Consiliul Europei

Consiliul Europei este o organizație internațională, interguvernamentală și regională. A luat naștere la 5 mai 1949 și reunește toate statele democratice ale Uniunii Europene precum și alte state din centrul și estul Europei. Este independent de Uniunea Europeană, și este diferit și de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene. Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg.
Consiliul Europei are două dimensiuni: una federalistă, reprezentată de "Adunarea Parlamentară", alcătuită din parlamentari proveniți din parlamentele naționale, și cealaltă, interguvernamentală, întruchipată de "Comitetul Miniștrilor", alcătuit din miniștrii de externe ai statelor membre. Comitetul Miniștrilor reprezintă organismul de decizie al Consiliului Europei.

România a deținut președinția Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei în perioada
noiembrie 2005 - mai 2006.

Obiective :

    • Protejarea drepturilor omului
    • Protejarea democrației pluraliste
    • Protejarea supremației dreptului
    • Favorizarea conștientizării și încurajarea dezvoltării identității și a diversității culturale a Europei
    • Dezvoltarea stabilității democratice în Europa prin susținerea reformelor politice, legislative și constituționale
   • Căutarea soluțiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană:
       • discriminarea minorităților
       • xenofobia
       • intoleranța
       • protecția mediului
       • clonarea umană
       • SIDA
       • drogurile
       • terorismul
       • crima organizată

                                                                                   Harta statelor membre în Consiliul Europei
State membre :

• Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia și Turcia (1949)
• Islanda și Germania (1950)
• Austria (1956)
• Cipru (1961)
• Elveția (1963)
• Malta (1965)
• Portugalia (1976)
• Spania (1977)
• Liechtenstein (1978)
• San Marino (1988)
• Finlanda (1989)
• Ungaria (1990)
• Polonia (1991)
• Bulgaria (1992)
• Estonia, Lituania, Slovenia, Republica Cehă, Slovacia, România (1993)
• Andorra (1994)
• Letonia, Albania, Republica Moldova, Ucraina, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (1995)
• Federația Rusă și Croația (1996)
• Georgia (1999)
• Armenia, Azerbaidjan (2001)
• Bosnia și Herzegovina (2002)
• Serbia (împreună cu Muntenegru) (2003)
• Monaco (2004)
• Muntenegru (2007)
                                                             
State cu statut de observator : 

    
• Canada, Vatican, Japonia, SUA, Mexic și Israel

Read More

Mediocritatea - Mediocrul.

Mediocritatea este plaga civilizaţiei. (John Fowles)

Omul mediocru priveşte fără să vadă, ascultă fără să audă, atinge fără să simtă, mănâncă fără să deguste, se mişcă fără vigilenţă fizică, inhalează fără să fie atent la miros sau la parfum şi vorbeşte fără să gândească.  (Leonardo da Vinci)

"Pentru latini, mediocritas era o virtute. Etimologic, mediocritatea era calitatea celui capabil de discernământ, adică în stare să menţină dreapta măsură în gândire şi faptă. Doar ulterior, în limbile având rădăcina în latină sau împrumutând din aceasta, mediocritatea se va traduce prin nesatisfăcător, de mâna a doua, acceptabil la limită. Un mediocru este, în asemenea înţeles, cineva pe care nu te poţi baza, a cărui muncă ridica semne de întrebare, faianţa pusă de el căzând la scurt timp sau bujia schimbată la maşina trebuind repusa. Cum ar fi spus Ţuţea, referindu-se mai cu seamă la români, "mediocritatea este celălalt nume al aflării în treaba ca metoda de lucru." Nu doar persoanele luate în parte, ci inclusiv rezultatele mai multora la un loc pot fi mediocre: de la un vin prost prelucrat şi până la o clădire anapoda proiectată şi construită în consecinţă, de la un proiect de lege, lăsând prea mult loc la interpretări, la performanţă ineegala a echipei de fotbal. Pe scurt, ceea ce pentru cei vechi era evident o virtute, s-a transformat pentru cei moderni într-un defect. Mai mult, mediocritatea nu doar descrie o situaţie dată, ci devine acuză. A spune despre cineva că este mediocru poate însemna că îl acuzi, printre altele, de incompetenţă, de slabă pregătire profesională, chiar de şarlatanie sau minciună, pretinzând calităţi pe care, iată, nu le probează.
Societatea noastră suferă de constatarea „merge şi aşa”, dublată de formula cinismului cotidian „ca la noi, la nimenea”. De aici ne vin două atitudini contradictorii şi complementare deopotrivă. Pe de o parte, lipsa performantei generale este subliniată de nerecunoaşterea celor care, totuşi, sunt performanţi în mod personal, „stricând” obiceiul locului. De unde plăcerea, unică printre popoare, de a murdări pe cei buni dintre noi, de a le găsi defecte. Pe de altă parte, la polul opus, tot lumea noastră românească mai pătimeşte, în acelaşi registru compensatoriu, din cauza excelentelor umflate. De pildă, un onest profesor chirurg care realizează transplanturi, la ordinea zilei în Occident, ajunge la noi să fie ridicat pe un soclu ridicol de înalt în raport cu valoarea reală a muncii sale. La fel, un fost politruc este gratulat cu formule gen „mare cărturar” sau „minte vizionară”. Iată de ce, una peste alta, între prea puţin şi prea mult, avem nevoie de moderaţie, de mediocritas."(Radu Preda - teolog, director al Institutului INTER din Cluj-Napoca şi titularul catedrei de Teologie socială de la Universitatea „Babeş-Bolyai".

"Mediocritatea e o stare de confort incolor, teama de a întreprinde ceva care ar putea fi o ieşire dintr-un ritm care nu tinde spre nicăieri. Mediocrul e căldicelul din apocalips. Cel care nu e nici rece, nici cald şi care se simte bine aşa. Nu are sau şi-a tăiat singur aripile, şi nu are nici entuziasm pentru înălţimi, nici complexe pentru că s-ar târî ca şarpele. Are şi el o fidelitate. E prieten cu inerţia şi îi face jocul cu fidelitate. Când încearcă să scape de inerţie, nu-i merge. Dar de obicei nici nu încearcă. Se mulţumeşte cu puţin şi parcă ar face anume efortul de a nu produce şi a nu se angaja în ceva semnificativ. La idei înalte nu se ridica fiindcă are picioarele minţii prea scurte. Nu-l ajută capul, cum zice românul. E victima destinului, dar şi a comodităţii şi a refuzului stărilor ieşite din comun. Nu-i place să iasă din comun. Uneori poate fi bine, pentru unii, dar de obicei aceasta înseamnă plafonare.
Mediocrul, deşi ar avea motive să aspire la calificativul de smerit, nu poate fi trecut nicidecum printre smeriţi. Printre orgolioşi, da. Fiindcă lipsindu-i mijloacele valide de cunoaştere, nu-şi cunoaşte limitele şi de cele mai multe ori nu pricepe său nu-i vine bine să recunoască faptul că ar exista ceva mai sus de sine.
Ca să fie smerit ar trebui să ştie de ce. Ca să ştie de ce, ar trebui să nu fie mediocru. Ori, inteligenţa lui e slabă. Fie din fire, fie pentru că nu e lucrată. E ca o floare prin bălării de grădină părăsită. Când se pretinde smerit, n-o crede cu adevărat. Căci, în chip paradoxal, mediocrul poate fi şi infatuat. Când se crede om duhovnicesc din orgoliu, vrea să fie considerat smerit. În felul acesta e mereu într-un fals. Când îţi cunoaște limitele, iese din categoria mediocrităţii vulgare şi intră în categoria mediocrității cuminți, conștiente şi supusă destinului nedrept cu dansul. Atunci poate fi şi smerit.
Să ne limpezim însă. Cine sunt mediocrii? Intră în această categorie oameni simpli, cei cu o cultură limitată, adică toţi cei care nu intră în categoria oamenilor culţi, deştepţi, talentaţi, geniali? Nu.

