"If any of you cry at my funeral, I'll never speak to you again! -Dacă plânge vreunul din voi la înmormântarea mea, nu mai vorbesc cu voi niciodată!” Arthur Stanley Jefferson

Sa uitam un pic de politica și sa ne amintim de el . citim despre viata lui și radem , urmărind câteva din filmele în care joaca ! Ei da și ca tot suntem în Romania , sa vedem cum joaca în Romania !

Arthur Stanley Jefferson (n. 16 iunie 1890, Ulverston, Cumbria Anglia - d. 23 februarie 1965), cunoscut mai ales sub numele Stan Laurel, a fost un actor și regizor, devenit celebru în cuplul de comici Stan și Bran.

Tatăl său a fost actor și acest lucru l-a motivat pe Arthur să devină actor la rândul lui. Nu a făcut prea multă școală, iar acest lucru l-a făcut pe Arthur să se alăture trupei lui Fred Karno, unde acesta s-a întâlnit cu viitorul star, Charles Chaplin. În 1912 au făcut un turneu în Statele Unite, unde Chaplin a rămas, dar Stan s-a întors înapoi în Anglia. În 1916, Stan a revenit în Statele Unite.

În 1917, Stan a făcut primul său film, "Nuts in May", iar la premiera filmului în public s-a aflat însuși Charles Chaplin și producătorul Carl Laemmle. Amândoi au fost impresionați de acest film. Succesul acestui film l-a încurajat pe Stan să facă și alte scurt-metraje comice, împreună cu Gilbert M. Broncho Billy Anderson, Larry Semon și Hal Roach. Stan și-a schimbat numele de familie în Laurel.

Laurel a mai apărut într-un film, numit "Lucky dog", împreună cu un actor care avea numele de scenă Babe Hardy. Între cei doi a apărut o prietenie, care nu a fost, însă, foarte puternică. Stan a declarat mai târziu că nu se mai văzuse cu Babe Hardy de 2-3 ani.

Abia în 1925 Laurel și Hardy s-au întâlnit din nou, la studiourile lui Hal Roach. La acea vreme, Laurel regiza filme, iar Hardy era în distribuția lor de aproape doi ani. Dintre aceste filme putem menționa "Yes, Yes, Nanette" (1925), "Wandering Papas" (1926), scrise și regizate de Stan Laurel, iar Babe Hardy era în distribuție sub numele său adevărat, Oliver Hardy. În 1926 au început să joace împreună, însă nu ca o echipă. Unul din regizorii de la studiourile Hal Roach, Leo McCarey (regizor al mai multor filme extraordinare: "The bell of St. Mary's" sau "Going My Way") a format un parteneriat cu cei doi comici geniali. Laurel și Hardy au fost cât se poate de amuzanți în filmul "Putting Pants on Phillip" (1927), film care i-a transformat pe cei doi în adevărate staruri. Au continuat să facă filme încă 20 de ani. Laurel și Hardy sunt cunoscuți ca formând una din cele mai longevive echipe de comici din toate timpurile. Ei au încetat să mai facă filme în 1950, dar Stan și Oliver au făcut un tur al Angliei și au apărut în multe spectacole timp de câțiva ani.

În 1960 i s-a înmânat un premiu Oscar special, pentru creativitatea sa în materie de comedie. Cinci ani mai târziu, Laurel a murit.

Daca ne spune atunci sa radem urmărind câteva din filmele în care joaca : 

Read More

Fernandel ( Fernand Joseph Désiré Contandin (n. 8 mai 1903, Marseille - d. 26 februarie 1971, Paris) Don Camillo – Mica lume a lui Don Camillo (1952)

Fernandel, cu adevăratul nume Fernand Joseph Désiré Contandin (n. 8 mai 1903, Marseille - d. 26 februarie 1971, Paris), a fost un actor francez de mare succes, atât pe scena teatrelor, cât și în filmele de cinema, „comedianul cu zâmbet cabalin”, devenit celebru în rolul lui Don Camillo din seria de filme Don Camillo și Peppone, alături de Gino Cervi, după povestirile scriitorului Giovanni Guareschi.

