45 de învățături de la un bătrân de 90 de ani

Mai jos ai 45 de învățături de la un bătrân de 90 de ani. Fii deschis, cunoaște și învață!

1. Viața nu e corectă și totuși e bună.

2. Când ai îndoieli, continuă făcând încă un mic pas.

3. Viața e prea scurtă ca să nu te bucuri de ea.

4. Serviciul nu va avea grijă de tine când vei fi bolnav. Prietenii și familia vor avea grijă.

5. Nu cumpăra lucruri de care nu ai nevoie.

6. Nu trebuie să câștigi fiecare discuție în contradictoriu. Rămâi mereu cinstit cu tine însuți.

7. Când plângi, fă-o alături de cineva. E mult mai sănătos decât să o faci singur.

8. Este în regulă să fii supărat pe Dumnezeu. Poate rezista loviturilor tale.

9. Fă economii pentru lucrurile care contează cu adevărat.

10. Când vine vorba de ciocolată, a i te împotrivi este în zadar.

11. Fă pace cu trecutul tău ca să nu-ți saboteze prezentul.

12. Este în regulă să-ți lași copilul să te vadă plângând.

13. Nu-ți compara viața cu a celorlalți. Nu ai nici o idee despre cum e călătoria lor.

14. Dacă o relație trebuie să fie un secret, nu trebuie să faci parte din aceasta.

15. Totul se poate schimba cât ai clipi. Nu-ți face griji. Dumnezeu nu clipește.

16. Ia o gură mare de aer. Iți liniștește mintea.

17. Scapă de lucrurile care nu-ți sunt folositoare. Dezordinea te trage în jos mai mult decât crezi.

18. Orice nu te ucide, cu adevărat te face mai puternic.

19. Niciodată nu e prea târziu ca să fii fericit. Totuși, asta ține numai de tine și nu de altcineva.

20. Când vine vorba de a face ceea ce iubești în viață, nu lua ”NU” ca pe un răspuns.

21. Arde lumânările, folosește așternuturile frumoase, poartă o lenjerie interesantă. Nu le salva pentru o ocazie specială. Azi e o zi specială!

22. Pregătește-te bine și apoi lasă-te dus de val.

23. Fii excentric acum! Nu aștepta să fii bătrân pentru a purta haine mov.

24. Cel mai important organ pentru sex este creierul.

25. Nimeni nu este responsabil de fericirea ta înafară de tine.

26. De fiecare dată când ai parte de un așa-zis ”dezastru”, întreabă-te: ”În 5 ani va mai conta chestia asta?”

27. Întotdeauna alege Viața.

28. Iartă dar nu uita.

29. Ceea ce cred ceilalți oameni despre tine nu este treaba ta.

30. Timpul vindecă aproape orice. Oferă-i timp Timpului.

31. Oricât de bună sau de rea e o situație, se va schimba.

32. Nu te lua prea în serios. Nimeni altcineva nu o face.

33. Crede în miracole.

34. Dumnezeu te iubește pentru ceea ce este El, nu pentru ceea ce ai făcut sau nu ai făcut.

35. Nu analiza viața. Profită de ea acum și fă cât mai bine tot ce faci.

36. Toată lumea îmbătrânește dar nu toată lumea moare tânăr.

37. Copiii tăi au o singură copilărie.

38. Tot ce contează cu adevărat la final este că ai iubit.

39. Ieși afară în fiecare zi. Miracolele te așteaptă pretutindeni.

40. Dacă ne-am putea arunca cu toții, problemele într-o mare grămadă și am vedea problemele celorlalți, probabil că am răsufla ușurați.

41. Invidia este o pierdere de timp. Acceptă ceea ce ai deja, nu ceea ce crezi că ai nevoie.

42. Tot ce e mai bun e pe cale să se întâmple.

43. Indiferent cum te simți, ridică-te, îmbracă-te și du-te!

44. Dă-ți prioritate.

45. Viața nu e legată cu o fundă dar tot e un cadou.

Acestea au fost cele 45 de învățături ale bătrânului de 90 de ani. Care ți-a plăcut cel mai mult? Lasă-mi un comentariu mai jos pentru că sunt foarte curios. Mie personal mi-au plăcut mai multe, dar cel mai mult ”Totul se poate schimba cât ai clipi. Nu-ți face griji. Dumnezeu nu clipește”.