„În clipa de faţă, una dintre problemele grave ale României este mediocritatea elitei intelectuale. Până la urmă, o elită are sens atâta vreme cât răspunde problemelor reale, organice ale unei societăţi. Altminteri, elita respectivă este o simplă închipuire... Sunt oameni închipuiţi, cu pretenţii foarte înalte, dar care nu ştiu să răspundă somaţiilor societăţii reale şi nici nu sunt legaţi de acestea“. (Ilie Bădescu - profesorul sociolog, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române)

"Mediocritatea din ierarhia socială nu reprezintă altceva decât lumpenul îmbogăţit. Gustul său nu este rafinat, dar posibilităţile materiale îi dau dreptul să se distanţeze de mediocrul sărac prin opulenţa excesivă. Esenţa lor însă este aceeaşi. Nu-şi pot depăşi niciodată cercul cognitiv în care sunt destinaţi să trăiască, dar prin poziţie socială şi solidaritate de specie, ei pot bloca proiectele intelectuale ale celor aleşi.
Complăcerea în mediocritate este azi trăsătura cea mai distinctă a societăţii româneşti. Intelectualii noştri au rămas cu voluptate în cercul prostiei lor. Au atins un climax cu valoare de limax.
De aceea, după revoluţie, deşi ne-am căpătat libertatea deplină, nu am reuşit să producem mari valori în domeniul literaturii, filozofiei şi artelor. Nu că ele nu ar exista, dar funcţionarul cultural este un mediocru şi prin natura să se opune realizării omului creativ.
Mediocrul aflat în funcţie decizională, frustrat de un peisaj în care respiră, dar nu-l înţelege şi lipsit de conştiinţa ratării, ajunge să impună celorlalţi tot ceea ce a refuzat să facă în viaţă." (Adrian Majuru-jurnalist, istoric, antropograf)


Consider mediocritatea a fi mai rea decât prostia. Omul prost nu - şi dă seama, nu cunoaşte altceva. Dar mediocrul recunoaşte, îşi dă seama de multe, suferă şi totuşi nu face nimic în privinţa asta.

Principalele "trăsături" ale mediocrului :

1. Spiritul de turmă.
2. Cărţile şi studiul sunt pentru tocilari.
3. Este total lipsit de originalitate.
4. Se complace în anumite situaţii , exclamând “Soarta!”
5. Lasă, că şi mâine mai e o zi…
6. Las-o bă, că merge aşa!

Read More

„Comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“.

Martirul reprezintă o sinteză a smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în el, în lupta împotriva răului de orice fel, răbdând chinul, nedreptățile sau dându-și viața de dragul lui Hristos, a adevărului și a credinței creștine.
Mucenicul creștin luptând pentru adevăr, luptă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii și a nedreptății de orice fel. ”Mucenicii au fost omorâţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe o formă luată de rău în vremurile şi locurile respective”.
Cei omorâți sau închiși de comuniști sunt martiri creștini pentru că au luptat împotriva răului, întruchipat la acea dată de comuniști.
Aceștia au devenit martiri creștini, chiar dacă crezul lor creștin a interferat uneori cu orientarea, simpatia sau convingerile politice ale vremii și nu pot fi catalogați pentru aceasta nici ca revoluționari sau răzvrătiți și nici ca dușmani ai poporului, cum îi defineau cenzorii ideologici odinioară, iar mai recent îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari, reacționari şi nedemocraţi.
Martirii adormiți în Domnul sau în viață, din perioada prigoanei comuniste, sunt martiri creștini și fericiți în Domnul și nu sunt doar niște luptători anticomunişti sau eroi ai neamului, deoarece și-au dat viața sau și-au pus-o în lupta împotriva celei mai odioase fiare apocaliptice a răului: comunismul.
Pentru martirii în viață, aceștia păstrează demnitatea de martir creștin, doar dacă au rămas constant până în prezent în lupta împotriva răului și nu s-au lăsat reeducați de Piteștiul modern al zilelor noastre, precum și cei ce au fost torționari și s-au căit de faptele lor, se pot mântui.
Însă, cine se lasă modelat sau reeducat după duhul lumii acesteia, nu mai poate fi numit martir, chiar dacă a suferit în temnițele comuniste, întrucât ”cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”.
Există un interes fățiș pentru o astfel de transformare și deturnare a stării de martir creștin, în luptător moral pentru un bine nedefinit sau definit partinic și astfel martirul creștin, devine pe nesimțite, un deontolog al societății civile sau al responsabilității civice şi un specialist al suferinţei lui de odinioară sau al suferinţei altora…!?
Lupta împotriva răului pentru o mică sau lungă perioadă din viața noastră nu ne îndreptățește la demnitatea cerească de martir, ci fermitatea, curajul, răbdarea în suferință și atitudinea constantă de a lupta cu timp și fără timp, ”împotriva duhurilor răutății”, până în clipa morții, acestea ne dau cununa vieții veșnice.

Având în vedere că după unii „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“, ba chiar se consideră, după 20 de ani de la căderea lui, „mai periculos decât fascismul” și luând în considerare că istoria ține de conținutul credinței creștine, Biserica este datoare moral să intervină și să-și precizeze poziția față de următoarele dileme etice și constatări morale:

   - Cum e posibil să se demaște totalitarismul ateu și să se condamne crimele comunismului, fără să se treacă la identificarea responsabilităților și culpabilităților celor care le-au comis?
  -  Nu este moral ca la finalul războiului rece și în perioada tranziției năucitoare, bilanțul să arate, că tot victimile sunt cele care au pierdut și atunci și acum, iar torționarii și fii acestora precum și politrucii jefuitori la toate nivelurile, să câștige și atunci și acum.
  -  Nu este oare o ipocrizie fără mărgini să condamni crimele comunismului fără să fie demascați adevărații călăi?
  -  De ce crimele și ororile comunismului nu sunt considerate genocid sau holocaust și condamnate ca atare, așa cum au fost declarate cele ale nazismului?
  -  De la ce număr de victime în sus este valabil un genocid sau un holocaust?
Iată întrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului.

Din păcate, atât politicienii din România și cei din Uniunea Europeană cât și Biserica se complac duplicitar, de două decenii în această incertitudine și compromis, prin faptul că nu condamnă moral, cu toată fermitatea adevărului, comunismul ca ideologie care deformează, umilește și ucide pe om.
Fără reconsiderarea și asumarea istoriei, pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară, atât pentru Biserică, cât și pentru societatea românească.
Reconcilierea națională prin iertarea creștină este soluția vindecării României și a rănilor sufletești din inimile foștilor deținuți politici sau deținuți pe motive de credință și luptă împotriva răului. Trebuie să avem milă şi pentru cei ce au torţionat şi să-i conştientizăm de răul făcut, măcar în ultima clipă a vieţii lor, să-i îndemnăm spre pocăinţă şi îndreptare, precizându-le faptul că, sintagma folosită de ei: mi-am făcut doar datoria şi am îndeplinit un ordin dat, nu reprezintă o scuză şi nici o îndreptăţire morală, ci starea jalnică în care au ajuns ei, la un moment dat în viaţa lor: aceea, că au fost folosiţi doar ca instrumente ale torturii şi ale morţii. Pocăinţa lor ar reprezenta de fapt, dezicerea tocmai de acea perioadă a căderii lor. Altfel, vor rămâne într-o permanentă stare de decădere morală în veşnicia păcatului.
(Pr. prof. dr. Mihai Valică  - "România între martiraj, ocrotirea şi răsplătirea torţionarilor și teroarea ideologică.")

Read More

PATRIOTISM

PATRIOTÍSM s. n. Sentiment de dragoste și devotament faţă de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei. – din fr. patriotisme.
Prin patriotism se definește legătura emoțională față de o țară și de o națiune din motive etnice, politice, culturale sau de altă natură.
Patriotismul (din latină patria: tărâm părintesc, tărâm al taților, originea greacă denumea inițial linia de filiație paternă) se înțelege ca iubirea pentru o țară și pentru locuitorii ei sau ca promovarea unui neam printre celelalte și nu trebuie confundat cu xenofobia: preferința exclusivă pentru un singur neam, însoțită de marginalizarea minorităților și de ostilitate față de străinătate.

