Richard Strauss - un magician al sunetelor.

Richard Strauss (n. 11 iunie 1864, München – d. 8 septembrie 1949, Garmisch-Partenkirchen) a fost compozitor și dirijor german, strălucit reprezentant al muzicii cu program,  fiul lui Franz Joseph Strauss, hornist principal la Curtea Munchen Orchestra. Strauss a demonstrat aptitudini muzicale de la o vârstă fragedă, şi o vastă pregătire la pian, vioară, teorie, armonie, orchestraţie şi-l dispus pentru a compune muzica  poloneză. La 4 ani, a început să ia lecții de pian cu A.Tobo, iar la 8 ani a început să ia lecții de vioară cu R. Walter.
Primul său profesor a fost tatăl lui, care a urmat un conservator muzical, şi apoi Ludwig Thuille ,la München a urmat Şcoala de compozitor. Strauss a scris " Serenade pentru 13, Vântul, Op. 7 (1881), la 17ani, apoi dirijorul Hans von  Bülow l-a declarat  "de departe cea mai izbitoare personalitate după Brahms . "



A urmat studii de filosofie, estetică și istoria artelor la Universitatea din Munchen.
La vârsta de 20 ani, l-a întâlnit pe Hans von Bülow, care l-a ajutat să-l descopere pe Wagner.  Bülow a fost cel care a dirijat primele lucrări marcante ale lui Richard Strauss, printre care primul concert pentru corn (1885), cu tatăl lui ca solist. În același an,  Bülow l-a recomandat la Meiningen, unde a fost numit dirijor.
De la începutul carierei, Strauss, ca şi compozitor, era evident că orchestra a fost mediul său natural. Cu compoziţia de "fantezie simfonic" Aus Italien în 1886, Strauss a început o serie de lucrări care reprezintă atât una din fazele pivot din cariera sa cât şi un volum de muzică de importanţă majoră în repertoriul romantic german de mai târziu.



În lucrări, cum ar fi "Don Juan" (1888-1889), "Heldenleben Ein"(1897-1898), şi "Also sprach Zarathustra" (1895-1896) - a cărui utilizare în filmul din 2001: "A Space Odyssey", devine compozitorul de muzică cel mai uşor de recunoscut. Strauss a afişat darul său din abundenţă pentru exploatarea posibilităţilor coloristice ale orchestrei ca un dispozitiv dramatic. În 1898, a fost numit dirijor al Orchestrei Regale a Prusiei, la Berlin. A terminat "O viață de erou", autobiografie simfonică, în care măiestria coloritului orchestral, care îl caracteriza, a atins o adevărată culme.



Odată cu trecerea în secolului XX, "interesul" lui Strauss s- a transformat mai deplin spre operă, rezultând un volum de lucrări de neuitat : "Salome"(1903-1905), "Elektra"(1906 -1908), şi "Der Rosenkavalier" (1909-1910), sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute opere ale sale.
În 1919, Strauss a fost numit în conducerea artistică a Operei din Viena și a rămas aici până în 1925. În 1920, a susținut ultimul concert cu Orchestra de stat din Berlin. În anul următor, a făcut o călătorie în Ungaria și în România.
În 1922 a întreprins ultimul turneu în America de Nord și a susținut concerte cu Orchestra filarmonică din New York și cu Orchestra din Philadelphia. Întors la Viena, a devenit membru de onoare al Filarmonicii din Viena. În anii următori, au urmat călătorii în Spania, Grecia, Italia.





Când situaţia politică din Europa s-a înrăutăţit în anii 1930, schimbările profund politice au dus la implicarea confuză a lui  Strauss în "maşina de propagandă nazistă", iar compozitorul renunţă în cele din urmă, atât la relaţiile cu naziştii cât şi cu adversarii lor.



Odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial, lui Strauss i-a fost permis să-şi reia viaţa sa profesională. El a început însă să aibă probleme grave de sănătate iar situaţia financiară a fost compromisă.