Read More

Mircea Eliade ... despre sinceritate

" Mi se pare ca foarte multi oameni isi fac despre sinceritate o idee atat de putin clara, incat ajunge mai degraba o superstitie. Se spune: a fi sincer inseamna a nu ascunde nimic celuilalt, a nu maslui nimic, a te dechide de tot. Exact; dar criteriul acestei sinceritati il are intotdeauna celalalt, nu tu. Esti considerat sincer nu "cand nu ascunzi nimic" celuilalt - ci cand nu ascunzi ceea ce se asteapta de la tine sa nu ascunzi. Este paradoxal, dar asa e; sinceritatea ta se verifica nu prin tine, ci prin celalalt. Esti sincer numai cand spui ceea ce vrea si ceea ce se asteapta altul de la tine sa spui.

Daca marturisesti unei prietene ca e frumoasa si inteligenta, in timp ce ea nu e nici una, nici alta - nu esti sincer. Daca ii spui ca e urata si foarte putin desteapta, esti sincer. Dar daca ii marturisesti ca toate acestea n-au absolut nici o importanta, ca ai avea alte lucruri de spus (de pilda, ca isi macina timpul intr-un mod stupid, ca traieste o himera, ca isi inchipuie o suma de lucruri care o departeaza de adevar si de, hai sa-i spunem, fericire) - atunci nu esti nici sincer, nici nesincer, esti nebun. "Sinceritatea" este o voluptate amara pe care o cauta fiecare dintre noi; amara pentru ca adesea ne face sa suferim; si totusi voluptate, pentru ca ni se descopera cele ce voim sa le aflam, si, mai ales, pentru ca ne satisface acea eterna sete de a vorbi de noi, de a constata ca existam (deoarece atragem atentia celorlalti), ca nu ne invartim intr-o lume nefavorabila (e ciudat cat de mult ne temem de o lume "defavorabila", de un mediu strain, cu care nu putem comunica, fata de care nu putem fi "sinceri"); de a ne verifica si justifica, intr-un cuvant, existenta. Vrem sa fie lumea sincera cu noi ca sa ne asiguram ca nu suntem singuri. Nimic nu da mai mult decat sinceritatea acea certitudine ca suntem inconjurati de prieteni, de oameni care ne iubesc; ca nu suntem singuri. De aceea, in ceasurile de mare singuratate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, se cauta unul pe altul; tocmai pentru a anula acel inspaimantator sentiment al solitudinii, al izolarii definitive. Este si sinceritatea un aspect al instinctului de conservare, ca atatea altele.

Numai ca, asa cum am spus mai sus, sinceritatea aceasta este o superstitie a noastra, nu o realitate. Deoarece ni se cere sa spunem numai acele lucruri sau acele adevaruri pe care le asteapta tovarasul nostru. Esti cu desavarsire sincer nu cand spui tot ce gandesti - ci cand ghicesti perfect ce vrea celalalt sa afle de la tine. Daca spui altceva, esti nebun sau esti ridicol.

In fond, si sinceritatea participa la acea foarte complicata clasa de sentimente si orgolii care se numeste, in bloc, prietenie - si care, trebuie s-o recunoastem, constituie una dintre cele mai serioase motive pentru a iubi viata. Si in prietenie se intampla acelasi lucru ca si in sinceritate: esti iubit nu pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si crede prietenul tau in tine. Tu, omul, esti sacrificat intotdeauna. Ca si in "sinceritate", in prietenie nu poti fi tu insuti. Esti iubit nu pentru tine - ci esti iubit pentru ceea ce poti da, ceea ce poti justifica, sau verifica, sau contrazice, sau afirma in sentimentele prietenului. Si nu te poti plange, pentru ca si tu faci la fel: toata lume face la fel...

Cred ca exista si altfel de sinceritati, dupa cum exista si altfel de prietenii. Cateva pilde de asemenea prietenii si sinceritati am avut prilejul sa le mentionam, atunci cand am scris despre ridicol. Este intotdeauna destinul marilor sinceritati si marilor prietenii sa para ridicole. Un om care iti da bani la nevoie este "un bun prieten". Altul, care iti spune ca nu exista nevoie, ca nu exista toate aceste complicatii cu bogatie si saracie, ca rostul omului depaseste simpla fuga dupa bani, este un exaltat, un om ridicol.

Ceea ce intristeaza oarecum intr-o prietenie este faptul ca fiecare dintre prieteni sacrifica libertatea celuilalt. Si inteleg prin "libertate" suma posibilitatilor lui, vointa lui de a se schimba, de se modifica, de a se compromite. Esti iubit pentru ca prietenii s-au obisnuit cu tine sa te vada pe strada, sa te intalneasca la cafenea sau pe terenul de sport, s-au obisnuit sa-i intovarasesti la cinematograf sau la vizite, sa-ti placa, in general, cele ce le plac si lor, sa gandesti, iarasi in general, ceea ce gandesc si ei. Unde esti tu in toate aceste sentimente ale lor? Esti descompus, distribuit si asimilat dupa voia sau dupa capriciul lor; iar tu faci la fel.

