Un adevarat antrepenor : Dragoş Anastasiu " Aţi fost 7 ani în juriul emisiunii „Arena leilor“. Cât de antreprenori sunt românii? Multă dorinţă, puţină putinţă. Puţină educaţie, mult prea mult „merge şi aşa…, hai domne că merge“. "

" Campania „25 de ani de capitalism“ vă arată cum s-a văzut ultimul sfert de secol din perspectiva unui anteprenor venit din Germania să facă afaceri în România.

Dragoş Anastasiu a plecat din ţară în 1982, pe când avea 18 ani. “Am avut origini germane în familie. Mama plecase în Frankfurt când aveam 16 ani şi am cerut reîntregire de familie”. În 1995 s-a întors în România şi a înfiinţat o companie de transport care a devenit membră a reţelei internaţionale Eurolines, iar acum conduce un grup de 14 firme cu peste 500 de angajaţi.

Anastasiu mărturiseşte că marile probleme pe care le-a întâmpinat în această perioadă au fost mentalitatea oamenilor care trăiseră atâţia ani sub regimul comunist şi lupta cu găştile care au stăpânit mediul de afaceri.

„Adevărul“: Aveaţi 18 ani când aţi părăsit România comunistă şi aţi plecat în Germania. Cum a fost primul contact cu capitalismul? 

Dragoş Anastasiu: Cum să fie… am plecat din Bucureşti şi am aterizat pe cel mai mare aeroport din Europa, la Frankfurt. Era ca în vis, primele momente nu erau reale: în două ore să ajungi de la coada la unt din Bucur Obor în aeroportul din Frankfurt, ai senzaţia că e ireal. În prima zi, mama mi-a zis „hai să mergem la un supermarket!“. Am ajuns în faţa unui raion unde am văzut 50 de feluri de cafea, sute de pachete... Atunci am avut un sentiment profund de nedreptate: cum se poate ca aici să fie aşa şi la două ore de zbor să găseşti numai porcăria aia de nechezol. A fost un blocaj la început. După care… te obişnuieşti. Cu binele te obişnuieşti repede.

În Germania aţi studiat medicina.
Da, am terminat medicina şi am lucrat patru ani în spital.

Şi cum aţi hotărât să vă întoarceţi în ţară şi să începeţi afacerile cu autocare?O cunoştinţă din România care avea nişte autocare m-a rugat să îl ajut în relaţia cu nişte autorităţi din Germania. Am făcut asta în paralel cu medicina, fără vreo intenţie serioasă. Şi din această joacă s-a născut o relaţie cu cea mai mare firmă de transport din Germania. La un moment dat, cei din Germania au avut probleme cu cei din România, pentru că aici era o devălmăşie totală, nimeni nu ştia de contabilitate, unde se duc banii… Şi ăştia din Germania s-au supărat şi mi-au zis: „Noi pe tine te-am cunoscut, nu vrem să mai lucrăm românii. Dacă vrei să continuăm relaţia, te duci tu în România“. Am zis „OK, a venit momentul să fac altceva“. Era 1995. Ca medic aveam 7.000 de mărci salariu – nu era rău deloc. La firma de transport am negociat măreţul salariu de 1.500 de mărci – salariu mare pentru România. După o vreme, nemţii n-au mai vrut acţiuni şi firma din România a rămas a mea. 

Era dificil să vii din Germania şi să te apuci de afaceri în România? Era un avantaj sau un dezavantaj?
Am ajuns în Bucureşti şi nu ştiam absolut nimic în afară de limba română. Nu ştiam legislaţie, nu aveam autorizaţie, nu ştiam management. Primul şoc a fost atunci când concurenţa a trimis Garda Financiară peste noi. Nu înţelegeam nimic. Şi apoi, inflaţia era 150%, 200% pe an. V-am zis, era o devălmăşie, dar era entuziasm. Am adus un autocar, am deschis uşa, s-a umplut şi a plecat în Germania. Şi tot aşa. Era valul şi m-am urcat cu inconştienţă pe val, fără să îmi dau seama de posibile consecinţe. Azi ar fi imposibil să mai faci afaceri aşa.

Cu câţi bani aţi început?
Cu 30.000 de mărci luaţi împrumut de la mama. Am încept într-o cameră, cu doi şoferi şi un autocar dat în leasing de germani. Am pus doi oameni la vânzare de bilete, mai eram eu, contabilul, plus un partener care se ocupa de piuliţe şi de şuruburi la autocare. După un an, i-am dat banii mamei înapoi.

Ce fel de probleme aţi întâmpinat atunci, la început?
Mă izbesc şi azi de mentalităţi. Iar pe atunci, mentalitatea colaboratorilor era şi mai şi. Veneam dintr-o perioadă în care iniţiativa era descurajată. Aşa am trăit în comunism: nu era bine să ai iniţiativă, trebuia să faci ce ţi se spune. Şi mai era şi atitudinea asta: “Nu-mi pasă! Ce dacă e murdar pe jos? Merge şi aşa”. Apoi, mi s-a pus imediat ştampila de neamţ: „Vine neamţul şi ne fură ţara!“.

