recunoaşte astăzi că „fuga peste graniţă” a fost o cursă întinsă de poliţia secretă a lui Teohari Georgescu (unul dintre aviatori era membru al securităţii), pentru ca la adăpostul ei să se declanşeze represiunea finală împotriva opoziţiei.
Sentinţa liderilor PNŢ publicată în ziarul „Scânteia" pe 13 noiembrie 1947.
Probabil că o „defecţiune” a provocării a constituit-o neparticiparea lui Iuliu Maniu, considerat de comunişti „centrul întregii acţiuni”. Agenţii Securităţii hotărâseră să-i aresteze chiar în momentul decolării pentru a avea „justificari legale”, când PNŢ-ul va fi scos în afara legii.

Astfel i-au lăsat pe „complotişti” să-şi urmeze planul, până în momentul când, ajunşi la Tămădău, îşi urcau în avioane bagajele. Atunci au apărut mai mulţi agenţi ai Ministerului de Interne, care au tras mai multe focuri de armă în aer, somându-i pe fugari să se predea. Aceştia erau dotaţi si cu aparate de fotografiat pentru a putea prezenta poporului imaginea celor surprinşi în flagrant.
Toţi cei 14 au fost arestaţi şi duşi într-o carceră a Ministerului de Interne. Înscenarea de la Tămădău a fost etichetată drept act de trădare naţională şi transformată într-un caz politic major.
La 19 iulie 1947, Adunarea Deputaţilor a ridicat imunitatea parlamentară a demnitarilor naţional-ţărănişti, pentru a putea fi arestaţi. S-a interzis activitatea ziarului „Dreptatea”, oficiosul PNŢ, iar Iuliu Maniu, împreună cu întreaga conducere a partidului au fost arestaţi.
La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc. În aceeaşi zi a fost convocată Adunarea, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, s-a aprobat lichidarea PNŢ, cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă.

Înscenarea judiciară împotriva PNŢ are loc între 29 octombrie/11 noiembrie 1947, când Iuliu Maniu, pe atunci în vârstă de 75 de ani, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, transformată în temniţă grea pe viaţă şi degradare civică pe 10 ani, confiscarea averii şi plata sumei de 50.000 de lei, cheltuieli de judecată.
Maniu a murit pe 3 februarie 1953 în închisoarea comunistă de la Sighet, la vârsta de 81 de ani. Ion Mihalache a fost deţinut într-o celulă izolată până la sfârşitul vieţii, iar Ovidiu Borcea a fost asasinat. Nicolae Penescu, ministru de Interne în guvernul Rădescu, a fost eliberat în 1964 şi a putut emigra în Franţa, permisiune ce i s-a acordat ca un gest de curtoazie faţă de generalul Charles de Gaulle, preşedintele francez, care va face o vizită în 1968 în România.
Partidul Naţional Liberal a avut aceeaşi soartă ca şi aliatul său. Deşi dizolvarea lui s-a produs printr-un act de autodecizie, liderii acestui partid au umplut lagărele şi temniţele comuniste.

Read More

In memoriam Ion Raţiu.

 ”Democrația însemnează o înțelegere că omul este în centrul societății. Toate instituțiile se învârt în jurul lui. Chintesența democrației se poate exprima printr-o singură frază: 
Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge pentru ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.” 
 
Ion Augustin Nicolae Rațiu s-a născut pe 6 iunie 1917, la Turda.  A fost un politician român, reprezentant al Partidului Național Țărănesc (devenit ulterior PNȚCD).
Ion Rațiu, membru de seamă al familiei Rațiu, a fost fiul avocatului Dr. Augustin Rațiu din Turda, care la rândul său a fost fiul protopopului greco-catolic al Turzii Nicolae Rațiu (decedat în 1933). Mama sa, Eugenia Rațiu, a fost fiica lui Ion Codru-Drăgușanu. A urmat școala în Turda și Cluj, iar în 1938 a obținut o diplomă în drept de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. În 1943, Rațiu a obținut o diplomă de economie de la Universitatea Cambridge (Anglia). În 1940, Ion Rațiu a fost numit consilier la Delegația română din Londra, sub ministrul Viorel Ţâlea. Între 1940 și 1990 a locuit în Regatul Unit, unde a înființat (în 1979, împreună cu soția sa, Elisabeth Pilkington ) și finanțat Fundația Rațiu. De asemenea, a fondat în 1984 Uniunea Mondială a Românilor Liberi.