Daca insa intr-o zi vrei sa fii liber, si vrei sa faci altceva decat ceea ce se asteapta ei de la tine sa faci - atunci nu mai esti un bun prieten; atunci incomodezi, obosesti, stanjenesti. Cateodata esti tolerat; acesta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tai libertatii tale: toleranta... Prietenia cea mai incercata isi dezvaluie uneori ziduri de nestrabatut; parca ti-ar spune: "Pana aici te-am urmat, pana aici te-am lasat sa intri; de-acum, esti un caraghios, esti absurd, esti ridicol; nu te mai pot urma!" Incercam zilele trecute sa vorbesc cu cativa prieteni despre moarte - si am cunoscut inca o data tristetea de-a vedea cat de multe ziduri exista intre noi. Parca mi-ar fi spus: "draga, fii serios si lasa prostiile la o parte!" Ei nu voiau sa simta ca ceea ce le apar lor prostii poate insemna pentru mine o problema esentiala. Ei nu intelegeau ca s-ar putea discuta o asemenea problema, ca o puteau combate - dar nicidecum demite dispretuitori sau indiferenti. De multe ori mam intrebat ce-ar spune prietenii mei daca as savarsi un act compromitator, dar cerut urgent de libertatea mea; daca, de pilda, m-as converti la iudaism, sau la baptism, sau as deveni luptator la circ, sau campion de biliard; ceva, in sfarsit, care i-ar incomoda si i-ar nelinisti. Ei n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar incerca sa treaca o clipa in mine, ca sa-mi inteleaga nebunia. M-ar decreta pur si simplu nebun, poate m-ar tolera, sau poate m-ar lasa cu desavarsire singur. In nici un caz n-ar trece in mine. Or, dragostea adevarata nu inseamna decat aceasta completa renuntare la individualitatea ta pentru a trece in celalalt.

O prietenie nu se verifica in asa numitele "ceasuri-grele" ale vietii. O prietenie se verifica numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta un prieten in nevoie, a-l incalzi cu mangaierile tale, a-l incuraja cu "sinceritatile" tale nu inseamna nimic. Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i incalca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tau de vedere (care poate fi real si justificabil, dar care poate nu corespunde experientei destinului celuilalt), a nu-l pretui prin ceea ce iti convine sau te amuza pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el insusi, prin ceea ce trebuie el sa realizeze ca sa ajunga un om, iar nu un simplu manechin.

Toate acestea insa nu ti le cere nimeni, dupa cum nimeni nu-ti cere adevarata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreste el. Nu uitati ca intr-o prietenie nu conteaza numai ceea ce ia celalalt. Fiecare luam mai putin decat ar trebui. Acesta este marele nostru pacat: ca nu ni-e sete de mai mult, ca ne multumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atata spaima de ridicol. Nu numai ca nu dam pe cat ar trebui, dar si luam cu mult mai putin decat ni se ofera... "

sursa : Mircea Eliade - Oceanografie 

Read More

„Slăbiciunea”, se spune, „trebuie îndepărtată din firea lucrurilor, dacă vrei să îndepărtezi mânia: dar nici una, nici alta nu se poate.” Seneca

„Slăbiciunea”, se spune, „trebuie îndepărtată din firea lucrurilor, dacă vrei să îndepărtezi mânia: dar nici una, nici alta nu se poate.” În primul rând, cineva poate să nu sufere de frig, deşi este iarnă, şi să nu sufere de cald, deşi sunt lunile de vară: fie este apărat de binefacerea locului în faţa toanelor anotimpului, fie a învins una dintre senzaţii prin rezistenţa corpului. În al doilea rînd, gândeşte-te la asta: este nevoie să-ţi scoţi curajul din suflet înainte să primeşti mânia, pentru că defectele nu se împacă defel cu calităţile şi nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi mânios şi virtuos mai mult decât poate fi bolnav şi sănătos deopotrivă. „Nu este cu putinţă”, se spune, „să-ţi scoţi toată mânia din suflet, căci firea omului nu îngăduie aceasta.” Nu există însă nici un lucru atât de dificil şi de greu, încât mintea omului să nu-l învingă şi să nu îl aducă la o percepţie familiară printr-o reflecţie susţinută, nici nu există pasiuni atât de sălbatice şi cu stăpânire de sine, încât să nu fie domesticite prin disciplină.