Aţi avut propuneri să faceţi vreo afacere dubioasă, să daţi un tun?
Chiar aşa, sub forma asta, nu.  Au fost nişte propuneri să privatizăm, să cumpărăm câte ceva de pe la stat, dar nu am intrat în niciuna. Cele mai multe erau de tip imobiliar. Hai să cumpărăm terenul ăla, hai să cumpărăm fabrica aia, o demolăm, facem ceva în locul ei. Nu m-a tentat niciodată zona asta imobiliară. Am intrat într-o licitaţie pentru nişte garaje. Am pierdut licitaţia, pentru că n-am fost din gaşcă. Eu n-am trăit aici multă vreme. În 1995, când am venit eu, găştile se formaseră. Erau ei între ei. Iar eu nici n-am avut capital la început. Am adunat încet-încet. Alţii, în 95, deja făcuseră cheagul. Până mi-am dat eu seama şi am adunat un capital, s-a făcut anul 2000. Multe lucruri erau deja făcute. Aveam senzaţia că nu mai e loc, abia după aia mi-am dat seama cât de mult s-a mai putut fura, din 2000 până în 2014. De mai multe ori am discutat cu prietenii şi spuneam: „gata, se potoleşte treaba, s-a terminat ce era de furat“. Dar, nu, se fura în continuare.

Acum cam care mai e proporţia găştilor?
Senzaţia mea e că găştile s-au cam spart şi că începe să fie un atreprenoriat curat. Principala problemă a României post-decembriste a fost ocuparea spaţiului de către găşti. Şi ăia mici, normali, n-au mai avut loc. Asta a condus şi la degradarea imaginii antreprenoriatului. Dacă eşti antreprenor e clar că eşti hoţ, că nu puteai să faci ceva dacă nu furai. Ai furat, e clar că ai furat ceva, nu? Deci, antreprenorii şi politicienii, ei împreună, au făcut aceste găşti. Dar găştile încep să se spargă. Se duc în cantonament la Rahova, se sparg de frică. Şi începe să iasă munca la iveală. Dar uite că a durat 25 de ani. De câţiva ani, o mână de oameni care devine din ce în ce mai mare, încearcă să schimbe mentalitatea asta că oamenii de afaceri sunt hoţi. Mergem prin licee cu programul „Vreau să fiu antreprenor“. Le explicăm adolescenţilor că antreprenoriatul nu este despre furăciune şi şmecherie. E despre muncă şi asumare de riscuri.

Şi înţeleg?Îi întreb: de ce vrei să fii antreprenor şi spun „ca să n-am şef, ca să câştig mai mult, ca să n-am program, ca să fac bani mai repede“. Şi există în mintea lor această imagine că antreprenorii ciordesc. Aud de la părinţi. Merg pe stradă şi văd case şi maşini frumoase şi spun: „Ia uite, vezi ce au ăia? Îţi dai seama cât au furat?“. Brucan spunea că peste 20 de ani o să fie bine. Eu zic că 30. Cred sincer că în următorii 10 ani se vor schimba lucrurile. Sunt optimist. Uitaţi-vă şi ce s-a întâmplat la vot, modul în care s-a întâmplat. Faptul că se vorbeşte despre lucrul bine făcut, indiferent dacă ne place sau nu ne place Iohannis. Ai mei, pe aici (n.r. - arată spre angajaţi), zic „domne, trebuie să facem lucrul mai altfel decât până acum“. S-a creat aşa o…

Aţi păstrat legătura cu nemţii. Ce simt ei pentru România, acum, după alegerea lui Iohannis?
Niciodată n-am primit atâtea telefoane şi atâtea SMS-uri câte am primit în ultimele săptămâni din Germania. Mi se spune că e un val de simpatie cum a avut România doar în alea trei zile de la Revoluţie până să fie împuşcat Ceauşescu. Acele zile de 22, 23, 24 decembrie 1989. Acuma, nemţii care mă sună îmi spun că e un val de simpatie pentru România absolut incredibil. Ei spun „hai să profităm de el!“. Adică să profite guvernul de el, în sensul în care ar trebui să facă PR. Pentru că valul se cheamă Iohannis. Valul ăsta e în Germania şi în Austria. „Bildzeitung“, care are 3,5 milioane de exemplare pe zi – cum sună? 3.5 milioane tiraj! – a dat o pagină întreagă cu Iohannis pe care a scris: „Acest neamţ conduce România“. Până acum eram romi azilanţi, dintr-o dată suntem cu neamţul la putere. E incredibil. Imaginea în Germania e … wow! Ar trebui să facem acum PR pe ţară, pe România antreprenorială, pe România turistică, ar trebui să ne legăm de asta.