Ca şi alte concepte sociologice fundamentale, conceptul de patriotism a cunoscut şi va cunoaşte, pe parcursul evoluţiei istorice a societăţilor umane, mutaţii care îi corelează semnificaţia cu caracteristicile etapei în care se găsesc comunităţile umane respective. De fapt, patriotismul, definit ca sentimentul de dragoste faţă de patrie, faţă de locurile natale, este mai puţin supus mutaţiilor istorice decât conceptul de patrie. Fără îndoială, în zona geografică în care trăim, patriotismul, venind din profunzimea conştiinţei naţionale, se va mai ridica în mod dominant mult timp deasupra altor forme de conştiinţă umană.
La acest început de mileniu, patriotismul românilor trebuie să fie unul constructiv, în sensul că sentimentul patriotic trebuie nu doar clamat sau contrapus celui al altor etnii trăitoare în zona noastră geografică, ci dimpotrivă, trebuie să fie susţinut de fapte, de acţiuni care să dovedească ataşamentul şi dragostea faţă de patria noastră - România.
A privi indiferent cum unii cetăţeni ai ţării - care adesea practică un patriotism de suprafaţă şi nu au alt crez decât îmbogăţirea rapidă şi fără scrupule - distrug cu bună ştiinţă patrimoniul natural al patriei prin poluare, jefuirea pădurilor, în general a mediului natural care este moştenirea comună a noastră a tuturor, este o atitudine nepatriotică.
A admite devalizarea sistemului financiar-bancar, a economiei în general, care provoacă nemeritate şi nedrepte suferinţe poporului, deci compatrioţilor noştri, este departe de a fi patriotism.
A slăbi sau submina prin incompetenţă, indiferentă, birocratism sau chiar corupţie autoritatea şi credibilitatea instituţiilor statului de drept este o atitudine nepatriotică.

Se deosebește de naționalism prin referința juridică și ideologia politică : patriotismul se referă la dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu, și tinde a constitui statele pe bază teritorială (indiferent de origini și limbi, ca de exemplu în Elveția), cu o legislație inspirată din jus soli ; naționalismul se referă la dreptul strămoșesc care definește comunitățile istorico-lingvistice și tinde a constitui statele pe bază etnică, cu o legislație inspirată din jus sanguinis.
Nicolae Iorga spunea că „un patriot se recunoaște prin faptul că iubește, respectă și caută să adune și să îmbunătățească tărâmurile și oamenii, pe când un șovinist urăște tot ce nu-i seamănă și dezbină oamenii”.
Mihai C. Băcescu spunea că „o patrie iubită se recunoaște din prima vedere fiindcă este o patrie curată, nepoluată, care arată frumos și primitor, indiferent că-i săracă sau bogată, că în ea auzim o singură limbă sau mai multe”.
În viziunea filosofului Vasile Conta, a fi patriot înseamnă: „a fi cinstit, a avea conștiința curată și o inteligență vie, a avea un arbitraj filosofic pentru compatrioții tăi; în fine, un criteriu, din care să reiasă principiul că viața ta aparține tuturor și că tu nu ești decât un luptător într-un război care tinde spre fericirea și gloria țării tale”.

Totodată, va trebui să fim pregătiţi pentru evoluţiile inerente pe care conţinutul noţiunii de patriotism le-a suferit deja în statele aparţinătoare Uniunii Europene şi, în special, în cele semnatare ale Acordului de la Schengen. Desfiinţarea granitelor statale, libera circulaţie a oamenilor, mărfurilor, ideilor, capitalurilor şi dreptul de stabilire a domiciliului pe întregul teritoriu al statelor membre, monedă comună, instituţiile comunitare şi poate chiar o constituţie europeană vor duce fără îndoială la modificări lente, uneori abia sesizabile, dar inevitabile, ale percepţiei sentimentelor patriotice, deşi Europa unita va continua probabil să mai fie mult timp o „Europa a patriilor“.

Civism

CIVÍSM s.n. (Livr.) Atitudine, zel, devotament de care dă dovadă un bun cetăţean. – Din fr. civisme.

CIVÍSM s. n. atitudine politică şi etică de bun cetăţean; devotament patriotic. (< fr. civisme).

Pe lângă legătura emoțională, cuvântul patriotism definește și o atitudine civică, care poate fi predată în școli, manifestată legal prin:

    - anumite drepturi și datorii constituționale, în legătură cu statutul de cetățean al unui stat: de exemplu dreptul de a fi apărat de stat și datoria de a-l apăra, sau dreptul de a fi ajutat bănește de stat și datoria de a plăti impozite și taxe
    - anumite trăsături ale identității naționale, așa cum sunt ele definite constituțional, pe care cetățeanul trebuie, în principiu, să și le însușească: în cadrul dreptului strămoșesc, aceste trăsături se bazează mai ales pe o limbă sau o religie, în timp ce în cadrul dreptului pământean, ele se bazează mai ales pe anumite valori politice (democrate sau nu). În constituția fiecărui stat există o doză de drept strămoșesc și una de drept pământean.

Read More

Drepturile omului

Drepturile omului sunt "de obicei înțelese ca drepturi inalienabile fundamentale la care o persoană are în mod inerent dreptul pur și simplu pentru că el sau ea este o ființa umană.". Drepturile omului sunt astfel considerate ca fiind universale (se aplică peste tot) și egalitare (aceeași pentru toți). Aceste drepturi pot exista ca drepturi naturale sau ca drepturi legale, atât în legislația națională și internațională.
Doctrina drepturilor omului în practica internațională, în cadrul dreptului internațional, instituțiile globale și regionale, în politicile de state și de activitățile de organizații non-guvernamentale a fost o piatră de temelie a politicilor publice din întreaga lume : ". În cazul în care discursul public al societății pe timp de pace global poate fi spus să aibă o limbă comună morală, este ca a drepturilor omului". În ciuda acestui fapt, afirmațiile puternice făcute de doctrina drepturilor omului continuă să provoace chiar și în prezent dezbateri considerabile cu privire la conținutul, natura și justificarea drepturilor omului . Într-adevăr, problema a ceea ce se înțelege printr-un "drept" este în sine un controversat subiect de dezbateri filosofice continue. Multe dintre ideile de bază care au animat mișcarea s-au dezvoltat în urma celui de al doilea război mondial și a atrocităților Holocaustului, culminând cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului din Paris de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1948. Lumea antică nu poseda conceptul de drepturi universale ale omului. Societățile antice au avut "sisteme elaborate de taxe, concepții de justiție, legitimitate politică, și umană înfloritoare, care a căutat să realizeze demnitatea umană, înflorirea, sau bunăstarea în întregime independente de drepturile omului". Conceptul modern al drepturilor omului s-a dezvoltat în perioada modernă timpurie, alături de secularizarea europeană a eticii iudeo-creștine. [6] Precursorul real al discursului privind drepturile omului a fost conceptul de drepturi naturale, care a apărut, ca parte a tradiției medievale Dreptul natural, a devenit proeminent în timpul Iluminismului, cu filosofii, cum ar fi John Locke, Francis Hutcheson, și Jean-Jacques Burlamaqui, precum și o poziție importantă în Discursul politic al revoluției americane și a revoluției franceze. Din această fundație modernă mișcarea pentru drepturile omului apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Primele declarații oficiale care consemneazaă necesitatea respectării drepturilor omului datează din perioada iluministă (secolul al XVIII-lea) – „Carta drepturilor coloniilor americane”și „Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului”, apărută în timpul Revoluției Franceze. După al doilea război mondial, la 10 decembrie 1948, Organizația Națiunilor Unite și-a asumat „Declarația Universală a Drepturilor Omului”.

Drepturile omului sunt  :


---Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţa şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.

---Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta declaraţie fără nici un fel de deosebire că, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limba, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări.
În afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internaţional al ţării sau al teritoriului de care ţine o persoană, fie ca această tară sau teritoriu sunt independente, sub tutela, neautonome sau supuse vreunei alte limitări de suveranitate.

----Orice fiinţa umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale.

---Nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitute; sclavagismul şi comerţul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor.

---Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degrandante.

---Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică.

---Toti oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio deosebire, dreptul la o egala protecţie a legii.     Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egala împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare.

---Orice persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor juridice naţionale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituţie sau lege.

--Nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.

--Orice persoană are dreptul în deplina egalitate de a fi audiata în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptata împotriva sa.

---Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusa nevinovata până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale.
Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internaţional sau naţional. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârşit actul cu caracter penal.

---Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale.
   Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.

----Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat.
    Orice persoană are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa, şi de a reveni în ţara sa.

---În caz de persecuţie, orice persoană are dreptul de a căuta azil şi de a beneficia de azil în alte ţări.
   Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezulta în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.

---Orice persoană are dreptul la o cetăţenie.
    Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia şa sau de dreptul de a-şi schimba cetăţenia

---Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul şi femeia, fără nici o restricţie în ce priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la desfacerea ei.
   Căsătoria nu poate fi încheiata decât cu consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi.
    Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.


---Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singura, cât şi în asociaţie cu alţii.
    Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.


---Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreuna cu alţii, atât în mod public, cât şl privat, prin învăţături, practici religioase, cult şi îndeplinirea ritualurilor.

--Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opniii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat.

---Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică.
   Nimeni nu poate fi silit să facă parte dintr-o asociaţie.


---Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentanţi liber aleşi.
   Orice persoană are dreptul de acces egal la funcţiile publice din ţara sa.
  Voinţa poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voinţă trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc perioadic prin sufragiu universal, egal şi exprimat prin vot secret sau urmând o procedură echivalenta care să asigure libertatea votului.

---Orice persoana, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptăţită ca prin efortul naţional şi colaborarea internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări, să obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale.

---Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului.
  Toţi oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru munca egala.
  Orice om care munceşte are dreptul la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât şi familiei sale, o existentă conforma cu demnitatea umană şi completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecţie socială.
  Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

---Orice persoană are dreptul la odihnă şi recreaţie, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă şi la concedii periodice plătite.

----Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boala, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa sa.
  Mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire deosebite. Toţi copiii, fie că sunt născuţi în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucura de aceeaşi protecţie socială.

---Orice persoană are dreptul la învăţătură. Învăţământul trebuie să fie gratuit, cel puţin în ceea ce priveşte învăţământul elementar şi general. Învăţământul tehnic şi profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învăţământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe bază de merit.
Învăţământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii umane şi întărirea respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale. El trebuie să promoveze înţelegerea, toleranta, prietenia între toate popoarele şi toate grupurile rasiale sau religioase, precum şi dezvoltarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii.
Părinţii au dreptul de prioritate în alegerea felului de învăţământ pentru copiii lor minori.

--Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul ştiinţific şi la binefacerile lui.
Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literara sau artistica al cărei autor este.

--Orice persoană are dreptul la o orânduire socială şi internaţională în care drepturile şi libertăţile expuse în prezenta declaraţie pot fi pe deplin înfăptuite.

---Orice persoană are îndatoriri fata de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale.
În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.
Aceste drepturi şi libertăţi nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.

--Nicio dispoziţie a prezenţei Declaraţii nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare său persoana dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârşi vreun act îndreptat spre desfiinţarea unor drepturi sau libertăţi enunţate în prezenta declaraţi

Drepturile omului în viziunea Uniunii Europene.

Drepturile omului, democrația și statul de drept sunt valori esențiale ale Uniunii Europene. Înscrise în tratatul său fondator, acestea au fost consolidate prin adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale. Țările care doresc să adere la UE, precum și cele care au încheiat acorduri comerciale sau de altă natură cu Uniunea, trebuie să respecte drepturile omului. [8]. Prin articolul 9 se recunosc drepturile fundamentale ale cetățeanului. Aceste drepturi nu sunt o creație proprie a Uniunii Europene, ci apar ca o recunoaștere și apărare a drepturilor interne respectate în interiorul statelor naționale.

  - Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile enunțate în Carta Drepturilor Fundamentale care constituie partea II a prezenţei Constituții.
  -  Uniunea va adera la Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aderarea la această Convenție nu modifică competențele Uniunii așa cum sunt definite în prezenta Constituție.
  -  Drepturile fundamentale, garantate prin Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale și care rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, fac parte din dreptul Uniunii ca principii generale.

Libertatea personală este apărată și garantată în cadrul U.E. conform dispozițiilor Constituției, precum și libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor și libertatea de stabilire. În domeniul de aplicare a Constituției Europene și fără să aducă atingere dispozițiilor specifice prevăzute de aceasta, este interzisă orice discriminare pe motiv de naționalitate.

Institutul Român pentru Drepturile Omului.

Institutul Român pentru Drepturile Omului (IRDO), instituţie naţională, independentă, este învestită prin legea de înfiinţare cu atribuţii de cercetare, formare, informare şi consultanţă. Legea stabileşte, de asemenea, garanţii ale independenţei şi echidistanţei, în concordanţă cu criteriile stabilite pentru acest tip de instituţii de către ONU şi Consiliul Europei, care recomandă înfiinţarea lor în toate statele democratice.
Încă de la înfiinţarea institutului, între Centrul ONU pentru drepturile omului de la Geneva şi România s-a încheiat un acord privind aplicarea unui Program de asistenţă tehnică pentru mai mulţi ani. La încheierea Programului, în evaluarea finală, acesta a fost apreciat drept "primul program cu adevărat amplu de servicii consultative şi asistenţă tehnică întreprins de Centrul pentru drepturile omului".
Deşi în schiţa de principiu i se rezervase doar rolul de adresant al unora dintre activităţile de asistenţă, IRDO şi-a asumat rolul de partener şi coorganizator, cum a şi fost considerat încă de la bun început de Centrul ONU de la Geneva.
În cadrul acestui program, s-au derulat mai multe serii de cursuri, adaptate cerinţelor specifice ale diferitelor grupuri profesionale. Este vorba despre ciclurile "Drepturile omului în administrarea justiţiei", "Predarea şi învăţarea drepturilor omului", "Mass-media şi drepturile omului", "Drepturile omului şi problema minorităţilor", "Prevenirea şi rezolvarea conflictelor dintre cetăţeni şi administraţia locală", "Drepturile copilului" etc.
Beneficiarii acestora au fost judecători, procurori, avocaţi, membri ai personalului din poliţie şi penitenciare, din învăţământul primar, secundar şi superior, din administraţia centrală şi locală, reprezentanţi ai mass-media şi ai organizaţiilor neguvernamentale cu preocupări în domeniul drepturilor omului etc.
După cum se apreciază şi în raportul de evaluare al Comisiei ONU pentru drepturile omului, "IRDO a devenit un factor activ central, atât în ceea ce priveşte asistenţa în organizarea seminariilor, cât şi în ceea ce priveşte producerea şi difuzarea de materiale informative. Într-adevăr - arată în continuare experţii ONU - în multe privinţe IRDO a fost partenerul local al centrului acţionând ca un contact neoficial între centru şi funcţionarii şi agenţiile guvernului, furnizând sprijin logistic, adresând invitaţii participanţilor, recrutând experţi locali, traducând şi difuzând materialele programului, asigurând premisele şi facilităţile tehnice necesare. Este clar că fără ajutorul său, programul nu ar fi avansat atât de eficient pe cât a făcut-o".
În activitatea Institutului Român pentru Drepturile Omului, normele şi standardele înscrise în tratatele internaţionale cu privire la drepturile omului, precum şi jurisprudenţa în materie a tribunalelor internaţionale reprezintă un obiect permanent de preocupare la nivelul tuturor atribuţiilor sale specifice, constând în cercetare, formare, informare şi consultanţă.
În ceea ce priveşte activitatea de educaţie pentru drepturile omului desfăşurată de IRDO, o recunoaştere internaţională o constituie şi acordarea de către Comisia Naţională pentru Drepturile Omului de pe lângă primul ministru al Republicii Franceze în anul 1998 a unei menţiuni cu ocazia celei de a 50-a aniversări a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. De asemenea, IRDO a fost ales în diferite structuri ale unor organisme internaţionale consacrate promovării şi protecţiei drepturilor omului.

Read More

Moralitate ... episodul 1

Moralitate

"Adevărata moralitate nu constă în a urma cărarea bătătorită, ci în a descoperi adevărata cale pentru noi înşine şi a o urma fără teamă."(Mahatma Gandhi )

MORALITÁTE s. f. Însușirea a ceea ce este moral (I 1); natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei colectivități din punct de vedere moral. ♦ Comportare, conduită, moravuri în conformitate cu principiile morale; cinste, bună purtare. – Din lat. moralitas, -atis, fr. moralité.

