Deportările în Bărăgan- 18 iunie 1951.

Deportările în Bărăgan au fost o acțiune de amploare de „dislocare” întreprinsă în anii 1950 de regimul comunist din România, cu scopul de a reloca forțat în Câmpia Bărăganului populația care locuia pe o rază de aproximativ 25 km de granița cu Iugoslavia, din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, în urma conflictului izbucnit între Stalin și liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito. Spațiul de 25 km de-a lungul frontierei iugoslave se întindea între satele Beba Veche (județul Timiș) și Gruia (județul Mehedinți), acoperind un număr de 203 localități. Au fost deportate și persoane de pe insula Ada Kaleh. În 1956, deportații s-au întors la locurile lor natale.

 În contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, granița dintre cele două țări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la București. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept "elemente cu un factor ridicat de risc". Urmând modelul sovietic, a fost emis H.C.M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care reglementa parțial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, autorizându-se în acest sens Ministerul Afacerilor Interne.
În document se prevedea că:

"Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în acele centre, precum și mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate."

 Această Hotărâre a Consiliului de Miniștri a creat cadrul prielnic desfășurării acțiunilor de deportare plănuite anterior. Aceasta urma să fie a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportările din ianuarie 1945 când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportați în Uniunea Sovietică. Spre deosebire de prima deportare, de această data s-a ales ca destinație stepa Bărăganului, o zonă subdezvoltată și foarte puțin populată. Din acest punct de vedere operațiunea coincidea cu o acțiune de colonizare a regiunii.

În noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945. Un număr de 12791 de familii, respectiv 40320 de persoane, din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan. Au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni.
Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului. După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcați în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case. Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi (prevăzute în anexa H.C.M. nr. 337/1954), care erau, în ordine alfabetică: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna (în raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești).

Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timișoara, "igienizarea Banatului" urmărea, în primul rând, curățarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor. În al doilea rând se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comuniști. Au fost vizați marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriași, hangii sau deținători de restaurante, refugiați basarabeni (2998 de familii, adică 8477 de persoane) sau macedoneni, foști membri în forțele armate germane, cetățeni străini, rude ale refugiaților, simpatizanți ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialități demise, rude ale contra-revoluționarilor și toți care i-au sprijinit, activiști politici și pentru drepturile cetățenești, foști oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.

Un HCM din 7 decembrie 1955 a dispus eliberarea și întoarcerea deportaților. Se presupune că acest lucru s-ar fi datorat primirii României în ONU, România, mai bine zis "Republica Populară Română", fiind astfel obligată să respecte, cel puțin formal, drepturile omului. Cei mai mulți deportați s-au întors în Banat în cursul anului 1956. În perioada 1951-1956, cât a durat domiciliul forțat în Bărăgan, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii.
În 1956, după eliberarea deportaților, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deținuții politici „recalcitranți“, care își executaseră anii de condamnare și erau trimiși aici pentru „supliment de pedeapsă“. Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, dată în completarea H.C.M. nr. 337/1954, preciza că Ministerul Afacerilor Interne poate stabili domiciliu obligatoriu și celor care prin fapte sau manifestări încearcă să primejduiască regimul de democrație populară[4]. În 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și, astfel, urmele fărădelegilor au fost șterse.
După ce ani de zile nu s-a mai vorbit oficial despre aceste fărădelegi, abia în 1972 Nicolae Ceaușescu a criticat deportările în Bărăgan, calificându-le drept "măsuri greșite" care au adus daune "politicii naționale" a partidului.

În 1990, la Timișoara a fost înființată Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan.
Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan, din Timișoara, împreună cu Asociația Foștilor Deţinuți Politici, din Turnu Severin, și-au asumat printre altele și rolul de administrare a memoriei deportării prin editare de cărți, arhivare de documente, instalarea de monumente și organizarea periodică de simpozioane și comemorări.
În anul 1996, la comemorarea a 45 de ani de la deportare, Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan a ridicat Monumentul Deportării, amplasat în Parcul Justiției din Timișoara.

O altă acțiune întreprinsă de Asociația foștilor deportați în Bărăgan a fost să construiască, în incinta Muzeului Satului Bănățean din Timișoara, o replică fidelă a unei case de pământ bătut, acoperită cu paie, așa cum au fost obligați deportații să-și construiască în plin câmp. Casa este compusă din 2 încăperi – cameră de locuit și bucătărie - mobilate cu puține lucruri, asemeni cu acelea pe care oamenii dislocați peste noapte au reușit să le ia cu ei.