În lunga sa carieră, a scris 16 lucrări pentru scenă, opere și balete, 14 lucrări orchestrale, 6 lucrări concertante, muzică de cameră și un mare număr de lieduri, cele mai multe dintre ele fiind mărturii valoroase. Neobosit în creație, desăvârșit în meșteșug, cu sentimente curate, sigur de sine în viață, cu un stil personal și legat de epocă, Strauss a fost, în adevăratul înțeles al cuvântului, un compozitor german autentic, în perioada de tranziție a stilurilor și de prăbușire socială.

Read More

George Enescu 19 august 1881

" 

„Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?”

—Bernard Gavoty - Amintirile lui George Enescu''

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, județul Botoșani, România - d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este considerat cel mai important muzician român.

George Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul Liveni-Vîrnav din județul Botoșani, în familia arendașului Costache Enescu și a soției lui, Maria, fiica preotului Cosmovici. Acesta a fost al optulea copil și primul care n-a murit în copilărie. Numele lui era Gheorghe și părinții lui l-au alintat cu numele Jorjac.

A manifestat încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică, începând să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de 5 ani apare în primul său concert și începe studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.

Între anii 1888 și 1894 studiază la Conservatorul din Viena, având profesori printre alții pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Robert Fuchs(compoziție). Se încadrează rapid în viața muzicală a Vienei, concertele sale, în care interpretează compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa și publicul, deși avea doar 12 ani.

După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă studiile la Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899, sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). La data de 6 februarie 1898 are debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română.

În același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia.

Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reușit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palatul regal, unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.

Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).

Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși ca Alfredo Casella sau Louis Fournier.

În anii Primului război mondial rămâne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În același an are loc prima ediție a concursului de compoziție George Enescu, în cadrul căruia compozitorul oferea câștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa interpretării acestor piese în concerte.

După război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) și New York(1938).

Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual.

În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători mai târziu. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după o căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, și-a turnat acid pe față. La auzul veștii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viața și va apărea in fotografii cu un voal negru pe față. Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos și Oedip rege. Libretistul operei a fostEdmond Fleg. Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în1940, Paris-ul a fost ocupat de armata germană.

Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului Internațional George Enescu din București, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui Jean Rânzescu, iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban(1995), care a provocat numeroase controverse.

În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe țări ale lumii, printre care Italia,Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.

În noiembrie 1939, Enescu a donat președintelui Consiliului de Miniștri al României de la acea vreme 100.000 de lei, pentru apărarea țării.^[1]

În timpul celui de Al doilea război mondial, rămas în București, a avut o activitate dirijorală bogată, încurajând și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Nicolae Brânzeu, Sabin Drăgoi. După război a dat concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels și Yehudi Menuhin, care l-a vizitat la București și la Sinaia.

Deși este cunoscut în prinicipal ca un virtuoz al viorii, George Enescu era și un pianist rafinat, apreciind posibilitățile polifonice pe care i le dădea pianul, în comparație cu vioara.

Într-un articol prilejuit de debutul recent al sezonului muzical bucureștean din 1936, în care George Enescu avea programate 10 recitaluri, patru concerte simfonice și șase camerale, cronicarul Mihail Sebastian scria:

„George Enescu impune respectul artei, o înaltă conștiință a valorilor, o mare disciplină a muncii. [...] Extraordinar artist, Enescu este, deopotrivă, un excepțional educator. Vocația sa dirijorală se vede că răspunde nu numai necesității de exprimare personală, dar și unei nevoi de a transmite celorlalți o tehnică de lucru, de a le insufla consecvență artistică. Dirijorul este un profesor. Rolul lui este de a comunica învățături. Cînd George Enescu ia bagheta, ai certitudinea că te afli în fața unui magistru.”^[3]

În cronica elogioasă, în care contrasta viguroasa măiestrie a lui Enescu cu orchestra „inegală, ezitantă” care era Filarmonica la acel moment, Sebastian descria complementaritatea dintre artă și iscusință tehnică la dirijor, scriind:

„Enescu este un tulburător poet al baghetei și un desăvîrșit tehnician. Ne ajută să simțim din plin muzica (pentru că o trăiește el însuși), ceea ce nu-l împiedică să controleze extrem de riguros toate detaliile orchestrei, fiecare instrument, fiecare executant. Însuflețirea lui e egală cu vigilența sa, lirismul egal cu precizia. A lucra sub o asemenea îndrumare ar fi o onoare și o șansă pentru oricare orchestră din lume, oricît de impozantă, oricît de reputată ar fi ea. Dar cînd astfel de noroc dă peste o orchestră inegală, ezitantă, cum e Filarmonica noastră – bagheta lui George Enescu ia aspectul unei extraordinare funcții educative.”^[3]

Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner (înSimfonia Nr. 1), influențele muzicii franceze (de exemplu, în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendințele neo-baroce (înSuita orchestrală Nr. 2) și exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Cameră. Nu trebuie uitată influența folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata pentru vioară cu caracter popular românesc, Suita orchestrală Nr. 3, sătească.

Celebritatea internațională a lui George Enescu - de care era el însuși intrigat - se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creații. PrinFestivalurile Internaționale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în București cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.

Creația
 Lista compozițiilor de George Enescu.Opere
Oedip - tragedie lirică în patru acte pe un libret de Edmond Fleg, Op. 23 (1910-1931)
Simfonii
Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, Op. 13 (1905)
Simfonia nr. 2 în La major, Op. 17 (1912-1914)
Simfonia nr. 3 în Do major pentru orchestră și cor, Op. 21 (1916-1918)
Alte lucrări orchestrale
Poema română, suită simfonică pentru orchestră, Op. 1 (1897)
Rapsodia română nr. 1 în La major, Op. 11 (1901)
Rapsodia română nr. 2 în Re major, Op. 11 (1901)
Suita orchestrală nr. 1 în Do major, Op. 9 (1903)
Suita orchestrală nr. 2 în Do major, Op. 20 (1915)
Suita orchestrală nr. 3 în Re major "Săteasca", Op. 27 (1937-1938)
Muzică de cameră
Cvartete pentru coarde
Cvartet pentru coarde nr. 1 în Mi bemol major, Op. 22, Nr. 1 (1920)
Cvartet pentru coarde nr. 2 în Sol major, Op. 22, Nr. 2 (1950-1952)
Sonate
Sonata pentru vioară nr. 1 în Re major, Op. 2 (1897)
Sonata pentru vioară nr. 2 în Fa minor, Op. 6 (1899)
Sonata pentru vioară nr. 3 în La minor "în caracter popular românesc", Op. 25 (1926)
Sonata pentru violoncel nr. 1 în Fa minor, Op. 26, Nr. 1 (1898)
Sonata pentru violoncel nr. 2 în Do major, Op. 26, Nr. 2 (1935)
Alte lucrări de cameră

Octet pentru coarde în Do major, Op. 7 (1900)

Cantabile și presto pentru flaut și pian (1904)

Dixtuor în Re major pentru suflători, Op. 14 (1906)

Concertstück pentru violă și pian (1906)

Légende pentru trompetă și pian (1906)

Cvartet pentru pian nr. 1 în Re major, Op. 16 (1909)

Impressions d'Enfance (Impresii din copilărie) pentru vioară și pian, Op. 28 (1940)

Cvintet pentru pian în La minor, Op. 29 (1940)

Cvartet pentru pian nr. 2 în Re minor, Op. 30 (1943-1944)

Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, Op. 33 (1954)

Muzică pentru pian

Suita pentru pian nr. 1 în Sol minor "în stil vechi", Op. 3 (1897)

Suita pentru pian nr. 2 în Re major, Op. 10 (1901-1903)

Suita pentru pian nr. 3 (Pieces impromptues), Op. 13 (1913-1916)

Sonata pentru pian nr. 1 în Fa diez minor, Op. 24, Nr. 1 (1924)

Sonata pentru pian nr. 3 în Re major, Op. 24, Nr. 3 (1933-1935)   "

sursa : Wikipedia 

Read More