Spiritul dobândeşte orice îşi impune: unii au reuşit să nu râdă niciodată; unii şi-au reţinut corpurile de la vin, alţii de la dragoste, alţii de la orice fel de lichide; unul, mulţumit cu un somn scurt, a prelungit o stare de veghe neobosită; alţii au învăţat să alerge pe funii foarte subţiri şi în sens invers, să poarte greutăţi imense, cu greu suportabile de forţa omenească, să se scufunde la adâncimi nemăsurate şi să suporte marea fără să respire deloc. Sunt o mie de alte situaţii în care încăpăţânarea depăşeşte orice obstacol şi dovedeşte că nimic nu este greu, dacă mintea însăşi îşi impune răbdarea. Pentru aceste persoane, la care m-am referit cu puţin înainte, fie nu a existat nici o răsplată pentru un zel atât de încăpăţânat, fie nici una nu a fost demnă – oare ce lucru minunat obţine cel care s-a pregătit să meargă pe funii întinse, să pună pe umeri o greutatea uriaşă, să nu-şi închidă ochii de somn, să pătrundă adâncurile mării? Şi totuşi, prin efort au ajuns, fără o răsplată importantă, la capătul acţiunii lor.

Noi nu am recurge la răbdare, atunci când ne aşteaptă o recompensă atât de mare, adică liniştea netulburată a unui suflet fericit? Cât de important este să eviţi răul cel mai mare, mânia, şi o dată cu ea, nebunia, furia, cruzimea, şi alte însoţitoare ale acestei pasiuni! Ramîi cu bine.

Seneca.

Lucius Annaeus Seneca (sau mai simplu Seneca sau Seneca cel Tânăr, n. cca. 4 î.Hr. – d. 65) a fost un filosof stoic roman, preceptor al împăratului Nero. Seneca a ocupat și funcții în administrația Imperiului. A fost fiul lui Seneca cel Bătrân (55 î.Hr.-41d.Hr.).

Seneca a văzut lumina zilei în ajunul secolului I al erei noastre, în cea mai romanizată regiune sudică a Hispaniei, provincia Baetica. Seneca este un andaluz sau, cum îl numește biograful sau român, istoricul Eugen Cizek, un "corduban". Orașul lui natal este Corduba, azi Cordoba, la apa Guadalquivirului.

Seneca a avut o valoroasă activitate de intelectual creator, atât în Spania, cât și la Roma. Istoric și critic al artei oratorice, Seneca tatăl a fost un apărător al tradiției clasice. Făcea parte din ordinul cavalerilor, situat imediat după ordinul senatorilor, primul în ierarhia socială. Mama lui Seneca, Helvia, provenea dintr-o familie de notabili din vecinătatea Cordubei.

Soții Seneca au avut trei băieți. Lucius Annaeus Seneca era al doilea copil. Primul născut, Novatus, va parcurge în decursul anilor o importantă carieră de demnitar. Al treilea fiu, Mela, va fi tatăl unui poet celebru, Lucan (39-65). Între cei trei frați și părinții lor va exista mereu o puternică legatură de solidaritate și dragoste, oglindită și în opera lui Seneca-fiul.

Seneca a fost adus la Roma din fragedă copilarie, sub îngrijirea devotată a unei admirabile mătuși, soția unui viitor guvernator al Egiptului. Ca tânăr discipol, Seneca va admira mai mulți dascăli greci și latini. Cel mai prețuit dintre acești "directori de conștiință" va fi stoicul Attalus. Arta cuvântului și talentul pedagogic ale lui Attalus vor fi recunoscute chiar și de severul conservator Seneca tatăl, care nu-i iubea pe filosofi și acorda atenție mai ales retoricii.

Seneca-fiul se va atașa de gânditorii stoici care își îndreptau eforturile spre făurirea unei atitudini de demnitate, umanitate și curaj în fața greutăților și suferințelor vieții. Scopul stoicilor era libertatea interioară, sufletească - scut împotriva nedreptății și tiraniei.

În vremea împăratului Tiberiu, învățatul stoic Attalus, profesorul lui Seneca, este alungat din Roma. Această măsură de prigonire făcea parte dintr-o campanie de intimidare și represiune împotriva "opoziției stoice". Reacția lui Seneca va fi decizia de a părăsi Capitala. A plecat în Egipt, unde putea să fie apărat de mătușa sa, sora Helviei, și de soțul ei, guvernator al Egiptului. Va rămâne acolo, la Alexandria, până în anul 31 d.Hr.

Principalele sale scrieri etice sunt Scrisori morale, o utilizare timpurie a formei epistolare. A avut o carieră agitată, care a inclus și exilul în Corsica pentru adulter cu Iulia Livilla, nepoata împăratului Claudius. Întorcându-se din exil, a fost preceptorul lui Nero. Acesta, devenind împărat, l-a implicat în conjurația lui Pison și i-a poruncit să-și ia viața. Seneca și-a tăiat venele fără nici o tresărire.