Conform studiului „Deportații în Bărăgan 1951-1956”, au fost vizate un total de 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel:

    19.034 chiaburi și cârciumari
    8.447 basarabeni
    3.557 macedonieni
    2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului
    1.330 cetățeni străini
    1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate
    1.054 titoiști
    731 dușmani ai regimului socialist
    590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră
    367 persoane care ajutaseră rezistența anticomunistă
    341 criminali deținuți
    257 germani
    162 foști moșieri și industriași

Read More

Vinovaţii fără vină.

 "Bărăgan, surghiunul românilor"!

"Şes întins, stepă, spre Răsărit. Dacă Răsăritul înseamnă o speranţă, în comunism drumul este invers, spre degradare, "pohod na Sibir". În Rusia auzeai: "l-au trimis în Siberia". În România se spunea: "L-a dus în Bărăgan surghiunul Românilor". Sensul e acelaşi fără judecată, fără vină, la exterminare.
Începutul a fost în 1949 şi apogeul în 1951.
Oamenilor nu le venea să creadă. Nu vedeau decât cerul deasupra şi buruiana în jur. Nici umbră de pom, nici ţipenie de vietate. Setea îi chinuia, căldura îi sufoca, ploaia îi muia până la piele. Au început să dureze sate de bordeie, ca pe timpul barbarilor, acum în "era socialismului luminos".
Aşa au apărut noi aşezări cu numele de: Rubla, Dâlga, Lăţeşti, Răchitoasa, Olaru, Perieţi, Luci-Giurgeni, Măzăreni, Zăgana-Vădeni, Căteşti, Fundata.
Au fost "descălecaţi " aici 45.000 de şvabi, 15.000 sârbi, 10.000 români de pe frontiera de Vest şi sute de  basarabeni. Ei au întemeiat "Voievodatul Suferinţei"; ei au deschis o nouă filă în viaţa României: pedeapsa administrativă."

Amintiri din Bărăgan : Angela Borş, născută în satul Becicherecu-Mic, din judeţul Timiş, supravieţuitoare a celui mai diabolic plan de epurare socială inventat de regimul comunist.

16 iunie 1951.  Avea doar câţiva anişori când împreună cu părinţii au fost alungaţi din propria casă de Securitate.
În dimineaţa zilei de 16 iunie, pe la ora patru, au năvălit în case ofiţeri, subofiţeri şi soldaţii de securitate cu armele gata de tragere. Oamenilor li s-a spus să-şi ia cu ei strictul necesar şi să nu creadă că se vor mai întoarce vreodată la casele lor. Circula zvonul că vor fi duşi în Siberia sau chiar că vor fi împuşcaţi de miliţieni. „Au băgat groaza în noi. Miliţienii erau înarmaţi, loveau în stânga şi-n dreapta. Ne-au spus că avem două ore să ne facem bagajele. Nu ni s-a zis nimic, nici de ce vom pleca, nici unde vom fi duşi. Eram convinşi că ne duc în Siberia. Aceste zvonuri au produs asupra noastră puternice traume psihice", îşi aminteşte Angela Borş, în vârstă acum de 62 de ani.
Au fost îmbarcaţi în vagoane şi transportaţi către inima Bărăganului şi lăsaţi în mijlocul câmpului, sub cerul liber. Peste câteva săptămâni, acolo avea să se nască satul Fundata, cu străzile A, B, C... până la H, pline de colibe şi bordeie.
"Când am ajuns aici bătea un vânt puternic. Era un câmp pustiu. În prima noapte, am dormit pe haine, sub cerul liber. A doua zi, ne-au dat patru ţăruşi şi o parcelă pentru a ne construi un bordei în care să ne adăpostim. Ni s-a spus că nu avem voie să părăsim perimetrul. Iernile erau geroase şi făceam focul cu paie. Pentru a mă putea hrăni, părinţii mă luau cu ei la cules bumbac", spune Angela Borş.
„Dormeam în paie sau pe rogojini, apa de băut se aducea în cisterne şi avea gust de motorină ori era plină de viermi. Hrana era insuficientă, iar medicamentele lipseau. În anii aceştia am suferit de frig, de foame, ne-am înbolnăvit, iar urmările se cunosc şi astăzi", povesteşte gălăţeanca.
Până în anul 1955 au avut stigmatul D.O. (domiciliu obligatoriu). Nu aveau voie să părăsească satul unde locuiau şi să se deplaseze peste o rază de 15 kilometri în jur. Erau priviţi ca nişte „criminali şi bandiţi".
" În perioada de domiciliu obligatoriu s-a născut şi singura mea soră, Maria Geovana, care din cauza condiţiilor inumane în care şi-a început existenţa (născută pe o saltea îngheţată) a avut şi are o stare precară de sănătate", spune fosta deportată.
"Nu pot să spun că am avut copilărie. Această parte din viaţa mea lipseşte. Pentru că, de foarte mică, am avut responsabilităţi. A trebuit să îngrijim de animalele din curte, să muncim la câmp alături de părinţi. Tata a suferit de afecţiuni psihice şi a murit, iar mama este paralizată de 18 ani la pat", povesteşte interlocutoarea noastră.
În anul 1955 s-a ridicat domiciliul obligatoriu, dar nu au avut niciun loc în care să poată pleca aşa că au rămas la Fundata până în anul 1963. Avea 14 ani când a părăsit pentru totdeauna „Ciulinii Bărăganului".