“Copiii din România sunt crescuţi împotriva spiritului anteprenorial”

Se simte în mediul de afaceri că justiţia lucrează?Păi, se simte că se crează spaţiu. Dintr-o dată, lucruri care pentru ăştia de rând erau inaccesibile au început să se elibereze. La licitaţii… se vede că dintr-o dată nu mai sunt unii.

Se poate spune că asistăm la apusul capitalismului de cumetrie?
Cred că da. Nu îmi place parada televizată şi frica asta a tuturor de telefoane ascultate mai rău ca în ’82, când am plecat eu din România. Dar probabil că toate astea erau necesare. Sper să treacă repede şi să nu mai fie la nivel de show-off – în fiecare dimineaţă să ne uităm unde s-a mai făcut o percheziţie. Şi în Germania se fac percheziţii, dar nu se dau în fiecare zi la televizor. 

Multe se dau la televizor şi pentru că e vorba de oameni cunoscuţi, mulţi dintre ei prezenţi în topurile celor mai bogaţi oameni din România. 
Mie nu-mi place amestecătura din topurile astea. În cele de anul ăsta, 25% sunt la puşcărie sau cu probleme, au făcut bani numai pe relaţii cu statul. Topurile astea ar trebui curăţate, să se introducă şi principiul eticii. Cum vine asta: patron bogat cu firmă în insolvenţă? Am avut exemplu concret: cel mai bogat om al României - nu mai trăieşte, dar i-am spus-o în faţă când trăia – să ducă în insolvenţă o firmă şi să îşi bată joc de trei-patru mii de oameni! Înţeleg că ai greşit, dar ia bani din altă parte şi plăteşte-i pe cei care ţi-au dat servicii! Nu se poate aşa! 

Ce v-a spus Dinu Patriciu când i-aţi spus asta? 
Asta e viaţa! N-am cash! 

Credeţi că a vrut să dea ţepe sau n-a ştiut să facă business? 
Despre morţi numai de bine, dar mi-e greu să cred că Patriciu n-a ştiut să facă business. Poate că n-a ştiut să facă un anumit tip de business. De exemplu, nu cred că la „Mic.ro“ a avut în minte ţeapa. Dar până la urmă e o chestie de educaţie şi de respect faţă de cei din jur. 

Aveţi mulţi bani? 
Pentru mine banii nu reprezintă o miză, am bani investiţi aici, am bani investiţi într-un resort din Delta Dunării. Eu cred că antreprenorii pur sânge n-au cash. Sau au suficient de mult cash ca să-şi asigure viaţa privată pe un an.

 Deci ăştia care umblă cu sacoşele de bani nu sunt antreprenori. 
Eu cred că nu. Sunt speculanţi în general. Au făcut bani peste noapte. Easy come, easy go.

 Fiica dumneavoastră trăieşte în Germania. V-a întrebat vreodată de e România aşa cum e? 
Două lucruri m-a întrebat. Era mică, 12 ani, şi a venit în România şi m-a întrebat la un moment dat, eram în maşină: „Tata, tu de ce în Germania porţi centură de siguranţă şi în România nu?“. Mi-am dat seama câtă dreptate avea. Gândeam şi eu inconştient că în Germania toate sunt reglementate, iar în România „merge şi aşa“. Apoi, pe la 14 ani, m-a întrebat de ce toţi vânzătorii din România sunt încruntaţi şi se răstesc, spre deosebire de Germania, unde toţi zâmbesc. 

Aţi fost 7 ani în juriul emisiunii „Arena leilor“. Cât de antreprenori sunt românii? 
Multă dorinţă, puţină putinţă. Puţină educaţie, mult prea mult „merge şi aşa…, hai domne că merge“.

A fost vreo idee genială? 
Nu, dar nu ideea e problema, ci omul. Noi ne uitam după oameni. Trebuia să ne convingă omul. Deci nu suntem aşa buni antreprenori. Statistic, suntem pe ultimul loc în Europa la nivel de antreprenori pe mia de locuitori. 

Poate că şi asta e o explicaţie a ideii tot mai populare cum că România e o colonie. Au venit multinaţionalele şi ne-au colonizat. Au avut loc. 

Da. Păi gândiţi-vă că venim după zeci de ani de anti-iniţiativă. De unde spirit antreprenorial? Copii din România sunt cocoloşiţi şi crescuţi împotriva spiritului anteprenorial, a iniţiativei. Şi se perpetuează până se fac mari. O colegă de aici spunea prin vară: „Uite ne pregătim de bacalaureat“. I-am zis: „Păi tu ai dat bacalaureatul o dată cu mine“. “Păi – zice- nu eu, fiică-mea„. Uite, chestii din astea fără nicio relevanţă arată modul în care gândim. " 

SURSA: adev.ro/nhcjoa

Read More