Fernandel s-a născut la 8 mai 1903 în Marsilia. Părinții aparțineau lumii spectacolului, apărând în vodevilurile la modă, astfel că Fernandel are din copilărie contact cu scena și la vârsta de 12 ani debutează într-un mic rol în drama istorică Marceau ou les enfants de la révolution de Anicet Bourgeois la teatrul Chave. 

În 1915 tatăl lui este mobilizat și Fernandel este silit să lucreze pentru întreținerea familiei, mai întâi într-o bancă, apoi - până în 1925 - într-o fabrică de săpun. Când are timp, apare în diverse ipostaze (cântăreț, cabaretist) în cafenele sau pe scenele teatrelor Eldorado, Châtelet și Palais de cristal din Marsilia. La 4 aprilie 1925, se căsătorește cu Henriette Manse, sora prietenului său inseparabil, Jean Manse. Împreună cu Henriette vor avea trei copii, Josette în 1926, Janine în 1930 și Franck în 1935. Încă de când era logodit, viitoarea lui soacră, doamna Manse, exclama când venea s-o vadă pe Henriette: "Voilà le Fernand d'elle!" („Iată-l pe Fernandul ei!”, în pronunția francezăFernandel), și așa adoptă acest pseudonim cu care se va identifica până la sfârșitul vieții. După terminarea serviciului militar în1926, este remarcat de Jean Faraud, directorul francez la Paramount, care-l angajează ca animator în pauzele filmelor de cinematograf. În 1930 se mută la Paris, unde are un angajement în revista Nu sub regia lui Henri Varna, înregistrând un adevărat triumf, hotărâtor pentru viitoarea-i carieră. Astfel primește din partea regizorului Marc Allégret primul său rol într-un film, Le Blanc et le Noir („Alb și Negru”, 1931). Rolul îi oferă ocazia să cunoască două persoane, care vor deveni prietenii săi: Sacha Guitry, autorul piesei după care s-a făcut scenariul filmului, și Raimu, actorul principal. În același an, Jean Renoir îl distribuie într-un rol mai important în filmul "On purge bébé", după o piesă de Georges Feydeau, și devine vedeta filmului "Le Rosier de Madame Husson" („Tânărul virtuos al doamnei Husson”), în care interpretează un rol care îl va caracteriza pe viitor: acela al unui tânăr aparent nătărău, în filmul respectiv, un adolescent naiv care-și pierde virginitatea într-un local rău famat.

Urmează o serie de filme, printre care cele sub regia lui Marcel Pagnol: "Angèle" (1934), "Regain" („Reluarea”, 1937), "Le Schpountz" (1937), "La Fille de Puisatier"(„Fiica fântânarului”, 1940) și, mai târziu, "Topaze" (1950), care îi aduc consacrarea definitivă. „Datorită lui Pagnol” - spunea Fernandel - „am putut dovedi că sunt un adevărat comedian”. În 1938, publicul francez îl alege ca cel mai popular actor, înaintea actorilor Danielle Darrieux și Jean Gabin.

Succesele cinematografice nu-l împiedică să continue cariera de cântăreț, apărând în numeroase comedii muzicale, multe dintre ele transformate ulterior în filme. Unele din melodiile interpretate devin adevărate hits, ca Ignace sau Simplet, sau - mai ales - Félicie aussi.

După 1940, în perioada ocupației germane, filmele turnate nu depășesc un nivel mediu. Totul se schimbă începând cu anul 1950 când, sub regia lui Julien Duvivier, începe seria filmelor în care întruchipează figura preotului paroh Don Camillo, în luptă cu primarul comunist Peppone (rol interpretat de Gino Cervi) pentru supremația spirituală în mica localitate italiană Brescello. În ciuda antagonismelor evidente, nu rareori, împrejurări particulare îi determină să descopere interese comune care-i apropie unul de altul:

• "Le Petit monde de Don Camillo" („Mica lume a lui Don Camillo”, 1951)
• "Le Retour de Don Camillo" („Întoarcerea lui Don Camillo”, 1953)
• "La Grande bagarre de Don Camillo" („Marea încăierare a lui Don Camillo”, 1955 - în regia lui Carmine Gallone)
• "Don Camillo Monseigneur" („Don Camillo monsenior”, 1961 - în regia lui Carmine Gallone).
• "Don Camillo en Russie" („Don Camillo în Rusia”, 1965 - în regia lui Luigi Comencini)

Filmul "Don Camillo et les Contestataires", început în 1970 sub direcția artistică a lui Christian-Jaque, nu poate fi terminat din cauza îmbolnăvirii lui Fernandel. O tumoare dezvoltată la piept se dovedește a fi malignă. Actorul care a încântat milioane de spectatori în peste 125 de filme se stinge din viață la 26 februarie 1971, în
apartamentul lui din avenue Foch, Paris. Este înmormântat în cimitirul Passy din inima Parisului, care i-a adus gloria și care a vrut să-l păstreze pentru totdeauna.

Pentru meritele sale artistice, Fernandel a primit numeroase premii și distincții, printre care:

• 1949: Marele Premiu Mondial al Râsului
• 1953: Cavaler al "Legiunii de Onoare"
• 1960: Cavaler al Artelor și Literelor
• 1964: Premiul "Georges Courteline" pentru umor
• 1970: Marele Premiu al Cinematografiei franceze

Don Camillo – Mica lume a lui Don Camillo (1952)

Inspirat de romanele lui Giovanni Guareschi,regizorul realizează,sub forma unei comedii de moravuri,un adevărat document social-politic al Italiei în care,în 1946,comuniştii aveau majoritatea în multe administraţii locale. Preotul Don Camillo este în război cu primarul satului,comunistul Peppone. Cele două părţi anticipează,totuşi,un ”compromis istoric”: când,din pricina implicării politice,don Camillo este mutat disciplinar,el ia trenul dintr-o gară pustie,dar la următoarea staţie îl aşteaptă întreg satul comunist în frunte cu Peppone,să îi ureze viaţă tihnită. Preotul ”bolsevic” şi primarul credincios sunt priviţi cu egală simpatie şi înţelegere de cineast,mereu împreună şi mereu adversari,oglindă a aceleiaşi societăţi scindate.

Read More

Zorro ( 1975 ) Alain Delon

Daca e ziua de naștere  alui Alain Delon : La multi ani ! Si deoarece în Romania avem nevoie de câțiva Zorro urmăriți filmul pentru inspirație . Doar asa cred ca vom recupera Romania .

Alain  Delon 

Alain Fabien Maurice Marcel Delon (n. 8 noiembrie 1935) este un actor și producător francez, câștigător al Premiului César. Ascensiunea sa a fost rapidă, fiind la vârsta de 23 de ani comparat cu actori francezi celebri ca Gérard Philipe și Jean Marais, precum și cu actorul american James Dean. A fost denumit chiar și Brigitte Bardot în ipostază masculină. De-a lungul carierei, Delon a lucrat cu regizori celebri printre care Luchino Visconti, Jean-Luc Godard, Jean-Pierre Melville, Michelangelo Antonioni și Louis Malle.
Delon a devenit cetățean elvețian în 1999, iar compania să își are sediul în Geneva. La Cannes, Delon a fost văzut de un căutător de talente, David O. Selznick, mare producător de filme de la Hollywood. Selznick i-a oferit un contract cu condiția ca Delon să învețe engleza.

 Delon s-a întors la Paris pentru a învăța engleza, dar când l-a întâlnit pe regizorul francez Yves Allégret, a fost convins că trebuie să rămână în Franța pentru a-și începe cariera. Selznick a acceptat rezilierea contractului, iar Allégret i-a oferi lui Delon primul său rol în filmul Quand la femme s'en mêle. Delon și-a arătat, apoi, latura comică în filmul Faibles femmes. A fost filmul său de debutt și în America, unde a avut succes. În 1960, Delon a apărut în Purple Noon al lui René Clément, film bazat pe romanul Patriciei Highsmith, The Talented Mr. Ripley. A interpretat rolul lui Tom Ripley, pentru care a fost foarte apreciat. Apoi a jucat în Rocco și frații lui, în regia lui Luchino Visconti, rol pentru care a fost de asemenea foarte apreciat de criticii de film.