Amintiri din Bărăgan : Constantin Ciolac şi sora lui Elena.

În Rubla, satul de deportaţi din Bărăgan unde au avut domiciliu obligatoriu sute de români,   nu a mai rămas decât o singură gospodărie, locuită de un singur om, Constantin Ciolac, fiul unor deportaţi basarabeni, care se luptă, la cei 60 de ani ai săi, de unul singur cu pustiul din jurul său. 
Familia Ciolac a fugit din Basarabia în ’44, din calea Armatei Roşii. Erau înstăriţi şi ştiau că averea ar putea să-i coste deportarea în Siberia. Elena avea un an când părinţii ei au plecat spre Bucureşti, în speranţa că vor scăpa de ruşi. Îi însoţea o mătuşă şi un unchi şi cu toţii au pribegit până în Perea, judeţul Timiş, fiindcă Bucureştiul împânzit deja de ruşi era un loc periculos pentru refugiaţii basarabeni. În Banat au stat şase ani şi ceva, până în '51, când a început urgia deportărilor. Au intrat şi ei pe lista persoanelor periculoase pentru regim şi, într-o zi de vară, au fost anunţaţi că or să se mute şi că au voie să ia lucruri cât să le încapă într-o căruţă. "Constantin era mic, nu avea nici un an, dar eu mai ţin minte, când au venit să ne ia. N-o să uit toată viaţa că am luat o icoană de pe perete şi m-am aşezat în faţa căruţei plângând. N-am impresionat comisia deloc. Din contră, le-am înrăutăţit situaţia părinţilor, când s-a văzut că în familia noastră copiii sunt învăţaţi să se roage la icoane", ne-a povestit Elena. Fără prea multe menajamente, deportaţii au fost urcaţi în vagoane concepute pentru transportul vitelor, iar după câteva zile aveau să ajungă în mijlocul Bărăganului, într-un câmp pe care erau marcate locuri de casă cu ţăruşi. Fuseseră aduse acolo 300 de familii, în majoritate nemţi, dar şi turci, bulgari, sârbi şi români. Străzile şi locurile de casă s-au repartizat pe etnii, li s-au dat paie pentru chirpici, tocuri de uşi şi ferestre şi au fost invitaţi să-şi ridice singuri locuinţele. În funcţie de numărul de copii, fiecare familie trebuia să contribuie cu chirpici şi pentru construirea dispensarului, a şcolii şi a Sfatului Popular. "La început, am dormit într-un bordei, de fapt în groapa de unde se scosese pământ pentru chirpici. Într-o zi a venit o ploaie torenţială ce a inundat bordeiul şi a trebuit să ne adăpostim sub căruţă, până când a fost gata casa", ne-a povestit Elena. Femeia nu uită cum era să-şi omoare fratele. "Familiile cu copii mici aveau raţie de lapte praf. Îmi era foame tot timpul, iar într-o zi, după ce părinţii au plecat la muncă, eu am băut tot laptele şi lui i-am fiert nişte grâu. Cred că nu l-am fiert bine, fiindcă a început să se umfle şi să se învineţească la faţă după ce l-a mâncat. Noroc că l-a văzut mătuşa şi l-a dus repede la dispensar, că altfel murea. Priveam toată grozăvia aia gândindu-mă că, dacă nu mai e el, îmi rămâne mie laptele praf, pentru totdeauna. Ce ştiam eu, eram un copil înfometat, iar foamea dezumanizează!", ne-a povestit, cu vocea gâtuită de emoţie, Elena.
Cei doi fraţi îşi amintesc că, după şocul de la început, când circa 300 de familii s-au văzut luate de acasă şi aruncate într-un câmp pustiu, viaţa a început să capete un curs firesc în satul Rubla. Majoritatea deportaţilor erau de etnie germană, iar cultura şi civilizaţia lor au făcut minuni. Nemţii şi-au făcut case mai mari decât ceilalţi, iar grădinile lor erau o minunăţie, cu straturi de legume despărţite de rânduri de flori. În curând, tot satul le copia stilul de viaţă, iar corectitudinea şi cinstea deveniseră legi nescrise. Nu era nevoie de garduri ce să delimiteze proprietăţile, iar corvoadele din câmp se făceau în comun, fiecare membru al comunităţii fiind ajutat de ceilalţi să îşi facă norma până la capăt. La mijlocul anilor '50, restricţiile au fost ridicate, iar primii care au plecat din Rubla au fost nemţii. În locul lor au fost aduşi deţinuţi de drept comun. Aceştia au fost lăsaţi să locuiască în casele nemţeşti până le-au distrus, lăsându-le fără uşi şi geamuri şi cu acoperişurile sparte. Apoi, în locul infractorilor, au fost aduşi, în aceleaşi case, deţinuţii politici.
"Au ajuns aici Corneliu Coposu, Penescu, Mureşanu. Toţi aceştia şi mulţi alţii fuseseră miniştri, înalţi funcţionari de stat, intelectuali, preoţi, călugări. Când au venit, după ce stătuseră ani de zile în închisoare, erau ca nişte cadavre ambulante, numai piele şi os, şi, în bătaie de joc, i-au băgat în fostele case ale nemţilor, distruse între timp de deţinuţii de drept comun. Încet, încet, le-au reparat şi s-au pus şi ei pe picioare. Ţin minte că aveau dreptul să primească scrisori şi colete, chiar s-a înfiinţat un oficiu poştal în sat, iar familiile le trimiteau de mâncare, ajutându-i să-şi revină după ororile îndurate în închisori", ne-a mai povestit Constantin.
(sursa : adevărul.ro, jurnalul.ro,www.fericiticeiprigoniti.net)