Din voluminoasa sa operă este de reținut morala sa apropiată de cea a stoicilor, dezvoltată în Questiones naturales. Se opune lui Cicero, pentru care viața socială și datoria de cetățean se aflau pe primul loc. Înțelepciunea consta în a-și cultiva voința de a-și găsi fericirea în virtute, și nu în hazardul bogăției materiale. Originalitatea lui Seneca stă în pătrunderea cu care a surprins viciile și relele contemporanilor săi, stă în locul acordat milei și omeniei față de sclavi, de gladiatori. Ideile sale au făcut ca el să fie consultat nu numai de filosofi, ci și de Părinții Bisericii și de moraliștii creștini. Sinuciderea către care a fost împins a oferit un model celebru de stoicism în acțiune.

Read More

Blaise Pascal ( decedat 19 august 1662 ) intre rațional și divin

„Voi scrie aici gândurile mele fără ordine, dar poate nu într-o confuzie lipsită de scop: aceasta este veritabila ordine care-mi va marca obiectul chiar prin dezordine. I-aş acorda prea mare onoare subiectului meu dacă l-aş trata în ordine pentru că vreau să arăt că el este incapabil de ordine.“ („Cugetări“, 373). Pascal respinge sistemele exclusiv raţionale, cu atât mai mult cu cât cugetările sale se îndreaptă spre analiza fiinţei umane şi a lui Dumnezeu la un nivel existenţial, ce depăşeşte posibilităţile de reprezentare ale intelectului.

"

n 1654, Blaise Pascal trăieşte o revelaţie religioasă care îi va schimba complet caracterul propriei existenţe, precum şi interesele cognitive. Acceptând şi asumând adevărul religiei creştine într-un mod profund personal, dar şi cât se poate de firesc, Pascal îşi marchează definitiv destinul. Începând cu acest moment, lumea îl va putea descoperi pe acel gânditor profund religios care a elaborat proiectul unei Apologii a creştinismului, rămasă cu un titlu provizoriu: „Cugetări“.

 Nedesăvârşită datorită unei morţi premature, această lucrare a rămas într-o formă fragmentară. Ceea ce este însă demn de remarcat este intenţia iniţială a lui Pascal în privinţa metodei sale de a scrie. 

( Apăsați la subtitrări și puteți avea traducerea în limba romana ! )

„Voi scrie aici gândurile mele fără ordine, dar poate nu într-o confuzie lipsită de scop: aceasta este veritabila ordine care-mi va marca obiectul chiar prin dezordine. I-aş acorda prea mare onoare subiectului meu dacă l-aş trata în ordine pentru că vreau să arăt că el este incapabil de ordine.“ („Cugetări“, 373). Pascal respinge sistemele exclusiv raţionale, cu atât mai mult cu cât cugetările sale se îndreaptă spre analiza fiinţei umane şi a lui Dumnezeu la un nivel existenţial, ce depăşeşte posibilităţile de reprezentare ale intelectului.

Tragedia fiinţei umane, analizată filozofic, o constituie caracterul finit al acesteia. În raport cu infinitul, omul este un nimic şi, ca atare, cunoaşterea sa nu poate fi decât parţială. El îşi poate cunoaşte propria natură în acest mod, însă despre infinit, despre Dumnezeu nu poate afla nimic în afara credinţei. Omul se zbate între pasiuni şi raţiune. Pasiunile îl apropie de condiţia animalelor, raţiunea îl poate face conştient de superioritatea sa în lume, dar şi de condiţia sa mizeră în raport cu divinitatea. În aceasta constă, de altfel, măreţia omului. Totuşi, nu prin raţiune putem ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Această facultate ne poate face doar conştienţi de propria natură şi de situaţia noastră în raport cu divinitatea. Pentru Pascal, omul ajunge la unicul adevăr, Dumnezeu, prin credinţă şi prin Hristos, ca mediator. Acest tip de adevăr este unul profund existenţial şi nu doar abstract şi conceptual aşa cum, afirmă Pascal, este Dumnezeul filozofilor (pe care îi şi critică, în mare măsură). 

