Charlie est ailleurs.

– Tu ce ai căutat acolo?
– Cum adică? mă nedumiresc eu. Nu era normal să mă duc şi eu să văd ce se întîmplă?
– Mda, mă rog, dar care a fost motivaţia ta?
– Eram curios... ezit eu.

Nici unul dintre colegii de colocviu cu care stau de vorbă nu fusese la „marşul republican“. Fiecare avea motivaţia sa, dar toate aceste motivaţii erau legate, într-un fel sau altul, de refuzul de a participa la această „recuperare politică“. Erau cîţiva dintre celelalte milioane de francezi, cei care nu au participat la marş şi pe care nu îi vedem în media. Nici unul nu era însă indiferent, ba dimpotrivă. Odată lansată, discuţia lor s-a înflăcărat rapid şi, după cîteva minute, uitaseră deja de existenţa mea. Ca de atîtea alte ori, conversaţia a devenit una franco-franceză.

Am coborît la Bastille şi am făcut o coadă de peste jumătate de oră ca să pot ieşi din metrou şi să pătrund în piaţă. Cîţiva africani vindeau pe doi bani ecusoane şi postere cu Je suis Charlie. Am pornit-o pe Faubourg Saint-Antoine, lipindu-mă de cîte un grup ca să trag cu urechea, dar majoritatea vorbeau pur şi simplu despre una şi alta. Erau însă acolo, fiecare cu Je suis Charlie al său, prezenţe senine, dar ferme. La un moment dat, un grup s-a format în faţa unei clădiri ciudat de dărăpănate. Era un azil pentru refugiaţi, care tocmai fusese închis. În faţa lui – cîţiva africani şi asiatici cu pancartele lor, cerînd relocare, şi nu alungare. Un domn mai în vîrstă îi arăta furios cu degetul: „Sigur, să vă relocăm, ca pe urmă să veniţi şi mai mulţi... să ne sufocaţi... să...“ Nu aud decît crîmpeie de fraze, dar îmi este clar despre ce este vorba. Unii se apropie de grup şi îi dau dreptate domnului supărat; alţii se uită pieziş şi trec mai departe. Pe treptele clădirii, o fată de vreo 15-16 ani stă chircită, cu ochii în gol şi un carton în braţe, pe care scrie Moi j’y suis pour rien – eu n-am nici o vină...

Am mers la pas mai departe, dar curînd coloana s-a oprit. Ne-am dat seama cu toţii, la un moment dat, că pe strada transversală din faţă treceau autocarele fumurii cu şefii de stat. Cînd a apărut prima maşină, lumea a început să aplaude. O doamnă în vîrstă de lîngă mine mă întreabă ce se întîmplă. „Trec Hollande şi şefii de stat“ – o lămureşte o altă doamnă. „Şi d-aia aplaudă lumea?“ – se indignează doamna în vîrstă. „Păi, nu ei ne-au adus în situaţia asta? E culmea să-i mai şi aplaudăm acum!“ „Aveţi dreptate“ – intervine şi un domn – „nu pentru politicieni am venit aici!“ La al doilea autocar, mai multe degete se îndreaptă, discret, în jos. Sînt participanţii la marş pe care nu-i vezi pe ecrane.

Coloana e blocată, aşa că o iau spre Place d’Aligre, în căutarea unei cafele în linişte. Mă aşez într-un bar care se dovedeşte a fi ţinut de nişte arabi. Clienţii din cartier sînt majoritatea francezi. Cei mai mulţi se duc la patroană de cum intră în bar şi o îmbrăţişează. Lîngă mine se aşază un beţiv, care-şi ţipă delirul. E singura persoană indiferentă pe care am întîlnit-o în acele zile. Din cînd în cînd, se ridică în picioare şi ţipă cît îl ţin plămînii: Ta gueule! „Gura!“ Poate că, de fapt, nici el nu este chiar aşa de indiferent...

Îmi reiau marşul spre Place de la Nation şi privesc atent de jur împrejur. Identific steagurile a cîtorva zeci de ţări. Într-un copac, un tînăr ţine steagul Braziliei. Ăsta de unde o mai fi apărut? – mă întreb în sine mea. Apoi dau nas în nas cu un tînăr arab, tăcut, care ţine la piept un carton mare pe care scrie Charlie akbar. Mă opresc într-un soi de moment de reculegere. Aveam să mai întîlnesc şi alţii pe parcursul zilei.

În mijlocul mulţimii mă întîlnesc, miraculos, cu o fostă studentă, care îşi face studiile la Paris, de ceva vreme. Ne îmbrăţişăm fericiţi şi hotărîm să ne retragem la o bere, undeva, să schimbăm impresii. Terasele sînt foarte aglomerate, dar reuşim în cele din urmă să ne găsim un loc.