După repatriere, în ianuarie 1990, a ajutat la refacerea PNȚ alături de Corneliu Coposu, devenind vicepreședinte al PNȚCD. A candidat la funcția de președinte al României la alegerile din 1990 unde a obținut 4,29 % din voturi și s-a plasat pe locul 3. A fost ales deputat de Cluj din partea PNȚCD la alegerile din 20 mai 1990, respectiv la cele din 1992. În 1996 a fost ales deputat de Arad, tot din partea PNȚCD. În 1991 a înființat ziarul Cotidianul. Are 2 copii: Indrei Rațiu și Nicolae Rațiu. Ion Rațiu a murit la Londra, iar conform dorinței sale, trupul neînsuflețit a fost dus la Turda, spre a fi înmormântat în orașul natal. Ion Rațiu a fost îngropat în cimitirul central din Turda, preotul ortodox al bisericii "Adormirea Maicii Domnului" (Biserica Rățeștilor, ctitorită de familia Rațiu) nedând permisiunea înhumării sale lângă strămoși, în curtea bisericii, din cauza diferendelor dintre Biserică Ortodoxă Română și Biserica Română Unită cu Roma, Ion Rațiu fiind credincios unit. Slujba de prohodire nu a putut fi însă oficiată în biserica ctitorită de familia sa, Biserica Rățeștilor din Turda, din cauza împotrivirii preotului parohiei ortodoxe care ocupă lăcașul din 1948, care a împiedicat accesul clericilor greco-catolici în biserică pentru săvârșirea slujbei de înmormântare conform dorinței defunctului. Astfel slujba prohodului a avut loc în stradă pe un ger pătrunzător.

   

"Ion Raţiu ne lipseşte foarte tare: figură bonomă, zâmbitoare, ţinută impecabilă (costum cu papion), discurs magistral, comportament de gentlemen, democrat desăvârşit.
Mă gândesc adesea cum ar fi arătat oare România astăzi, dacă Ion Raţiu ar fi fost ales preşedinte în 1990 ?
După ce comuniştii au venit la putere în România în 1947, Raţiu a rămas în exil la Londra (la cererea lui Maniu). Chiar de la începutul celui de-al doilea război mondial, el s-a alăturat luptei contra totalitarismului de orice culoare politică, ajutând la organizarea Societăţii Studenţilor şi Tinerilor din Europa Centrală ( the Central European Student and Youth Society).
În anii ‘50 târziu, el a început să publice un buletin de ştiri săptămânale, Free Romanian Press. A contribuit de asemenea în mod regulat la serviciul român al BBC, la radioul Europa Liberă (Free Europe Radio), şi la Vocea Americii (Voice of America). În 1957, Raţiu a publicat critica sa de succes a atitudinilor celor din vest faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de comunism, ‘Policy for the West’.
În 1975, anul când a publicat "România contemporană" (Contemporary România), a decis să dedice toată energia sa ţelului unei Românii libere. A jucat un rol cheie în formarea asociaţiei Uniunea Mondială a Românilor Liberi (the World Union of Free Romanians), la care a fost ales preşedinte la primul său congres de la Geneva (1984). La puţin timp după aceasta, el a început să publice Românul liber (The Free Romanian), un ziar lunar în româna şi engleză.

 Nu este timpul pierdut să-l redescoperim pe Ion Raţiu şi să-l luăm ca model în viaţă:




- tinerii să plece, dacă vor, să-şi desăvârşească studiile în lumea mare (în Marea Britanie de exemplu, aş zice eu), dar să se întoarcă şi să pună umărul la dezvoltarea României, să se implice;

- oamenii politici să înţeleagă că luptă politică trebuie dusă cu argumente şi cu fairplay, că cei din tabăra opusă sunt adversari şi nu duşmani;

- oamenii din presă să înţeleagă că toate situaţiile trebuie redate obiectiv, că trebuie să scoată în prim plan pe cei buni, nu pe cei răi, că trebuie să folosească un limbaj profesionist, democratic, elegant;

- noi toţi ceilalţi să fim mai receptivi la obiceiurile bune, pe care să le practicăm, şi mai intoleranţi faţă de obiceiurile rele, pe care să le respingem; să muncim mai cu sârg, mai bine. (prof.univ.dr. matematician Afrodita Iorgulescu).