Dacă pentru gânditorii de până la el (un exemplu potrivit fiind Descartes) adevărul religiei creştine şi existenţa lui Dumnezeu erau întemeiate pe raţiune, pentru Pascal dovezile cele mai evidente sunt extrase din existenţa şi din natura umană. Omul este o fiinţă slabă şi rătăcitoare, însă capacitatea de a cugeta îi conferă o superioritate doar şi prin simplul fapt că el îşi poate conştientiza nefericirea. Astfel, omul îşi cunoaşte propria natură finită, mai exact ştie că va muri cândva. Pe unii însă se poate să nu îi preocupe toată viaţa acest aspect. Iar despre aceştia Pascal va spune: „…se tem de cele mai neînsemnate lucruri, le prevăd, le simt; şi acelaşi om care poate petrece zile şi nopţi turbat şi disperat că a pierdut o funcţie sau pentru vreo ofensă imaginară adusă onoarei sale este tot acela care va pierde totul prin moarte, fără să se neliniştească şi fără, să se tulbure.“ („Cugetări“, 194).
Pascal susţine că nu putem doar să trăim clipa şi să nu realizăm că viaţa are un caracter finit, pe când moartea ascunde în spatele ei eternitatea. Ca atare nu se poate să lăsăm la voia întâmplării soarta sufletului nostru. Meditaţia asupra propriului sfârşit este şi trebuie să fie un aspect fundamental al existenţei omului şi aceasta pentru că astfel se realizează un pas important pe calea mântuirii. 

Pornind în special de la meditaţia asupra morţii, Pascal va propune celebrul său pariu probabilistic asupra existenţei lui Dumnezeu şi a lumii de apoi. Se presupune, asemenea cazului unui pariu, că există două variante, existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de apoi sau non-existenţa acestora. Putem alege una dintre aceste variante, ca şi cum am face un rămăşag unde ne jucăm propria existenţă, de acum şi de după moarte. Astfel, dacă prima variantă este adevărată şi Dumnezeu există (existând totodată şi răsplată sau pedeapsă după moarte), cei care au mizat pe ea au numai de câştigat. Ceilalţi, în schimb, au pierdut totul pentru că îşi vor primi pedeapsa pentru necredinţa lor. Pe de altă parte, dacă a doua variantă este cea adevărata iar Dumnezeu şi viaţa de apoi sunt doar nişte himere, cei care au pariat pe existenţa lor nu au câştigat nimic, dar nici nu au pierdut nimic.
La fel însă este şi situaţia celor care au ales această variantă (a non-existenţei lui Dumnezeu şi a vieţii de apoi). Se poate observa faptul că cele două variante ale pariului nu sunt echivalente, în sensul în care doar credinţa în adevărul existenţei lui Dumnezeu duce la o răsplată după moarte. Aşadar, chiar şi din punct de vedere raţional este mai profitabil să credem în Dumnezeu şi în viaţa de apoi pentru că astfel eternitatea ni se arată într-o variantă fericită, pe când prin alegerea celeilalte opţiuni nu câştigăm nimic. Ba mai mult, riscăm o pedeapsă sigură după moarte. 

Blaise Pascal (n. 19 iunie 1623, Clermont-Ferrand, Franța - d. 19 august 1662, Paris) a fost un matematician, fizician șifilosof francez având contribuții în numeroase domenii ale științei, precum construcția unor calculatoare mecanice, considerații asupra teoriei probabilităților, studiul fluidelor prin clarificarea conceptelor de presiune și vid. În urma unei revelații religioase în1654, Pascal abandonează matematica și științele exacte și își dedică viața filozofiei și teologiei.

În onoarea contribuțiilor sale în știință numele Pascal a fost dat unității de măsură a presiunii, precum și unui limbaj de progamare.

S-a născut în Clermont la 19 iunie 1623 (acum Clermont-Ferrand), în regiunea Auvergne din Franța. Blaise Pascal a fost al treilea copil al lui Etienne Pascal și singurul său fiu. Mama lui Blaise a murit când acesta avea doar trei ani, micul Blaise fiind foarte afectat de această pierdere. În 1632, Etienne și cei patru copii ai săi au părăsit Clermont pentru a se stabili la Paris, iar tatăl, un matematician cu vederi mai neortodoxe asupra educației, a stabilit că Blaise nu va învăța nimic despre matematică până la vârsta de 15 ani. Impulsionat de această interdicție, la vârsta de 12 ani, Blaise a început să învețe geometrie de unul singur, descoperind că „suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 2 unghiuri drepte“. Când a aflat tatăl său, s-a îmbunat și i-a permis lui Blaise să aibă o copie a „Elementelor“ lui Euclid.

La vârsta de 14 ani, Blaise Pascal a început să-l însoțească pe tatăl său la întrunirile lui Mersenne de la Paris, la care participau Roberval, Auzout, Mydorge, Desargues, ultimul devenind un model pentru tânărul Pascal. Pe la vârsta de 16 ani, Blaise a prezentat la aceste întruniri câteva teoreme despre geometria proiectivă, incluzând hexagonul mistic al lui Pascal.