Urmează un schimb ciudat de replici, presărate mai mult cu mda şi hm. Nu ştim prea bine ce să zicem. Deocamdată însă, cîteva lucruri par să ne fie clare. Mai întîi de toate, că e greu – şi puţin recomandabil – să încerci să-i înţelegi pe francezi, aşa, din avion. Au dezvrăjit credinţa şi au despărţit Biserica de Stat doar pentru a instala în loc o altă religie: Republica. Cu aceasta nu se joacă – chiar dacă şi ea constituie permanent obiectul celor mai teribile jocuri de cuvinte şi al unei autoironii descumpănitoare. Umorul, care are însă ingredientele sale tipic franţuzeşti, este şi el un cult republican; on n’y touche pas! Cum spunea un jurnalist francez la Bucureşti, francezii rîd despre orice (şi în primul rînd de ei înşişi...), dar nu cu oricine; şi cine nu înţelege, e treaba lui: rîsul nu are limită. Autolimitarea umorului este, astfel, precum o femeie doar puţin gravidă; limitările externe, mda, poate, dar sînt un soi de chiuretaj...

Discuţiile despre islam şi creştinism apoi, toate aceste comparaţii violent tendenţioase sau înţelept moderate de care e plin spaţiul public, toată această fantasmă a „ciocnirii civilizaţiilor“: cîtă vorbărie inutilă! Toate religiile Cărţii, ca să ne limităm la ele, sînt bune, dar în numele fiecăreia s-au făcut o groază de rele. În numele, nu din cauza lor! În cazul Charlie, de pildă, în amonte se află societatea, nu religia. Paiul din ochiul religiei ne face să nu mai vedem bîrna din ochiul societăţii. Nu islamul atacă şi creştinismul se apără, ci societăţi şi/sau grupuri sociale se ucid între ele. Nu islamismul a generat terorismul, ci terorismul s-a legitimat prin islamism, transformîndu-l în fundamentalism. Ce-i drept, odată instituţionalizat, acest fundamentalism generează un terorism tot mai neîngrădit, care antrenează, practic inevitabil, un contraterorism tot mai demăsurat. Pînă cînd, pînă unde?...

Ne blocăm. Atît optimismul, cît şi pesimismul şi-au pierdut din consistenţă. În tăcerea care se aşterne între noi, aud parcă avertismentul lui Kundera: La vie est ailleurs. Charlie est ailleurs – îmi trece mie prin minte...

În zorii modernităţii, Montesquieu lansa întrebarea sa fondatoare: comment peut-on être Persan? În prezentul nostru postmodern – şi indiferent de cum va arăta răspunsul la fenomenul Charlie –, o întrebare similară ar putea fi formulată: comment peut-on être Charlie? (autor - Vintilă Mihăilescu)

Read More

Tineretul și politica.

Realizat de CURS pentru Friedrich-Ebert-Stiftung şi coordonat de colegul meu, Cătălin Stoica, studiul „Tineri în România“ este, probabil, una dintre cele mai temeinice radiografii ale unei populaţii despre care vorbim mult şi ştim puţin: „tineretul român“. Realizat înainte de alegeri, ar putea să fie „depăşit“ în anumite aspecte atitudinal-emoţionale de moment, dar ne oferă informaţii clare despre structura şi coordonatele de bază, care nu se schimbă peste noapte – şi care ne ajută să înţelegem cîte ceva şi din dinamica recentă. Dintre toate acestea, mă voi opri însă doar la viziunea politică a tinerilor între 15 şi 29 de ani, aşa cum se prezenta ea cu cîteva luni înainte de alegeri.

Neîncredere şi pasivitate, sau entuziasm şi implicare? Ca de obicei, realitatea nu se lasă înghesuită în alb-negrul interpretărilor noastre uzuale.


Da, tinerii nu au încredere în instituţii: doar 6% au multă şi foarte multă încredere în partidele politice, 9% în Parlament, 13% în Guvern, 61% în Biserică, 57% în armată, 28% în mass-media, 14% în sindicate, 42% în Uniunea Europeană, 37% în NATO... şi 6% în Federaţia Rusă; în toate privinţele, neîncrederea este mai mare la tineri decît media pe ţară. De asemenea, peste două treimi nu prea cred că votul lor poate influenţa modul în care funcţionează instituţiile politice centrale ale ţării – ruralii fiind însă mai încrezători decît urbanii, moldovenii – decît toţi ceilalţi, iar bucureştenii – cel mai puţin. Doar 64,5% consideră însă că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită, faţă de 75,8% în cazul adulţilor. Interesant este faptul că „optimismul“ este maxim în Moldova, unde sărăcia este percepută ca foarte gravă de 70% dintre tineri, şi minim în Bucureşti, unde sărăcia este considerată o problemă foarte gravă a ţării doar de 59,4% dintre tineri. Se pare deci că relaţia cauzală dintre sărăcie şi starea de spirit nu este atît de univocă şi simplă. „Evaluarea respondenţilor pare a reflecta mai mult o stare de incertitudine sau de pesimism subiectiv, decît constrîngerile obiective oferite de situaţia economică a regiunilor respective“ – consideră şi autorii studiului. În plus, aceste date şi multe altele similare ne atrag atenţia cît de caricaturală este imaginea noastră publică despre Moldova...