Read More

Bărăganul - surghiunul românilor

"Şes întins, stepa spre Răsărit. Dacă Răsăritul înseamnă o speranţă, în comunism drumul este invers, spre degradare, "pohod na Sibir". În Rusia auzeai: "l-au trimis în Siberia". În România se spunea: "L-a dus în Bărăgan surghiunul Românilor". Sensul e acelaşi fără judecată, fără vină, la exterminare.
Începutul a fost în 1949 şi apogeul în 1951.
Trenuri după trenuri, încărcate cu trupe şi armament, înfrăţite cu cel sovietic, se îndreptau zi şi noapte spre graniţa cu Iugoslavia, ţară ce îndrăznise să se retragă din Cominform.
Alte trenuri, de vite, încărcate cu Şvabi de toate vârstele, veneau dinspre aceeaşi graniţă şi se opreau la Lehliu, Slobozia, Ianca. Alte garnituri, tot de vite, pline cu sate întregi fără deosebire de naţionalitate, din judeţele Mehedinţi, Caraş-Severin şi Timiş, au continuat să sosească în 1949-1950 în aceleaşi staţii de CFR. Înainte de a părăsi locurile natale, fuseseră obligaţi să planteze pari cu sârmă ghimpată, împotriva pericolului imperialist american.
Unii oropsiţi ai soartei au putut lua cu ei vite, căruţe, câte un pat sau masă, după cum îi lăsa inima pe mai marii comunişti din localităţile respective.
Unele familii au plecat descompletate, spre norocul celor ce nu erau acasă.Mânaţi ca vitele, au mers până n-au mai putut. După ce s-au odihnit cât să-şi hrănească pruncii şi să-şi tragă sufletul, au pornit iar la drum, mai spre Răsărit.Când a început a se înnopta, s-au oprit din nou. Vocea miliţianului a tunat peste toată turma:"- Aici, între patru ţăruşi vă este casa şi masa. Aici veţi dormi şi de aici veţi mânca. Aici e satul vostru. Nu aveţi voie să părăsiţi locul, să plecaţi în altă parte!"
Oamenilor nu le venea să creadă. Nu vedeau decât cerul deasupra şi buruiana în jur. Nici umbră de pom, nici ţipenie de vietate.
A doua zi, când a răsărit soarele, pentru ei a început suferinţa. Pământul a fost răscolit şi transformat în val de apărare împotriva vântului nemilos, tot din Răsărit.
Cei mai în putere au plecat cale de ore să caute apă, apă de băut. Setea îi chinuia, căldura îi sufoca, ploaia îi muia până la piele. Au început să dureze sate de bordeie, ca pe timpul barbarilor, acum în "era socialismului luminos".
Aşa au apărut noi aşezări cu numele de: Rubla, Dâlga, Lăţeşti, Răchitoasa, Olaru, Perieţi, Luci-Giurgeni, Măzăreni, Zăgana-Vădeni, Căteşti.
Au fost "descălecaţi " aici 45.000 de Şvabi, 15.000 Sârbi, 10.000 Români de pe frontiera de Vest şi sute de Basarabeni. Ei au întemeiat "Voievodatul Suferinţei"; ei au deschis o nouă filă în viaţa României: pedeapsa administrativă.
Pentru ca "totul să prospere şi lumea să fie fericită", aceste "ctitorii" au fost dăruite spre îngrijire Ministerului de Interne, care s-a preocupat să creeze condiţii de muncă. Ziua trudeau la gospodăriile colective pentru a aduce de-ale gurii la copii şi la bătrâni, iar noaptea săpau bordeie.
Dar a sosit şi August 1951 cu noi dispoziţii pentru "ridicarea nivelului lor de viaţă". Li s-a interzis să mai locuiască în bordeie. Nu era demn de secolul nostru.