Delon și-a făcut debutul în teatru la Paris în piesa lui John Ford 'This Pity She's a Whore, alături de Romy Schneider, în regia lui Visconti. Delon a lucrat din nou cu Visconti la filmul Îl Gattorpado (Leopardul). Delon a lucrat și cu Jean-Pierre Melville, care a regizat filmele Un Flic , Le Cercle Rouge și Samuraiul . În 1964, Delon a înființat o companie de producție, Delbeau Production, împreună cu Georges Beaume. Au produs un film numit L'insoumis, care a trebuit să fie reeditat din cauza unor probleme legale. Delon și-a înființat apoi propria companie de producție, Adel, jucând și în primul film al companiei, Jeff. Delon a jucat apoi în Borsalino, unul dintre filmele franceze cu cele mai mari încasări în acei ani.

În 1973 a cântat în duet cu cântăreața pop fraceză, Dalida melodia Paroles, paroles. A jucat în Zorro (1975), iar în 1976 a jucat în filmul câștigător al Premiului César, Monsieur Klein .
De la apariția unei mărci de parfum cu numele său, au existat mai multe produse vândute sub numele Alain Delon: ceasuri, articole de îmbrăcăminte, ochelari de soare și țigarete.
Marca ochelarilor de soare purtați de Delon a devenit foarte populară în Hong Kong, după ce actorul Chow Yun Fat a purtat astfel de ochelari în filmul din 1986, A Better Tomorrow. Ulterior, Delon i-a mulțumit lui Chow printr-o scrisoare pentru că a ajutat la vânzarea produsului în Hong Kong. Regizorul filmului, John Woo, al cărui idol era Delon, a scris un scurt eseu despre filmele Samuraiul și despre Le Cercle rouge.

Read More

Ilarion Ciobanu născut 28 octombrie 1931

Ilarion Ciobanu (n. 28 octombrie 1931, Ciucur, județul interbelic județul Tighina, România - d. 7 septembrie 2008, București, România) a fost un actor român celebru. A semnat, de asemenea, regia a două filme. În anii 1950 a avut și o carieră de rugbist.









Ilarion Ciobanu s-a născut la Ciucur, în Tighina, pe atunci parte a României. A copilărit la Constanța, pe malul mării. La 12 ani a intrat băiat de prăvălie, după care o urmat "o lungă caravană de meserii: hamal, țăran cu sapa, tractorist, miner, săpător, tâmplar, șofer, marinar, pescar"[1] până în anul 1958, când intră la IATC, pe care însă nu l-a absolvit[2], pentru că a avut de ales între a face "Setea" și a urma institutul.

Ca rugbist și-a făcut debutul în 1948, la Știința București, sub îndrumarea antrenorului Gustav Fanella. Se transferă apoi la Dinamo București, unde cunoaște consacrarea ca sportiv. Ultima parte a carierei a petrecut-o la Progresul București (1959-1962). Jucător de linia a II-a, cunoscut de apropiați sub porecla „Claris”, Ilarion Ciobanu era socotit atunci un înaintaș de temut, greu de trecut, pe cât de dur în sensul bun al cuvântului, pe atât de corect.

Debutul cinematografic al actorului s-a produs la vârsta de 30 de ani în filmul Setea, în care a jucat alături de Ion Besoiu și Amza Pellea, respectiv alături de Ștefan Ciubotărașu și George Calboreanu în Omul de lângă tine. Au urmat apoi mai bine de 50 de filme în care actorul Ilarion Ciobanu a deținut roluri principale. A fost, de asemenea, regizor al filmelor Omul de lângă tine și Mara. După 1989, Ilarion Ciobanu a continuat să joace doar ocazional, în filme precum ar fi Crucea de piatră - Ultimul bordel, Terente - Regele bălților, Tancul și Bored.

