Simţind aproape asfinţitul,
Îngenunchiaţi, străini şi goi,
Aşteaptă resemnaţi sfârşitul.
Însângeraţi, fără speranţă,
Şi aplecaţi de crudul vânt,
Par răstigniţi, încă în viaţă
Şi-n rugăciune la pământ.
Ei ştiu c-au înflorit c-un rost,
Să fie jertfă frumuseţii
Dar viaţa lor prea scurt-a fost
La fel ca roua dimineţii.
Ne-asemănăm cumva cu ei,
Răniţi de vorbe şi de fapte,
Loviţi în suflet de lachei
Furiş, prin uşile din spate.
Dar dăinuim prin frumuseţe
Şi biruim prin bunătate;
Privind senin spre bătrâneţe,
Rămânem demni până la moarte. (Angelina Nădejde)