"După 50 de ani de exil, Raţiu se întorsese de la Londra cu un accesoriu vestimentar care în România era intolerabil pentru peste 90 la sută din electorat: papionul. Oricât de ridicol ar suna azi în urechile publicului tânăr, în acele timpuri, papionul nu era una dintre expresiile rafinate ale eleganţei masculine, ci un simbol al moşierilor şi industriaşilor pregătiţi să aducă în România tot ce poate fi închipuit mai rău. În plus, Ion Raţiu avea, chipurile, un aer desuet - de parcă Iliescu, în costumele sale evocându-l pe comunistul albanez Enver Hodja, era vreun „trendsetter“! - şi vorbea româneşte cu un intolerabil accent britanic. Başca, dăduse de gustul caviarului, în locul salamului cu soia, prin urmare, nu putea pricepe subtilităţile gastronomiei autohtone din vremea comuniştilor. Şi deşi era la o vârstă venerabilă, mediile feseniste îi inventaseră o amantă, în timp ce Ion Iliescu, întruchiparea moralităţii, nu putea fi bănuit de o asemenea mârşăvie. Îmi amintesc că manipularea era atât de bine organizată, încât minciunile care se spuneau pe seama lui Ion Raţiu nu veneau doar din zona electoratului trandafiriu. Parcă prin 1991, la ziarul „Tineretul liber“, am auzit, de la colegi pe care nu-i suspectam că ar fi cu FSN-ul, că, pe lângă alte tare, Raţiu mai e şi zgârcit: în timpul unui interviu, miliardarul s-ar fi aplecat după o monedă de cinci lei care se rostogolise sub masă!
Culmea acuzaţiilor - o abjecţie pe care, în ochii fanilor lui Iliescu, nici măcar Corneliu Coposu ori Doinea Cornea n-ar fi putut-o comite! - a fost însă colaborarea cu Nicolae Ceauşescu. Omul care se legase cu lanţuri în faţa hotelului londonez Ritz, pentru a protesta faţă de ospitalitatea regală cu care fusese primit dictatorul, era acuzat că ar fi pactizat cu acesta! Vorbim despre cel care a organizat o manifestaţie la Bonn după ce regimul ceauşist a raţionalizat mâncarea; despre cel care a dezvăluit lumii circumstanţele în care a demarat Canalul Dunăre-Marea Neagră şi cel care a avertizat că temerara participare a României la Olimpiada de la Los Angeles nu trebuie să şteargă păcatele României socialiste!
Nu ştiu cum ar fi fost România dacă Ion Raţiu ar fi ajuns preşedinte în 1990 şi e inutil să-mi imaginez asta, câtă vreme nici nu avea cum să se întâmple. Ştiu însă că domnul cu papion merită pomenit printre cei care şi-au iubit ţara, aici sau departe. "(Horia Ghibuţiu).

 

Ion Raţiu 1938

 

                                                                    Ion Raţiu 1960

                                                          Ion Raţiu şi Papa Paul II, 1982

                                                                           Ion Raţiu 1990

Read More

Şase mineriade pentru intimidat statul de drept în România

14 iunie 1990: Mineri relaxaţi, zâmbitori la obiectiv, pe Bulevardul Magheru, bătând o femeie.

Din momentul în care clasa coruptă care lupta pentru putere în România anului 2012 cu sistemul statului de drept a văzut că nu are altă şansă să persiste decât să deţină puterea totală, o serie de evenimente dramatice s-au produs în țara noastră.

Trebuie să înțelegem exact despre ce fel de indivizi vorbim. Sunt indivizii (şi urmaşii lor) care nu au încetat să încerce să dea diferite tipuri de lovituri democraţiei din România în ultimii 23 de ani.

• citeşte şi: Supermajoritatea, superimunitatea, superclasa superpusă

Le vom trece în revistă în continuare.

22 decembrie 1989. Grupul de conspiratori din Frontul Salvării Naţionale confiscă puterea în România de la adevăraţii revoluţionari, slab organizaţi pentru că sub călcăiul lui Ceauşescu era imposibil să faci ceva coerent, ca disidenţă politică.

Read More