Moralitatea reprezintă principiile și regulile pe care noi le susținem în argumentarea unei cunoașteri a binelui și răului pentru o perspectivă de timp cât mai îndelungată și cu implicații la un număr de oameni cât mai mare. Moralitatea este o problemă pentru anumite situații date, în care viața oamenilor este pusă în pericol chiar de către oameni.
Moralitatea este o trăsătură psihică a fiinţei umane prin care, unui set de situaţii şi  comportamente mai vag sau mai precis definite, manifestate de propria persoană sau de terţi, îi este asociată o încărcătură pe axa pozitiv-negativ (bine-rau, moral-imoral). Acest set de comportamente este deosebit, deoarece el vizează mai mult decât supravieţuirea individului şi optimizarea bunăstării sale: înţelegerea a „ce e bine şi ce e rău”, adesea individul adminţând faţă de el însuşi ca un act, deşi ar produce efecte în favoarea sa, este imoral.
Categoric există multe elemente cărora mintea umană le asociază o încărcătură emoţională pe axa pozitiv-negativ, fără a avea o legătură cu moralitatea.
În sensul cel mai larg, moralitatea este dată de un set de percepte care definesc modul şi limitele de acţiune ale diferiţilor indivizi înrâuriţi cu voinţă şi capacitate de acţiune proprie, care dacă sunt încălcate, constitue imoralităţi din partea respectivilor.
Pe măsură ce omul a evoluat de-a lungul istoriei sale, atât în sens biologic cât şi psihologic, moralitatea a luat fiinţă, s-a rafinat şi continuă să sufere procese transformaţionale atât la nivel individual cât şi la nivelul grupurilor şi comunităţilor.
În prezent, pentru un motiv sau altul, fiinţele umane manifestă această trăsătură psihică numită moralitate. În calitate de trăsătură psihică, primul lucru care trebuie înţeles despre ea este faptul că este un proces (sau o caracterizare a unui proces) ce are loc în creierul oamenilor. Ca atare, moralitatea este subiectivă (diferă de la un om la altul) şi este dependentă de alte trăsături cognitive şi psihice ale individului de la cele mai fundamentale ( memorie, gândire deductivă, inteligenta, emoţii, învăţare), la cele mai complexe (gândire abstractă, empatie, caracter, sentimente).
O notă importantă specifică îndeosebi secolului XX şi XXI este tratarea probabilistică a evenimentelor viitoare, sub forma conceptului de risc. Astfel, din punct de vedere moral, o decizie sau o acţiune nu trebuie să producă un efect cert, ci este suficient să genereze un risc suplimentar (sau o şansă suplimentară) de producere a sa pentru a fi luată în seamă.
Cel mai adesea răspunsul unui individ la întrebarea ‚dar de ce e bine (moral) aşa?’ constă în enunţarea unei anumite norme morale. Dacă interogarea continua cu‚ "dar de ce norma x este valabilă?", subiecţii care îndeplinesc premizele cognitive menţionate anterior şi care acordă câteva momente de reflecţie, probabil vor răspunde făcând apel la o serie de convingeri (modele ale realităţii) şi norme morale de rang inferior, care, luate împreună generează norma în cauză. Alte ori, în conformitate şi cu idea că la moralitate se aderă, anumite percepte morale vor putea fi justificate doar prin argumentul‚ "aşa este moral fiindcă aşa consider eu că este moral".
Există valori morale care au fost promovate în toate societăţile, de la cele antice, până la cele contemporane: sinceritatea, cinstea, buna-cuviinţă, demnitatea, omenia, cumpătarea etc., înţelesul lor însă a fost diferit de la o perioadă la alta.
Motivele care stau la baza încălcării propriilor principii morale, includ:

- Starea de nevoie – Individul a comis în mod conştient un act imoral în scopul satisfacerii unei nevoi acute ( „A furat pâine fiindcă murea de foame”)
- Superficialitatea – Individul a examinat doar superficial (sau poate chiar deloc) caracterul moral ale acţiunilor sale, considerând, spre exemplu, ca atingerea adusă valorii morale este infimă sau pur şi simplu a acţionat fără o dezbatere cognitivă amplă ( din reflex; impulsiv)
- Interesul personal superior – În cadrul deliberărilor psihice interne, individul a valorizat propriul interes mai presus de percepţia de sine ca om moral.
- Superioritatea scopului final – În percepţia individului, actul imoral este justificat de o finalitate urmărita ce are o valoare morală care depăşeşte cu mult ca amploare deficitul creat prin actul iniţial ( „Pentru a opri o invazie militară străină, s-a apelat la recrutare forţată a tinerilor”)
- Forţa majoră – Individul se afla în imposibilitate de a avea un comportament moral datorită contextului efectiv în care se găseşte ( „Nu poate contribui la întreţinerea copilului său fiindcă nu are venit”).
- Renunţarea la moralitate  - Individul ajunge să se considere pe sine o persoană imorală şi să renunţe sa valorizeze moralitatea sau să îşi evalueze şi controleze comportamentul, sub scuza (fata de propriul supraeu) că „este un om rău şi asta e”. Acest fenomen este probabil foarte rar întâlnit în formă pură – cel mai adesea la persoane cu o dezvoltare intelectuală precară (subdezvoltate ca intelect) şi la psihopaţi. Este mult mai probabil totuşi ca cele mai multe dintre persoanele competente intelectual care au ajuns să se considere „imorali şi asta e”, au făcut-o mai degrabă datorită manipulării şi presiunii sociale ilegitime prin care au fost îndoctrinaţi (adesea prin manipulare) cum că anumite comportamente sau intenţii ar fi imorale (e.g. „sclavul este menit să trudească toată viaţa la stăpân, fiindcă aşa s-a născut - sclav”). În momentul în care un individ astfel manipulat ajunge în cele din urmă să respingă în sinea lui aderenţa la principiul moral cu care a fost îndoctrinat, adesea datorită unei nevoi acute a cărei satisfacere contravine acelui principiu, poate ajunge să se considere pe sine, în mod eronat, o persoană imorală (şi ca atare să fie predispus la a comite acte cu adevărat imorale şi grave, în afara celor care ar contraveni doar principiilor iniţiale), în loc să realizeze manipularea la care a fost supus.
- Vocea autorităţii şi comportamentul indus. Adesea, unii indivizi tind să acţioneze în temeiul unei autorităţi percepute, uneori cu vădit dezgust şi în ciuda propriilor valori, cel mai probabil ca parte a unui comportament implusiv învăţat (de supunere în fata autorităţii), după cum a fost demonstrat în experimentul Milgram . Un alt factor important este rolul comportamentului indus, al schimbărilor comportamentale şi cognitive datorate plasării subiectului într-o circumstanţă pe care o percepe ca fiind excepţională, ca în cazul experimentului Închisorii de la Standford. Demn de notat că simpla cunoaştere a acestor fenomene poate avea un rol transformaţional asupra individului, scăzând diponibilitatea sa de a reacţiona în temeiul acestor deprinderi.

Principalele valori morale ce caracterizează o societate liberă sunt:

Libertatea: Înţeles în principal în sensul asigurării noninterferenţei, al suveranităţii voinţei individuale şi colective reale, principiul libertăţii impune anumite obligaţii morale membrilor societăţii, definindu-le zona de acţiune permisă, în special prin restrângerea ei. Detaliile şi amănuntele concrete ale normelor conexe libertăţii constituie esenţa distincţiei dintre o societate realmente liberă  şi una care este doar pretinsă a fi aşa de diferite grupuri sau indivizi. Pe moment, conceptul de libertate poate fi înţeles intuitiv ca servind la prezervarea capacităţii de manifestare a individului, păzindu-l de interferenţe ilegitime (care adesea sunt efectuate prin recursul la forţa).
Absenţa uzului ilegitim de forţă: Uzul de forţă este justificat doar în condiţiile prezentelor norme morale. Uzul ilegitim trebuie să nu joace un rol sesizabil în viaţa socială El practic trebuie să dispară din spectrul preocupărilor ordinare ale indivizilor în cea mai mare măsură.
Absenţa grupurilor forţate: Capacitatea efectivă, de facto, a individului de a refuza să adere la grupuri sau să interacţioneze social sau în orice fel cu alte persoane, în afara celor cu care doreşte (şi care consimt la aceasta). Astfel, în mod ideal, un individ ar trebui să aibă capacitatea să ignore complet orice abordare sau orice persoană nedorită. În funcţie de context, această capacitate poate merge până la efectiv a putea acţiona ca şi cum respectiva persoană sau abordare nu ar exista.
Oportunitatea comunicaţionala universală: Fiecare individ sau grup dispune de capacitatea efectivă, neîngrădită de a fi descoperit şi a descoperi pe toţi cei cu care vrea să interacţioneze şi care la rândul lor vor sau acceptă acest lucru. De asemenea, indivizii au oportunitatea reală (mijloacele) de a se face corect percepuţi în rândul celorlalţi (conform cu realitatea faptică). Deciziile bazate pe asimetrie informaţională sunt, astfel, imorale.
Libera asociere şi dezasociere: Acei indivizi care doresc să se asocieze sau să conlucreze au capacitatea neîngrădită de a face acest lucru, inclusiv prin stabilirea unor norme morale adiţionale. Singurele limite care pot fi impuse, conform principiului libertăţii, în acest caz vizează împiedicarea subminării regimului social liber. Normele morale adiţional impuse nu pot restrânge sau elimina pe vreuna în cele prezente. Individul poate părăsi un grup sau înceta o colaborare oricând, în temeiul absenţei grupurilor forţate, chiar dacă anterior a aderat de bună voie la el.
Universalitatea cunoaşterii: Toate informaţiile despre realitate (în deosebi cele privind legile naturii) care sunt sau pot fi relevante din punct de vedere social sau moral (în accepţiunea subiectivă a oricărui individ) sunt universal disponibile şi însuşite adecvat de toţi membrii societăţii.
Oportunitatea exploatării mediului: Fiecare individ are capacitatea de a-şi căuta, individual sau colectiv, fericirea aşa cum o înţelege el. Resursele naturale primare şi derivate trebuie astfel gospodărite social încât orice individ să aibă capacitatea ca, părăsind societatea (refuzând colaborarea cu "actuala ordine"), să dispună în aria sa de control de suficiente resurse pentru a putea construi, în timp, orice bun sau tehnologie altminteri existenta în societate. Nivelul de la care un individ ar porni "pe cont propriu" reprezintă moştenirea individuală şi ea caracterizează, printre altele, cât de mult timp şi efort ar fi necesar pentru ca individul să devină‚ "independent" de ceilalţi (eventual formând o nouă colectivitate) fără a se baza pe cooperarea acestora. Distribuţia eterogenă a resurselor pe actuala planetă locuită de oameni, precum şi caracterul unicat al unor produse face dificilă îndeplinirea întocmai a acestei norme. Ea se consideră totuşi îndeplinită doar dacă un individ care ar porni "pe cont propriu" ar beneficia de suficiente resurse astfel încât fie singur, fie în cooperare consimţită cu alţii, să aibă în mod credibil şi probabil şansa de a dezvolta o comunitate la un nivel tehnologic asemănător celui din societate, într-un timp rezonabil.
Interese protejate: Anumite interese ale individului, descrise în mod clar şi exhaustiv sunt interese protejate, a căror încălcare de către alţii este imoral şi, pentru a căror apărare individul poate recurge la forţă (în anumite limite, de asemenea explicitate). Beneficierea de materializarea prezentelor norme morale reprezintă interese protejate. Controlul asupra sau capacitatea de uz exclusiv al unor resurse naturale sau derivate pot fi înglobate ca interese protejate de către societate (dreptul de a folosi în exclusivitate locuinţa).
Egalitatea şanselor (sau competiţia corectă): Membrii societăţii au capacităţi efective de acţiune pe parcursul vieţii lor sănătoase comparabile. Astfel, ei vor avea o speranţă de viaţa asemănătoare şi vor fi, în medie, la fel de sănătoşi. Esenţialmente, ei dispun de acelaşi timp biologic de care să poată dispune după cum doresc. De asemenea, ei vor avea acces comparabil la informaţiile stiinfice (în plus faţă de faptul că vor deţine toate datele relevante ori de câte ori consimt la ceva) şi capacitatea de a realiza propriile experimente. Această normă morală nu impune ca oamenii să aibă aceleaşi capacitaţi intrinseci (inteligenţă, forţa de muncă), nici la naştere nici ulterior  şi nici ca ei să beneficieze de rezultate asemănătoare (unii pot avea mai mult succes ca alţii). De asemenea, este admis ca indivizii să pornească cu o moştenire individuală diferită, în măsura în care, cea a celui mai defavorizat individ nu contravine principiului oportunităţii exploatării mediului.

Moralitate şi politică: Despre Corneliu Coposu (1914-1995)

de Vladimir Tismaneanu  

Atunci când România a ieşit din marasmul comunist, dl. Coposu a ştiut să reziste strategiilor restauratoare ale succesorilor dispărutului, nu însă şi defunctului PCR. A cultivat dialogul, dar a refuzat abdicările morale. Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit şi martirizat.
Moartea tragică a lui Iuliu Maniu, modelul sau existenţial, propria sa detenţie de 17 ani, victimizarea sistematică a elitelor politice şi culturale, distrugerea economiei de piaţă şi exploatarea salbatică a ţărănimii au fost tot atâtea elemente care au susţinut viziunea radical anticomunistă a lui Corneliu Coposu. Pentru el nu era de conceput, după băile de sânge din timpul Revoluţiei din decembrie 1989, să tolereze o repetare a distrugerii noii democraţii precum în perioada 1945-1946.
Pentru mine, opţiunea lui Corneliu Coposu, preţuită până şi de veteranul comunist Alexandru Bârlădeanu în omagiul publicat în urma cu zece ani pentru ilustrul dispărut, a fost să se menţină consecvent de partea valorilor democratice şi pro-occidentale. Când am spus că decesul lui C. Coposu a marcat deschiderea unei noi posibilităţi pentru Convenţia Democratică, aveam în vedere că, pentru Ion Iliescu şi partizanii săi, dl Coposu simboliza o viziune complet diferită de a lor privind trecutul, prezentul şi viitorul României. Exigenţele etice ale lui Corneliu Coposu, inclusiv poziţia monarhistă, dădeau coşmaruri nomenclaturii resuscitate şi tot mai însetate de revanşă. Se putea tolera o Convenţie la putere, atâta timp cât în spatele ei nu se mai afla adevăratul arhitect al rezistenţei antiautoritare de după 1989. Reiau aceste idei întrucât am citit recent în „Ziua” un articol al lui Vartan Arachelian, care îmi reproşează că, în analizele mele, aş umbri memoria acestui om de care am fost extrem de ataşat şi pe care continuu să-l admir, fărp a cădea însă în exerciţiul hagiografiei (la care C. Coposu era alergic). Am fost apropiat de Domnia Sa, l-am întilnit în repetate rânduri, la Bucureşti şi la Washington. Am stat de vorbă ore în şir despre comunism, fascism, valori pluraliste şi despre natura derutantă a hibridului politico-economic pe care îl numim post-comunism. Dl Coposu nu se abătea de la un cod moral precis.
Pentru el, gruparea lui Ion Iliescu era uzurpatoarea Revolutiei. Nu era dispus să susţină politicieni care nu dădeau dovada devotamentului faţă de ideea monarhică. Evident, puteam să avem dezacorduri, dar poziţiile noastre erau convergente, dacă nu identice, la capitolele cu adevarat importante. Când m-am referit, într-un volum de dialoguri cu Mircea Mihaieş, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam în vedere verticalitatea sa nedezminţită.
În volumul „Marele şoc”, îi citam lui Ion Iliescu cuvintele lui Alexandru Bârlădeanu, pentru care opţiunea pluralistă a lui C. Coposu s-a dovedit superioară propriei angajări comuniste. Fostul preşedinte a preferat să se eschiveze, încercând să dea un alt sens aprecierii fostului său coleg de partid în raport cu omul care şi-a sacrificat viaţa luptând pentru democraţie.
Corneliu Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul luminat (ori, în termenii filosofiei politice, naţionalismul liberal). L-am însoţit, împreuna cu Constantin (Dudu) Ionescu, în timpul vizitei la Muzeul Holocaustului aici, la Washington, în 1994. Îmi amintesc perfect cum a ţinut să insiste, în finalul vizitei, asupra rolului unor militanţi de seama ai PNŢ în lupta împotriva prigoanei rasiste din perioada dictaturii antonesciene.
Cum ar fi mers lucrurile în Romania dacă acest bărbat politic ar fi rămas printre noi? Cred că feseniştii ar fi luptat şi mai îndirjit să nu permită victoria Convenţiei. Poate că Emil Constantinescu ar fi fost mai radical în ruptura cu o pseudo-democraţie profund coruptă.