În decembrie 1639, familia Pascal a părăsit Parisul pentru a locui la Rouen unde Etienne a fost numit colector de taxe pentru Normadia de Sus și unde Blaise publică în februarie 1640 Essay on Conic Sections (Eseu despre secțiunile conice). După ce a lucrat 3 ani, între 1642 și 1645, Pascal a inventat primul calculator mecanic, Pascaline pentru a-l ajuta pe tatăl său în munca sa de colector de taxe.

În 1646 tatăl său s-a rănit la picior și a trebuit să se recupereze acasă, în grija a 2 frați mai tineri dintr-o mișcare religioasă, care au avut o influență asupra tânărului Pascal care a devenit profund religios. Tot din această perioadă datează și primele încercări de studii asupra presiunii atmosferice, iar in 1647 demonstrează că vidul există, după ce la 25 septembrie el și Descartes s-au contrazis asupra acestui adevăr. În 1648 Pascal a observat că presiunea atmosferei scade cu înălțimea și a dedus că vidul există deasupra atmosferei.

În septembrie 1651, Etienne Pascal moare, iar într-o scrisoare adresată uneia din surori dă un adânc înțeles creștin morții în general și morții tatălui său în particular, idei care formează baza pentru lucrării sale filozofice ulterioare, Les pensées.

Din mai 1653, Pascal scrie Récit de la grande expérience de l'équilibre des liqueurs (Tratat despre echilibrul lichidelor) în care explică legea presiunii. În urma corespondenței cu Fermat din vara anului 1654 a pus bazele teoriei probabilității. În această perioadă are și probleme de sănătate, dar continuă lucrul până în octombrie1654. Pe 23 noiembrie 1654, în urma unei experiențe religioase își dedică viața Creștinătății.

După această dată, Pascal face vizite la mănăstirea Jansenistă Port-Royal des Champs la cca. 30 de km sud-vest de Paris și publică lucrări anonime reunite în Lettres provinciales, în 1656. Între 1656 și 1658 scrie Les pensées, cea mai cunoscută lucrare teologică a lui Pascal.

Moare la 39 de ani pe 19 August 1662, în urma extinderii tumorii maligne din stomac și este înmormântat St. Étienne-du-Mont în Paris.

La vârsta de 16 ani Pascal a prezentat primul său rezultat original cunoscut sub numele de triunghiul lui Pascal (teorema lui Pascal), iar la 18 ani a construit primul calculator mecanic, pentru a-și ajuta tatăl la calculul taxelor. Dispozitivul numit Pascaline, semăna cu un calculator mecanic al anilor 1840, iar această invenție îl face pe Pascal a doua persoană care inventează calculatorul mecanic deoarece Schickard mai făcuse unul în 1624. Pascal se confruntă cu probleme de design ale calculatorului, datorate sistemului francez din acea vreme. Erau 20 de soli într-o livră și 12 dinari într-un sol, astfel încât Pascal trebuia să rezolve probleme tehnice mult mai grele cu această împărțire a livrei în 240 decât dacă ar fi lucrat cu împărțirea la 100. Oricum producția aparatelor a început în 1642, dar până în 1652 fuseseră produse 50 de prototipuri, însă puține au fost vândute, și producerea calculatorului aritmetic al lui Pascal a încetat în acel an. Unul din aceste prototipuri este la muzeul Zwinger, în DresdaGermania.

Aflând de încercarea lui Torricelli de a determina presiunea atmosferică, Pascal a început să caute diverse tipuri de experiențe care să dovedească temeinicia descoperirii lui Torricelli, construind o instalație cu tuburi care demonstra influența presiunii. În august 1648 Pascal a observat că presiunea atmosferei scade cu înălțimea și a dedus că vidul există deasupra atmosferei. Descartes îi scria lui Carcavi în iunie 1647 despre experimentele lui Pascal: „Eu am fost acela care l-am sfătuit acum doi ani sa facă aceasta, de aceea, deși nu am participat eu însumi, nu m-am îndoit de succesul nostru...“, deși cu un an înainte, în urma unei neînțelegeri cu Pascal cu privire la existența vidului îi scria lui Huygens că Pascal „... avea prea mult vid în capul său.“

Pascal a fost primul care s-a gândit că, cu ajutorul barometrului, poate fi măsurată diferența de altitudine dintre două puncte și a atras atenția că modificarea lungimii coloanei de mercur mai depinde și de umiditate și temperatura aerului, putând fi folosită astfel în previziuni meteorologice. Nu mai puțin importante sunt lucrările lui Pascal din domeniul hidrostaticii. În lucrarea sa cea mai importantă „Tratat despre echilibrul lichidelor“ a formulat legea fundamentală a hidrostaticii, numită apoi legea lui Pascal. A calculat mărimea presiunii hidrostatice, a descris paradoxul hidrostatic, legea vaselor comunicante și principiul presei hidraulice.