Da, o majoritate zdrobitoare, de 85% dintre tineri, se declară puţin sau foarte puţin interesaţi de politică. Cei de 25-29 de ani sînt comparativ mai interesaţi decît adolescenţii (20% faţă de 7%), bărbaţii mai mult decît femeile (19% faţă de 10%), moldovenii mai mult decît cei din celelalte regiuni istorice (23% faţă de 13% în Transilvania). De asemenea, doar 10% declară că discută des sau foarte des politică cu cei apropiaţi – şi din nou moldovenii se află pe primul loc, cu 18%, faţă de 8% în Transilvania sau 7% în Bucureşti. Mai interesant este însă faptul că opiniile politice ale tinerilor se potrivesc, după spusele acestora, doar în 30% dintre cazuri cu cele ale părinţilor, comparativ cu SUA, de pildă, unde acest procent se situează pe la 70%. În plus, nivelul de educaţie al tinerilor este semnificativ superior celui al părinţilor lor, iar Internetul a luat în mod categoric locul televizorului ca principal mijloc de comunicare (91% au acces la Internet). Relaţia între generaţii este una complexă, desigur, dar s-ar părea totuşi că, în ciuda cotei uriaşe de încredere în familie, există o rată considerabilă de schimbare generaţională, care va deveni tot mai vizibilă în viitorul apropiat.

Această posibilitate pare să fie confirmată de potenţialul consistent de protest al tinerilor. Dacă „politica tradiţională“ nu pare să-i intereseze foarte mult, sau încrederea în aceasta s-a erodat pînă la cote de avarie, există, în schimb, „un potenţial bun de mobilizare pentru astfel de proteste, cu aproape 90% dintre tineri care menţionează o cauză sau o temă de care le pasă mult“. Principalele astfel de mize sînt, după cum era de aşteptat, de natură economică şi/sau socială (locuri de muncă, salarii, sărăcie), dar în lista cauzelor potenţiale de mobilizare intră şi sistemul de sănătate sau problema corupţiei. Valori mai „sofisticate“, precum discriminarea sau mediul, atrag mai puţin, dar, cumulativ, tot motivează aproximativ 10% dintre tineri. Pentru aceste cauze în care cred, 21% dintre tineri ar participa cu siguranţă la eventuale proteste menite să le susţină convingerile, iar 32% declară că este probabil să participe. În plus, aproape 23% au fost implicaţi într-o activitate de voluntariat în ultimele 12 luni (31% în Moldova şi 13% în Bucureşti), o cifră practic identică cu media europeană în rîndul tinerilor şi mai ridicată decît procentul de 18% din totalul populaţiei active din România, una dintre cele mai scăzute din cadrul Uniunii Europene. Nu e mult, dar e din ce în ce mai mult, iar potenţialul de implicare este, adesea, contagios şi transferabil de la o „cauză“ la alta...

Din punct de vedere ideologic, tinerii au şi ei dificultăţi în a se plasa pe o scală între „stînga“ şi „dreapta“, dată fiind confuzia care domneşte, din acest punct de vedere, în întreaga ţară. Astfel, o treime preferă să nu răspundă la această întrebare şi aproape 1 din 5 tineri se situează, ca românul imparţial, „pe centru“. Dacă privim însă doar la cei care se declară interesaţi de politică, lucrurile devin mai tranşante: 47% se plasează la dreapta, 25% la stînga; cei neinteresaţi de politică se plasează majoritar pe centru.

Stare de incertitudine sau de pesimism subiectiv? Da, desigur, dar aceasta în ceea ce priveşte „ţara“, nu şi propriul viitor. Pentru trei sferturi dintre tineri, viaţa lor va fi mai bună sau mult mai bună decît aceea a părinţilor lor. De asemenea, 66% consideră că situaţia lor economică se va îmbunătăţi în următorii ani, în timp ce doar 24% cred că acest lucru se va întîmpla şi cu ţara. În plus, 30% dintre tinerii de 25-29 de ani intenţionează să-şi deschidă o afacere în următorii doi ani. Per ansamblu, 89% dintre ei se văd ca persoane realizate peste zece ani – ce-i drept, 30% îşi proiectează această realizare în străinătate (doar 24% dintre cei de 25-29 de ani).

Pesimism şi implicare? Poate părea paradoxal, dar, de fapt, cele două pot merge mînă în mînă, în măsura în care tinerii dezvoltă tot mai mult valori individualiste şi de „autorealizare“, dar, fiind tot mai bine informaţi, constată că acestea nu sînt promovate sau măcar susţinute de societate: eu pot şi vreau, ei nu pot şi/sau nu vor. Între aceste două reprezentări contrare, angajarea emoţională poate bascula oricînd de la o extremă la alta. S-a întîmplat, spre surpriza tuturor, la recentele alegeri...
(autor - Vintilă Mihăilescu)

Read More