Read More

Xenofobia

Xenofobie (de la ξενοφοβια în greacă, însemnând frica de străin) este frica sau ura față de străini și de necunoscut. Aceasta nu se referă numai la nesuferirea unei etnii, unei culturi sau unei religii diferite, dar și la frică de oameni necunoscuți și de concepte necunoscute. Forme ale xenofobiei pot include rasismul sau homofobia. Există însă o diferență între rasism și xenofobie. Pe când xenofobia este o frică sau o ură față de străini, rasismul este convingerea că oamenii sunt inegali în funcție de etnia căreia îi aparțin sau de culoarea pielii (conform ideologiei produse în secolele XIX și XX de către francezii Jules Soury, Joseph Arthur de Gobineau și Charles Maurras sau de germanul Alfred Rosenberg) adică, mai global, convingerea că popoarele sunt inegale ca atare. Există xenofobie fără rasism (când urâm străinii dar fără să-i socotim inferiori sau superiori nouă) și rasism fără xenofobie (când avem convingerea inegalității între popoare, dar fără să ne temem de străini).
Xenofobia este adesea provocată și întețită de inegalitățile sociale când acestea se cuplează cu diferențe de etnie sau de religie, ca în Transilvania pe vremea Imperiului Austro-Ungar, în Irlanda de nord (Ulster) între protestanți și catolici, în Algeria pe vremea stăpânirii franceze, în Africa de Sud pe vremea apartheidului, în Statele Unite între afroamericani, americanii albi și hispanici, sau în Europa între populațiile sedentare și romi sau între populațiile creștine și evrei. Câteodată xenofobia poate fi provocată și întețită de factori politici. Românii nu aveau nici-o formă de xenofobie împotriva africanilor, până când situația priviliegiată a anumitor studenți africani în România pe vremea regimului comunist a provocat abuzuri și tensiuni; Arabii erau foarte toleranți cu evreii și primitori cu călătorii occidentali de secole, dar colonialismul, apoi conflictul Israelo-Palestinian au provocat în majoritatea lumii arabo-musulmane o intensă xenofobie împotriva americanilor, a europenilor și a evreilor.

În Evul Mediu, xenofobia avea adesea o bază religioasă: credincioșii unei religii se temeau de oricine nu le împărtășea credința. În Antichitate, avea o bază culturală: grecii și romanii îi socoteau barbari pe toți cei care nu le împărtășeau limba, religia și forma de civilizație.
Fiecare dintre noi are motive să devină membru în unul sau mai multe grupuri, a socializa sta în firea umană. Ne identificăm cu grupul căruia îi aparţinem şi acest lucru poate fi motivant, dar în acelaşi timp poate fi motivul pentru care dezvoltam sentimente negative fata de alţii, care nu sunt în acelaşi grup. Xenofobia afectează persoana simptomatică, şi în acelaşi timp facilitează apariţia unor consecinţe neplăcute la adresa străinilor, percepuţi ca ameninţare.
Multe persoane trăiesc cu xenofobie fără a manifesta violenta. Ei respecta legea, au un comportament acceptabil social, dar trăiesc acea stare de discomfort în preajma celor care sunt diferiţi, motiv pentru care sunt selectivi în alegerea prietenilor, a partenerilor de cuplu, chiar şi a celor cu care vorbesc pe stradă. Acest aspect este cu atât mai dificil cu cât trăim într-un context multicultural.
Sunt dese situaţiile în care persoana xenofobă realizează că teama este nefondată, şi totuşi dificil de surmontat deoarece regulile după care se ghidează răspunsul de frica funcţionează la nivel inconştient. Complementar, prezenta simptomelor de natura fizică şi mentală fac situaţia şi mai dificilă.
Fiecare caz de xenofobie este diferit, deoarece modul de percepere, imaginile, dialogul intern asociat cu ideea de străin sunt diferite în funcţie de persoană. Ce este comun persoanelor xenofobe?
Printre simptomele des întâlnite se numără:
- teama necontrolata la gândul său în preajma străinilor sau a obiectelor străine;
- gânduri obsesive legate de necunoscuţi sau cultura lor;
- generalizări şi stereotipi ce au ca ţinta grupuri de oameni identificate prin calităţi superficiale, sau sunt percepuţi ca fiind ciudaţi şi inacceptabili;
- sentimentul apăsător de a face orice pentru a evita situaţiile anxiogene;
- inabilitatea de a funcţiona la parametrii normali, sentimentul de irealitate, de detaşare de propria persoană;
- acceptarea faptului că teama este iraţionala sau exagerată, suprapusa pe sentimentul de neputinţă;
- ameţeală, palpitaţii, dureri în piept, tremur, transpiraţii, amorţeala etc.

Ca în orice fobie, nu a fost identificată o cauză specifica ce conduce la apariţia xenofobiei. Factori variaţi, pornind de la experienţe personale sau lipsă de informare, pot duce la înstrăinare fata de oameni şi culturi diferite. Specialiştii în dezvoltarea comportamentului uman utilizează diferite strategii şi direcţii terapeutice. Utilizata frecvent în tratamentul fobiilor, terapia cognitiv-comportamentala este o formă de psihoterapie ce are ca obiectiv identificarea şi managementul gândurilor, emoţiilor şi comportamentelor disfuncţionale.
Terapia expunerii graduale, tehnica cognitiv-comportamentala, are la baza ideea conform căreia a face fata fricii din ce în ce mai mult, în diferite contexte, conduce la înţelegerea şi acceptarea realităţii. Multiplicarea contactelor cu grupuri de străini reduce, în timp, nivelul de anxietate. Important a se menţiona: rezultatele sunt mai eficiente în condiţiile în care exista obiective comune, suport reciproc, contacte frecvente.
În completarea terapiei sunt recomandate călătorii în alte ţări, călătorii ce facilitează înfruntarea şi comunicarea cu străinii pentru a descoperi că nu sunt atât de diferiţi, pentru a îi cunoaşte mai bine prin prisma tradiţiilor, a credinţelor şi valorilor specifice.
La nivel macro este de preferat schimbarea modului în care societatea impune etichete de grup (rromii sunt aşa...ungurii sunt aşa...romanii sunt aşa...), asocierea grupurilor mixte în vederea atingerii unor scopuri comune, asigurarea unui suport informaţional variat pe diferite teme culturale etc.
În definitiv, a ne raporta la alte persoane presupune mai întâi a le cunoaşte.

După şapte ani de negocieri, Comisia Europeană a decis ca rasismul, xenofobia, negarea sau banalizarea genocidului să fie pedepsite cu închisoare de la unu la trei ani, în ţările din Uniunea Europeană. Miniştrii de Justiţie ai ţărilor membre UE au hotărât,  să încadreze în legislaţie aceste sancţiuni penale.
"Rasismul şi xenofobia nu îşi au loc în Europa şi nici în altă parte din lume" a declarat comisarul european al Justiţiei, Jacques Barrot. "Salut introducerea sancţiunilor severe şi eficiente împotriva acestor încălcări ale drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care sunt principii comune în ţările europene", a adăugat acesta.
Membrii Comisiei Europene au hotărât să sancţioneze şi "susţinerea, negarea sau ironizarea în mod public a genocidului, a crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război?.

Într-o declaraţie făcută la Vilnius, comisarul european pentru afaceri interne, Cecilia Malmstrom , a spus că UE nu a avut niciodată atât de multe partide de extremă dreaptă în legislativele ţărilor membre, de la al doilea Război Mondial încoace.
“În multe ţări, xenofobia, populismul şi rasismul sunt tot mai des întâlnite”, a spus Malmstrom, notând că astfel de partide politice îşi vor trimite emisarii în Parlamentul European de la Bruxelles în 2014.
“Unele dintre aceste partide au existat de multă vreme în Uniunea Europeană, altele sunt noi, iar unele sunt foarte aproape de a intra în guvern”, a spus ea. Comisarul a descris fenomenul în creştere ca fiind contraproductiv pentru economia zbuciumată a UE, care are nevoie de angajaţi pregătiţi, inexistenţi în prezent în Europa, în ciuda numărului foarte mare de şomeri.


Şi o povestioară...