La Prima ediție a Festivalului Internațional de Film București, BiFEST, în 2004, actorul a primit Premiul de Excelență pentru contribuția sa în arta cinematografiei, moment în care cei prezenți l-au aplaudat în picioare minute in șir.[necesită citare]

Ilarion Ciobanu a decedat în dimineața zilei de 7 septembrie 2008, răpus de cancer faringian [4]. Cadavrul său a fost incinerat la Crematoriul Vitan Bârzești, potrivit propriei dorințe

Setea (1960)
Omul de lângă tine (1961)
Poveste sentimentală (1961)
Lupeni 29 (1962)
Cartierul veseliei (1964)
Răscoala (1965)
Golgota (1966)
Șopârla (1966)
Vremea zăpezilor (1966)
Legenda (1968)
Columna (1968) - Gerula
Doi bărbați pentru o moarte (1969)
Baltagul (1969)
Războiul domnițelor (1969)
Frații (1970)
Asediul (1970)
Pădurea pierdută (1971)
Facerea lumii (1971)
Mihai Viteazul (1971) - Stroe Buzescu
Cu mîinile curate (1972) - comisarul Roman
Drum în penumbră (1972)
Conspirația (1972)
Dimitrie Cantemir (1973)
100 de lei (1973)
Ultimul cartuș (1973) - comisarul Roman
Departe de Tipperary (1973) - comisarul Roman
Nemuritorii (1974) - stegarul Vasile
Capcana (1974)
Pe aici nu se trece (1975)
Mușchetarul român (1975)
Orașul văzut de sus (1975)
Trepte spre cer (1977)
Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - Gherasim (ep. 1-12)
Profetul, aurul și ardelenii (1978) - Traian Brad
Pentru patrie (1978)
Ecaterina Teodoroiu (1978)
Din nou împreună (1978)
Avaria (1978)
Dincolo de orizont (1978)
Gustul și culoarea fericirii (1978)
Mihail, cîine de circ (1979)
Audiența (1979)
Omul care ne trebuie (1979)
Iancu Jianu, zapciul (1980)
Rug și flacără (1980)
Tridentul nu răspunde (1980)
Artista, dolarii și ardelenii (1980) - Traian Brad
Pruncul, petrolul și ardelenii (1981) - Traian Brad
Iancu Jianu, haiducul (1981)
O lume fără cer (1981)
Râdeți ca-n viață (1983)
Fapt divers (1984)
Acasă (1984)
Bătălia din umbră (1986)
Umbrele soarelui (1986)
Cetatea ascunsă (1987)
O vară cu Mara (1988)
Șobolanii roșii (1990)
Crucea de piatră (1993) - Fane
Terente - regele bălților (1995)
Ochii care nu se văd (1996)
Tancul (2003)
Bored (2004) - God

Read More

Niccolò Paganini

Niccolò Paganini (n. Genova, 27 octombrie 1782 - d. Nişă, 27 mai 1840) a fost un violonist, violist, chitarist și compozitor italian. Este unul din cei mai faimoși virtuozi ai viorii și este considerat unul dintre cei mai mari violoniști din toate timpurile, având o intonație și o tehnică inovativă perfecte. Înainte de a deveni un virtuoz, aflat permanent în turnee, Paganini a fost angajat ca violonist la proaspăt înființata "Orchestră Națională" din Lucca. Din cauza dificultăților materiale prin care trecea orașul, orchestra a fost desființată la scurt timp. În 1805, Napoleon i-a atribuit principatul Lucca surorii sale, Elisa Bacchiocchi, care, în 1806 l-a invitat pe Paganini să se angajeze în orchestră de cameră a Curții, ca al doilea violonist. După ce și această orchestră a fost desființată, Paganini a devenit membru al cvartetului de coarde al familiei ducale și a început să-i dea lecții de muzică tânărului prinț și să dirijeze spectacole de operă. În 1809, invocând motive personale, Paganini a părăsit activitățile din Lucca, și a început o viață de turnee.

Read More

Béla Viktor János Bartók decedat 26 septembrie 1945

Béla Viktor János Bartók (n. 25 martie 1881, Nagyszentmiklós, azi: Sânnicolau Mare, d. 26 septembrie 1945, New York) a fost un compozitor și pianist maghiar, unul din reprezentanții de seamă ai muzicii moderne.