Toţi au fost obligaţi să iasă la suprafaţă, să clădească locuinţe, să se înalţe spre soare. Dar tot din pământ. Statul grijuliu a dat pentru fiecare casă o uşă şi o fereastră. Pentru acoperiş aveau libertatea să aleagă între stuf, papură, sau paie.
Seara, la întoarcerea de la muncă, oamenii se ocupau de confecţionarea chirpicilor. Toamna era în prag şi iarna pornise deja, tot din Răsărit. Unii, mai bătrâni, n-au reuşit să-şi facă din timp chirpicii pentru a se usca. Aceasta se datora atât neputinţei lor cât şi lipsei de apă pentru a frământa pământul.
Oamenii trăiau acolo ca într-o închisoare. Grijuliu, Ministerul de Interne îi obliga să meargă săptămânal la viză. Miliţienii munceau "foarte mult". Trebuiau să-i viziteze şi noaptea pe deportaţi.
De foarte multe ori le răscoleau bordeiele, nu de altceva, numai aşa să nu creadă că nu sunt luaţi în seamă.
După moartea lui Stalin, când deţinuţilor politici le-au expirat pedepsele iar celor administrativi sorocul, s-a hotărât să-i aducă în Bărăgan, să se poată bucura de libertate după anii de detenţie.
Tot aşa, tineri sau bătrâni, bărbaţi sau femei. Însoţiţi de domnii miliţieni "ca să nu se rătăcească", au venit şi au fost găzduiţi în bordeie.
Un deţinut politic, care şi-a pierdut vederea din cauza muncii forţate, nu a fost lăsat să meargă la familie, ci a luat drumul Bărăganului. Adevărat umanitarism comunist!
.............................................................................................................................................................
Deţinuţii politici  aduşi în Bărăgan îşi aveau familiile  la  sute  de  km. Nu  aveau de nici  uncie. Cei apropiaţi le-au adus cele necesare unor oameni lipsiţi de orice mijloc, în marea majoritate bolnavi sau bătrâni. Securitatea îi înregistra pe toţi.
După câţiva ani au înscenat procese la o parte dintre cei din Bărăgan având ca acuzaţie ajutorul din partea familiei sau a rudelor. A fost cazul lui Nicolae Penescu, condamnat 8 ani împreună cu fiul, Vladimir Penescu, care adusese mâncare şi îmbrăcăminte tatălui.
Alt exemplu a fost cel al doamnei Niculina Mihalache care, având soţul arestat, a primit vizita nepoţilor. Din aceasta s-a înscenat un proces, s-au dat condamnări, iar unii au murit pentru că au dus o bucată de pâine mătuşei bolnave şi bătrâne.
Nu a fost ultimul caz. Ele au fost numeroase. Dar să lăsăm loc derulării unei poveşti "adevărate". Doamna Niculina Mihalache a fost arestată în Iulie 1947.
De la Ministerul de Interne a fost dusă la Jilava, luând în continuare drumul închisorilor şi domiciliului obligatoriu timp de 17 ani. După ce a stat în închisoarea Mislea între 1951-1954, a plecat la Dumbrăveni. De aici a fost adusă cu Măria Antonescu în domiciliu obligatoriu, în Siberia românească.
În 1955 se găsea la Dâlga, o aşezare în mijlocul Bărăganului, unde oamenii trăiau în bordeie făcute din chirpici, acoperite cu paie. Era o nouă unitate administrativă, înfiinţată de Românii bănăţeni aduşi şi azvârliţi sub cerul liber cu poruncă: "Descurcaţi-vă!". Ce a fost aici, era identic cu viaţa milioanelor de Estonieni, Lituanieni, Letonieni, Polonezi, Basarabeni, duşi în Siberia.