"Stătusem, cu treabă, toată noaptea în tipografia de la Odorheiul Secuiesc. Eram rupt de oboseală, dar şi de foame. M-am târât până la hotelul unde mă cazasem şi, înainte de a urca în cameră, m-am oprit la restaurant, să mănânc ceva. Se „servea” micul dejun – pentru mine un fel de cină. Am primit mâncarea şi m-am apucat să înfulec, cu poftă. Pe la jumătatea omletei, de masa mea s-a apropiat un băieţel de vreo cinci ani. Frumuşel, curăţel, ţinea în mâini câteva cărţi „de colorat”, păreau noi, cu titluri în maghiară. Mi le-a arătat şi-mi tot spunea ceva, dar n-am priceput nimic fiindcă omuleţul vorbea ungureşte. I-am spus că „nemtudom” şi l-am întrebat dacă nu putem vorbi româneşte şi el a zis tot „nemtudom”. Cum îmi vorbea în continuare, am chemat chelneriţa şi am rugat-o să-l întrebe pe omuleţ ce vrea să-mi spună. Cei doi au schimbat câteva fraze, apoi chelneriţa mi-a spus că băiatul mă întreabă dacă nu vreau să-i cumpăr cărţile, pentru ca astfel să poată cumpăra ceva de mâncare. Am rugat-o pe femeie să-i spună că n-am să-i cumpăr cărţile, dar că, dacă vrea, îl invit la masă. Puştiul a acceptat, şi-a scos căciula şi hăinuţa, le-a aşezat pe un scaun liber, acolo unde şi-a pus şi cărţile, şi s-a cocoţat la masă. Am rugat-o pe chelneriţă să-l întrebe ce vrea să mănânce şi să-i aducă ce doreşte. Când s-a întors de la bucătărie, am băgat de seamă că mititelul ceruse o omletă şi doi crenvurşti. A început să mănânce frumos, fără grabă. Din când în când îmi mai spunea câte ceva şi, deşi nu pricepeam nimic, îi răspundeam de fiecare dată. După ce a mâncat jumătate din omletă şi un crenvurşt s-a oprit de tot, şi-a sprijinit tacâmurile de marginea farfuriei şi-mi tot spunea ceva. Părea important, aşa că am chemat-o din nou pe translatoarea noastră improvizată. După ce l-a ascultat, mi-a spus că piciul mă roagă să nu mă supăr că nu mănâncă tot, dar cealaltă jumătate de porţie ar vrea s-o ia acasă, s-o ducă surorii sale mai mici. L-am invitat să mănânce tot ce are în farfurie şi i-am cerut chelneriţei încă o porţie, la pachet, pentru sora mai mică. Băieţelul a mâncat tot, l-am aşteptat să termine, sunt sigur că la sfârşit a spus ceva de genul „mulţumesc pentru masă”, şi-a pus căciuliţa, hăinuţa, şi-a luat cărţile şi pachetul cu mâncare, mi-a făcut cu mâna şi a plecat.
Peste câţiva ani, într-o primăvară, am ajuns, spre seară, la Tuşnad. Eram cu soţia şi fetiţa (pe atunci de vreo cinci ani). Eram obosiţi şi am hotărât să rămânem peste noapte. Mică localitate părea însă că fusese cu desăvârşire părăsită – ţipenie de om pe stradă, toate uşile şi toate porţile erau închise. Colac peste pupăză, a început şi ploaia. Am umblat ce-am umblat până când am văzut o lumină aprinsă într-o clădire ce părea a fi o anexă a unei pensiuni. Am intrat în curte, am bătut la uşă până când aceasta s-a deschis şi în prag a apărut o namilă de om, care ne-a măsurat cu privirea. Arătam jalnic, obosiţi şi plouaţi, cu copilul după noi. I-am turuit ceva despre faptul că n-avem unde trage pentru noapte, că peste tot e închis, că poate putem rămâne la pensiunea lui, că... „Închis este!” – a zis omul. „Bine, frate, dar tot, tot, tot e închis astăzi la voi? N-are omul nici unde să mănânce, nici unde să doarmă, parc-ar fi sfârşitul lumii!” – m-am răţoit din disperare. „La noi nu sfârşitul lumii, cum zice tu, la noi Paşte!” Era, într-adevăr, duminică, şi Paştele „nostru” pica abia peste o săptămână. Nimerisem la Paştele lor. Am amuţit, în vreme ce bărbatul, vorbind în maghiară, cu capul întors spre încăpere, părea că se consultă cu o femeie pe care n-o puteam vedea. Au vorbit ce-au vorbit şi, când au terminat, omul s-a întors spre noi şi ne-a spus: „Dacă vreţi voi Paşte cu noi, pofteşte!” Şi s-a dat în lături, din pragul uşii. Bineînţeles c-am vrut Paşte cu ei. Am ciocnit ouă roşii, am mâncat borş şi friptură, am băut vin, am vorbit destul de mult dar nu prea ne-am înţeles, iar după cină ne-au condus la o cameră a pensiunii unde făcuseră focul cât stătusem la masă. Am dormit neîntorşi.
Dimineaţa am ciocănit iar la uşa anexei (un soi de bucătărie) unde ne primiseră cu o seară în urmă. Cei doi erau acolo, luau micul dejun şi ne-au dat şi nouă din ce mâncau ei. Sătui şi odihniţi, am mulţumit şi am întrebat cât ne costă toată povestea. Părea că-şi pregătiseră răspunsul din vreme pentru că bărbatul a răspuns, fără ezitare: „Costă nimic. Voi Paşte cu noi plăcut.”
Şi am plecat."(Autor: Lucian Vasilescu)

Şi un banc despre xenofobie :

Într-un avion de pasageri, zburau pentru prima datã împreunã un pilot evreu şi copilotul care era chinez. Dupã o bunã bucatã de timp în care nu şi-au spus nimic unul celuilalt, evreul rupe tãcerea:
- Sã ştii cã eu vã urãsc pe voi,chinezii!
- De ce?îl întreabă surprins chinezul.
- Pentru cã i-aţi atacat pe americani la Pearl Harbor!
- Nu noi am fost, ãia au fost japonezii!!!
- Chinezi, japonezi, vietnamezi, pentru mine sunteþi toţi o apã şi-un pãmânt!
Chinezul înghite în sec dar nu spune nimic.
Dupã o nouã perioadã de tãcere, chinezul spune:
- Şi eu vã urãsc pe voi,evreii!
- De ce? întreabã jignit evreul.
- Pentru cã din cauza voastrã s-a scufundat Titanicul!
- Ce prostii vorbeşti, Titanicul s-a scufundat pentru că s-a ciocnit de un iceberg!!
- Iceberg, Goldberg, Spielberg, pentru mine sunteţi toţi o apă şi-un pământ!

Read More

Ce înseamnă să fii cetăţean european?

 Ce înseamnă să fii cetăţean european?

Conceptul de “cetăţenie europeană” a fost introdus în anul 1992 prin Tratatul de la Maastricht şi a fost dezvoltat în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, ceea ce i-a oferit şi un caracter supranaţional.
A fi cetăţean european înseamnă a avea cetăţenia Uniunii Europene. Cetăţenia europeană conferă un anumit număr de drepturi deţinătorilor ei ; aceste drepturi sunt enumerate în tratatul însuşi:

   - libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul tuturor statelor care fac parte din Uniunea Europeană ;
  
   - dreptul de a vota şi de a candida la alegerile Parlamentului European şi la alegerile municipale în statul de rezidenţă atunci când acesta nu este cel al naţionalităţii ;
  
   - a putea beneficia, în caz de nevoie, de o protecţie diplomatică şi consulară din partea unui alt stat membru al Uniunii în state terţe ;
  
    - a exercita dreptul la petiţie şi a apela la mediatorul european.
   
Ansamblul drepturilor pe care ea îl vizează are ca obiectiv apropierea dintre popoarele şi cetăţenii Europei şi întărirea unui sentiment de apartenenţă la o identitate europeană comună.

Cum devii cetăţean european ?

Cetăţenia europeană este direct legată de deţinerea unei naţionalităţi a unui stat al Uniunii. Astfel, faptul de a fi cetăţean german, maghiar, ceh, polonez, francez său român conferă în mod automat germanilor, maghiarilor, cehilor, polonezilor, francezilor sau românilor cetăţenia Uniunii şi drepturile şi îndatoririle care îi sunt anexate. Prin urmare, nu trebuie efectuat niciun demers deosebit pentru a fi cetăţean european.
Este, deci,  o cetăţenie de suprapoziţionare la cetăţenia naţională şi nu o cetăţenie de substituire. În alţi termeni, faptul de a fi european nu elimină cetăţenia unui stat.

Read More