Primele lecții de pian le-a primit de la mama sa. Din 1899 a studiat pianul și compoziția la Preßburg (azi: Bratislava, Slovacia) și la Academia Regală de Muzică din Budapesta, unde între 1908 și 1934 a funcționat ca profesor de pian. Între anii 1934 și 1940 a lucrat la Academia de Științe din Budapesta în domeniul folclorului muzical. În 1940 a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde, pentru o scurtă perioadă (1940-1941), a lucrat pe lângă "Columbia University" și ca profesor de muzică în New York, având venituri financiare modeste. A murit bolnav de leucemie pe 26 septembrie 1945 în New York.

În primele sale opere, Béla Bartók se orientează în tradiția muzicii vest-europene, fiind în special influențat de Johannes Brahms, Richard Wagner, Franz Liszt și Claude Debussy. În poemul sinfonic "Kossuth" (1904) se recunoaște influența muzicii lui Richard Strauss. Începând cu anul 1905, Béla Bartók studiază tot mai mult muzica populară maghiară, românească și cea tradițională a artiștilor țigani. În colaborare cu prietenul său, compozitorul Zoltán Kodály, realizează o culegere de muzică folclorică maghiară, românească, sârbească, croată, turcească și nord-africană, publicată în 12 volume.
Béla Bartók a fost un excelent pianist și a compus mai multe lucrări în scop pedagogic, ca "Microcosmos" (1935), cuprinzând 153 piese pentru pian cu grade de dificultate crescândă. Cele șase cvartete de coarde sunt considerate unele din cele mai importante compoziții ale genului.

În 1924, Societatea Compozitorilor Români organizează un concert dedicat aproape în intregime operelor lui Bela Bartok, ocazie cu care Enescu cântă, acompaniat la pian de Bartok însuși, Sonata a II-a pentru vioară și pian a acestuia. Doi ani mai târziu, compozitorul maghiar revine la București ca pianist solist in propria Rapsodie pentru pian si orchestră - lucrare de debut - dar stârneste interes și prin alte două opus-uri pianistice ale sale, expresionistul „Allegro barbaro” și „Dansurile românești”, oferite ca supliment în același concert.

"Allegro barbaro" pentru pian (1911)
"Dansuri populare românești" pentru pian (1915, prelucrate mai târziu pentru orchestră)
Opera "Castelul lui Barbă Albastră" (1911)
"Prințul cioplit din lemn", piesă de balet (1914-1916)
"Mandarinul Miraculos", balet (1919)
6 Cvartete pentru instrumente de coarde (1908, 1915-1917, 1927, 1928, 1934 și 1939)
Trei concerte pentru pian și orchestră (1926, 1931 și 1945)
Muzică pentru instrumente de coarde, percuție și celestă (1937)
Concert pentru orchestră (1943)
Concert pentru vioară și orchestră (1943) - executat în primă audiție de Yehudi Menuhin
Muzică pentru două piane și instrumente de percuție (1937)
Concert pentru violă și orchestră (1945), definitivat de Tibor Serly.

Read More

Dante Alighieri nascut 14 septembrie1321

Durante degli Alighieri (Dante Alighieri) (n. 29 mai 1265, Florența - d. 14 septembrie 1321, Ravenna) a fost unpoet și filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al „Divinei Comedii”, capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta („poet în cel mai înalt grad”).

„Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav și liniștit. Avea o față lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru și des, totdeauna cu o căutătură melancolică și gânditoare” (Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante).

Divina Comedie.

Capodopera lui Dante, „Divina Commedia”, alegorie în versuri de o precizie și forță dramatică deosebită, a fost începută probabil în 1306 și terminată cu puțin timp înainte de a muri. Titlul inițial dat de autor a fost „Comedia”, adjectivul „divina”, folosit de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într-o ediție din 1555. Împărțită în trei secțiuni („Inferno”, „Purgatorio”, „Paradiso”), în operă este descrisă o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale lumii de după moarte, în care poetul se întâlnește cu personaje mitologice, istorice sau comtemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuți sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea și după criterii subiective (poetul îi întâlnește în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin Infern și Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înțelepciunii. Beatrice - ființa pe care a adorat-o - fiind instrumentul voinței divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde înțelege că iubirea mișcă sori și stele (l’amor che muove il sole e l’altre stelle). Fiecare secțiune cuprinde 33 de cântece, cu excepția primei, care are un cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în „terțete” (terza rima).

Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, științifice și politice ale artistului, interpretate literar, alegoric, moral și mistic. Dincolo de sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei creștine medievale. „Divina Commedia” este alegoria purificării sufletului și dobândirii liniștei interioare prin înțelepciune și dragoste.

Viața lui Dante Alighieri este strâns legată de evenimentele politice din Florența. În acea perioadă, Florența era pe cale să devină orașul cel mai important și puternic din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi și meseriași înlătură supremația nobilimii și, doi ani mai târziu, se bat primii „fiorini”^[1] de aur, monedă forte a comerțului european. Conflictul dintre „Guelfi”, fideli autorității temporale a papei, și „Ghibellini”, partizani ai primatului politic al împăraților germani ai „Sfântului Imperiu Roman”, se transformă într-un război între nobili și burghezie. La nașterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florența se găsea în puterea Ghibellinilor. În1266, Guelfii revin la putere și Ghibellinii sunt expulzați din oraș. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracțiuni: „bianchi” (albii) - care încercau să limiteze hegemonia papei - și „neri” (negrii).

Dante Alighieri se naște la Florența pe 14 mai 1265 într-o familie din mica nobilime, tatăl - Alighiero di Bellincione - se ocupa cu negustoria. Mama - Gabriella degli Abati - i-a murit în copilărie, iar tatăl atunci când Dante avea 17 ani. Cel mai semnificativ eveniment al tinereții, după cum singur spune în opera sa „La Vita Nuova”, este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adorație, Beatrice devine simbolul angelic al grației divine, pe care o va cânta exaltat în „La Vita Nuova” și mai târziu în „Divina Commedia”.

Se cunoaște puțin despre educația primită, dar creațiile sale scot în evidență o erudiție deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia și retorica luiBrunetto Latini, care apare ca figură importantă în „Divina Comedie”. În Florența, audiază prelegerile de filozofie și teologie la școlile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) și dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiindu-i mai ales pe Aristotel și pe Toma d'Aquino . Se știe că în 1285 Dante se afla în Bologna și este foarte probabil să fi studiat la renumita Universitate din acest oraș.

Dante Alighieri - portret de Sandro Botticelli

La vârsta de 20 de ani se căsătorește cu cu Gemma Di Manetto Donati, aparținând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro, Giovanni și Antonia.

În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicații puerperale, Dante începe să scrie „La Vita Nuova”. În același timp, se angajează în viața politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului „Sfântului Imperiu Roman” mitul unei posibile unități politice. Totuși, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluși de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creației literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiția ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporație artizanală. Dante se înscrie în corporația medicilor și farmaciștilor, și în cea a bibliotecarilor, cu mențiunea de „poet”. Se afiliază fracțiunii „Guelfilor albi”, care se opuneau influenței papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295, este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei șase "Priori" - supraveghetori ai puterii executive care alcătuia „Signoria”. La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - „albii” și „negrii” - din rândul Guelfilor, au fost exilați pentru a se menține liniștea în oraș. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracțiunea „negrilor” preia puterea politică în Florența, lui Dante i se interzice prezența în oraș și este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată înFlorența. Convins că a fost înșelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile „Infernului” din„Divina Comedie”.

Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florența. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranțele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităților dintre orașele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea orașului Florența îl invită să se întoarcă din exil, dar condițiile umilitoare erau aceleași ca pentru un infractor iertat. Dante respinge cu demnitate invitația, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea („senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai”). În 1319, Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul orașului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneția. În timpul călătoriei de întoacere, suferă un atac de malarie și moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găsește și astăzi mormântul său, deși florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.

Read More