La închisoare aveai o bucăţică de pâine, o fiertură şi un acoperiş. Aici, nici un fel de posibilitate de a te alimenta.De la închisoare, doamna Niculina Mihalache, la vârsta de 65 de ani, a fost dusă direct la Dâlga, fără nici un obiect personal, fără nici un venit şi aşezată în bordeiul unei bănăţence al cărei soţ murise în deportare. Apa se aducea de la singurul puţ cu cumpănă, aflat la doi km. Noroc cu moş Crăcăna, ţăran basarabean trecut prin închisoare, care, având bordeiul în apropiere, îi mai aducea câte o cofă de apă.
Magazinul sătesc se afla la 20 km. Lemne pentru foc nu se găseau. Paiele erau singurul combustibil pentru cine le avea. Crivăţul nu întâlnea nici un obstacol din Răsăritul îngheţat până aici.
În luna Iulie 1955, pe o căldură toridă, doamna Niculina Mihalache a fost luată şi dusă pe jos circa 20 km., până la miliţia raională. Acolo, în curte, a fost ţinută în picioare până după amiază, când un căpitan de securitate de la Ministerul de interne i-a adus la cunoştinţă că i s-a prelungit domiciliul obligatoriu cu încă 48 de luni, din cauza încăpăţânării bărbatului.
Ion Mihalache a refuzat să iscălească declaraţia pe care Patriarhul Iustinian Marina şi Mihai Ralea au venit să i-o ceară din partea lui Gheorghiu Dej. Alţii, printre care Tătărăscu şi Titel Petrescu, după ce au semnat, au fost eliberaţi.
Pentru doamna Niculina Mihalache era prima veste în răstimp de 8 ani, prin care lua cunoştinţă că soţul ei trăia.Sărmana femeie povestea lui Vicu că la aceste cuvinte, deşi spuse cu ură de securist, simţise că totul se schimbase dintr-o dată: picioarele nu o mai dureau, oboseala din trup dispăruse şi chiar zbirii din faţa ei păreau să aibă chipuri omeneşti.
Spre nedumerirea celor de faţă, s-a pomenit spunând de câteva ori: "Vă mulţumesc, vă mulţumesc, Ionică trăieşte. Vă mulţumesc!"
Viaţa a fost grea. Dacă cineva se încumeta să o viziteze, trebuia să treacă pe la punctul de securitate, să se înscrie într-o condică. S-au găsit oameni care i-au adus de-ale mâncării, lemne cu maşina de la sute de km., au sprijinit-o pentru că, bolnavă şi în vârstă, nu avea nici o posibilitate de trai. Din când în când, în miez de noapte era trezită de securitatea care făcea percheziţie în bătaie de joc, răscolind tot bordeiul, aruncând bruma de lucruri, făcând-o purcoi.
Locotenentul de securitate Diaconescu a venit într-una din zile furios şi a întrebat-o de ce nu moare că tot în pământ trăieşte, adăugând cu o voce dură:"Din cauza ta trebuie să stau aici în mizerie şi să umblu cu cişmele pline de noroi!"Bătrâna bănăţeancă era bolnavă şi noaptea delira, visându-se acasă la ea, în mijlocul orătăniilor. De două ori pe săptămână ofiţerul de securitate venea cu maşina şi o ducea. Doamna Mihalache credea că merge la doctor. La înapoiere bătrâna era tăcută, privea în jos şi gemea.
Într-o zi, când s-a întors, a intrat în bordei şi a căzut în genunchi în faţa doamnei Niculina Mihalache spunându-i:"Iertaţi-mă! De câte ori mă duceau acolo erau nişte ofiţeri străini de locurile acestea care mă tot descuseau de Dv. Eu le spuneam adevărul dar ei nu erau mulţumiţi. Astăzi mi-au cerut să semnez o hârtie în care spuneau lucruri rele de Dv. şi mi-au promis că dacă iscălesc îmi dau drumul să merg la mine acasă la Cruceni, în Banat. Şi eu am semnat să pot ajunge acasă. Iertaţi-mă!" şi a podidit-o plânsul.