El a lucrat la secțiunile conice și a produs teoreme importante în geometria proiectivă. În „The Generation of Conic Sections (Generația secțiunilor conice)“, Pascal considera conurile generate de o proiecție centrală a unui cerc. Acesta era prima parte a tratatului asupra conurilor (pe care Pascal nu l-a terminat niciodată). Lucrarea este acum pierdută dar, Leibniz și Tschirnhaus au notat din ea și prin acestea este posibilă o imagine aproape completă a lucrării.

Lucrarea lui Pascal asupra coeficienților binomiali l-a condus pe Isaac Newton la descoperirea teoremei binomului general pentru puteri fracționare și negative.

Din corespondențele cu Fermat se va naște apoi teoria probabilităților, în urma unor întrebări adresate de cavalerul de Mére privind jocul de zaruri.

Din 1654 abandonează însă lumea științifică pentru a se dedica creștinismului, ultima sa lucrare publicată descriind curba trasată de un punct pe circumferința unui cerc care se învârte. Din 1658 începe din nou să se gândească la probleme de matematică din cauza durerilor care îi chinuiau somnul. Pascal îi provoacă pe Wren, Laloubère,Leibniz, Huygens, Wallis, Fermat cu două probleme: calculul ariei oricărui segment de cicloidă și centrul de greutate al oricărui segment, probleme pe care Pascal le rezolvase folosind calculul îndivizibililor al lui Cavalieri, în scrisorile către Carcavi.

Pascal s-a ocupat și de filozofie, considerând că progresul științific este scopul existenței omenirii. Oscilând între raționalism și scepticism, el a ales spre finalul vieții credința, fiind influențat încă de mic de credința în Dumnezeu. De la vârsta de 14 ani, Blaise Pascal participa alături de tatăl său la întâlnirile abatelui de Mersenne, care aparținea ordinului religios de la Minims, iar după ce tatăl său se rănește la picior și este îngrijit de doi frați ai unui ordin religios de lângă Rouen, Pascal devine profund religios. În urma unui accident suferit în 1654 pe podul de la Neuilly pe Sena, când caii, care trăgeau trăsura, au sărit și trăsura a rămas agățată de pod, dar mai ales în urma unei revelații religioase de pe 23 noiembrie 1654 Pascal a hotărât să ia calea credinței, vizitând mănăstirea jansenită de lângă Paris.

În acest domeniu Pascal își datorează faima atacului împotriva cazuisticii, o metodă folosită în special de iezuiți, atac întreprins în Lettres provinciales. În acestă lucrare Pascal lua apărarea prietenului său jensenist Antoine Arnould, și va aprinde mânia regelui Ludovic al XIV-lea care va da ordin să fie arsă.

Cea mai cunoscută lucrare filosofică a lui Pascal este Les pensées, o colecție de gânduri asupra suferinței umane și a încrederii în Dumnezeu, o lucrare apologetică creștină adresată noii lumi desacralizate. Această lucrare cuprinde și celebrul pariu al lui Pascal, care încearcă să demonstreze că Dumnzeu există, folosidu-se de o teorie a probabilităților. Începută în corespondența cu Fermat pentru a demonstra o problemă a jocului cu zarurile, Pascal presupune că toate cazurile apar „la fel de ușor”, pentru că Cineva, Supremul, avea grijă să le distribuie astfel. Pariul său era : „dacă Dumnezeu există și sunt catolic, câștig viața veșnică, supunându-mă bisericii; dacă nu, nu am nimic de pierdut“. Concepția lui Pascal era, în cuvinte puține: Dumnezeu există pentru că este cel mai bun pariu, iar Pascal avea nevoie de existența lui Dumnezeu pentru a îndrepta din când în când dezordinea din Univers.

Pascal a făcut speculații teologice și asupra noțiunii de infinit, în timp ce Isaac Newton, Leibnitz (și chiar el însuși prin studiile sale asupra epicicloidei), puneau bazele calcului infinitezimal, din care apoi, scuturându-se de aura mistică, se va naște Analiza matematică.

• Essai sur les coniques (1640) (Eseu despre secțiunile conice)
• Expériences nouvelles touchant le vide (Noi experimente cu privire la vid) (1647)
• Récit de la grande expérience de l'équilibre des liqueurs (Tratat despre echilibrul lichidelor) (1653)
• Traité du triangle arithmétique (Tratat asupra triunghiurilor aritmetice) (1654)
• Les provinciales (Correspondances 1656-1657) (Scrisori Provinciale)
• Élément de géométrie (1657)
• L'art de persuader (1657)
• Les pensées (1670, posthume) (Cugetări)   "

sursa : Wikipedia si resurse teologice 

Read More