Ne bântuie fiinţa cu aspre frământări,
Iar noi hrănim nevolnici domoale remuşcări
Cum cerşetorii-n zdrenţe îşi cresc păducheria.
Păcatele-s cât munţii, căinţele mărunte,
Mărturisirea laşă ne-o răsplătim apoi,
Ne reîntoarcem veseli greşelilor din noi
Crezând că biete lacrimi ne fac spre ceruri punte.
În pernele pierzării, Satan înşelătorul
Ne leagănă făptura de taină, ca un voal,
Iar al voinţei noastre nepreţuit metal
La voia-i se topeşte cum se destramă norul.
Da, fără de oprire în jocul sau ne leagă!
În suflet ne pătrunde cu tot ce e mârşav
Şi scoborâm cu clipă spre Iad în pas bolnav,
Iar cloaca ne cuprinde cu-mpuţiciunea-i neagră.
Cum desfrânatul muşcă, dorind împreunarea,
Îmbătrânita ţâţă a târfei, hid trofeu,
Plăcerile oprite le procurăm cu greu,
Din stoarsa portocală ne-mai-zâmbind licoarea.
Foind ca milioane de viermi în răscolire,
În cap ne chefuieşte un ocean de draci
Şi Moartea ne respiră şi-o respirăm buimaci
Întrând în negrul fluviu, gemând a neoprire.
Pumnalul, siluirea, incendiul, otrava,
De n-au ajuns a-şi pune blazonul de ponos
Pe pânză ce ne-o ţese destinul ruşinos,
E semn ca-al nostru suflet încet îşi stinge lavă.
Dar printre râşi, pantere — rânjindu-şi bucuria —
Şacali, maimuţe, scorpii şi vipere-asteptând,
Dihanii fioroase urlând, scrâşnind, muşcând
Şi sufletului nostru sporind menajeria,
E încă o jivină, şi poate cea mai rară!
Şi chiar de nu se zbate iar chipu-i pare şters,
Cu ce placere-ar sparge întregul Univers
Şi lumea-ar înghiţi-o cu pofta lui barbară;
Dezgustul e! — Cu lacrimi din preajmă adunate,
Visează eşafoduri fumându-şi pipa lin;
Pe monstru-acesta gingaş tu îl cunoşti deplin,
— O, cititor făţarnic, — tu, semenul meu, — frate!"( Charles Baudelaire)