Doamna Mihalache s-a aplecat, a ridicat-o şi a îmbrăţişat-o, spunându-i: "îmi pare bine că a dat Dumnezeu să te ajut să poţi ajunge la rosturile d-tale şi la casa pe care te-ai chinuit să o faci acolo. Să ai parte de bătrâneţe liniştită."
După plecarea bătrânei a fost adusă în bordei o femeie refugiată din Basarabia. Aceasta recunoştea pe faţă că e informatoarea securităţii şi miliţiei, cărora le spunea tot ce vede şi aude: "Dacă nu fac asta, mă ameninţă că mă trimit în satul meu din Tighina care este sub ocupaţie rusească. Şi acolo nu mai găsesc pe ni-meni,  fiindcă  ştiţi  şi  dumneavoastră că au fost  duşi de mult din căscioarele lor."
Aceasta a fost atmosfera în care a trăit doamna Niculina Mihalache până în Septembrie 1958, când a fost arestată. În noua înscenare a securităţii au fost implicate rude şi prieteni apropiaţi ai familiei. În urma unei anchete dure, în care s-au folosit metode barbare, printre alţii au fost condamnaţi: Preotul Gh. Tomescu din Ţigăneşti-Muscel, care a murit în închisoare, avocatul Gh. Popescu, mort în închisoarea de la Botoşani, Doctorul Belizarie, care a murit în dimineaţa în care securitatea a venit să-l aresteze.
Numărul celor arestaţi şi implicaţi a fost mare şi chinurile pe care le-au suportat sunt incredibile.Doamna Niculina Mihalache a fost deasemenea condamnată şi a pornit pe drumul închisorilor, având de data aceasta asigurată fiertura zilnică.
De fapt, anul 1958 a însemnat o nouă prigoană împotriva deţinuţilor politici de care nu au scăpat nici acei cu domiciliu obligatoriu. În noaptea de 19/20 Septembrie au fost ridicate sute de persoane din bordeiele Bărăganului, pentru a li se înscena procese.
Numai din satul Răchitoasa, ce aparţinea de comună Luciu-Giurgeni jud. Ialomiţa, au fost ridicate în acea noapte 62 de persoane. Pentru justificarea acestui nou abuz, deoarece nu mai aveau motive, au recurs la invenţii, acuzaţii cu totul şi cu totul imaginare. Pentru a ilustra aceasta subliniez că de la ferma Luciu-Giurgeni a fost arestat contabilul şef Ion Almăjan şi învinuit că ar fi ajutat şi pactizat cu cei din domiciliu obligatoriu. Toată lumea ştia că un contabil şef nu putea ajuta cu nimic pe nişte muncitori ce trudeau la o distanţă de kilometri de biroul lui. Nici măcar un kg. de "boabe" în plus nu avea cum să le ofere la ziua de lucru. Au mai arestat pe Dumitra Lungu, soţia lui Neagu Lungu care se găsea cu domiciliu  obligatoriu,  învinuind-o  că  ar fi mijlocit legăturile  între cei  din Bărăgan şi Bucureşti, cu ocazia vizitelor ce le făcea soţului.

Aceste motive puerile pentru arestarea opozanţilor urmăreau la acea dată trecerea lor printr-o nouă înscenare, încovoierea tuturor, obligându-i să recunoască în scris realizările regimului şi în acelaşi timp să devină adversarii propriilor convingeri sau ai celor mai buni prieteni."

(Cicerone Ionițoiu - Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii. Vol. III)

Read More