ISTORIA SE REPETA
,,“Comunism”, “democraţie populară”, “epoca de aur” – există în mintea noastră tot atâtea denumiri pentru o perioadă pe care noi, cei tineri, nu o cunoaştem decât din povestirile părinţilor, bunicilor, din cărţi, ori vizionând diverse documentare. Este o perioadă istorică ce fascinează pe mulţi dintre noi, ce continua să lase urme adânci în societate şi-n mentalităţi chiar şi astăzi, o perioadă de moarte a spiritului! Multe din aspectele vieţii cotidiene sunt categorisite, chiar, după momentul ’89 sau înaintea lui! Acest referat ce am întocmit nu-şi propune să ţină partea nimănui, nici neocomuniştilor, nici celor nostalgici, nici denunţătorilor săi ci, să prezinte obiectiv, distant, realităţile trecute, atât cu părţile sale luminoase cât şi cu cele întunecate.
1. Instaurarea regimului comunist. Perioada 1944–1948.
Actul de la 23 August 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului naţional şi, apoi, de participarea la războiul antihitlerist. Deşi s-a voit un act ce va repune principiile democraţiei în drepturi, cu acordul tacit al Marii Britanii şi Statelor Unite, România a evoluat într-o direcţie contrară intereselor sale, instaurându-se, treptat, un regim politic şi economic aservit Uniunii Sovietice. Un asemenea regim a fost instaurat în ţara noastră în patru etape, cu alte două repere ulterioare importante în cadrul unui stat comunist:
-6 martie 1945 – impunerea guvernului Petru Groza, controlat de P.C.R. şi susţinut de sovietici
-19 noiembrie 1946 – falsificarea alegerilor în favoarea comuniştilor
-Iulie – octombrie 1947 – dizolvarea P.N.T. şi procesul liderilor săi
-30 decembrie 1947 – abdicarea silită a regelui Mihai
-30 august 1948 – înfiinţarea D.S.S. (Securitatea)
22 ianuarie 1949 – înfiinţarea D.G.M. (Miliţia)
Acapararea puterii de către comunişti s-a realizat în mare parte datorită prezenţei
Armatei Roşii pe teritoriul României pe toată perioada acestui proces şi încă timp de mulţi ani (până în 1958) ca mijloc de prevenire a unor eventuale rebeliuni antisovietice. Cu prilejul conferinţelor de la Teheran (încă din 1943, deci), Yalta, Potsdam sau în timpul unor întâlniri neoficiale, Stalin a reuşit să-şi impună punctul de vedere în fata aliaţilor occidentali, care au înţeles să salveze unele ţări prin sacrificarea altora în favoarea sovieticilor. Acesta este sensul faimoasei tocmeli între Churchill şi Stalin, o bucată de hârtie care a hotărât un destin tragic pentru milioane de oameni din întreaga Europă de Est. “Acordul de procentaj”, stabilit la 9 octombrie 1944 la Moscova, lasă, printre alte ţări, România în proporţie de 90% în sfera de influenţă a U.R.S.S. În perioada războiului, Moscova a instruit şi pregătit militanţi comunişti care să preia responsabilităţile unor guverne prosovietice. Echipa moscovita din România avea în frunte pe: Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnăraş (Bodnarenko), Gheorghe Pintilie (Pantiusa), etc.
În perioada 1944-1945, România, la fel ca şi celelalte ţări ocupate, a fost supusă unui proces de pre-comunizare. Acest proces s-a realizat prin patru obiective:
Sindicatele – s-a urmărit politizarea lor, atragerea liderilor în partidul comunist sau promovarea comuniştilor de încredere la conducerea acestor organizaţii. Cu precădere două au fost sindicatele vizate de către comunişti: cel al lucrătorilor din CFR (cu ajutorul lor putând fi paralizată, dacă interesul PCR ar fi cerut-o, întreaga activitate din ţară) şi al tipografiilor (care aveau să blocheze tipărirea ziarelor “burgheze”, privându-i astfel pe adversari de posibilitatea a-şi expune punctele de vedere).
Partidele democratice – s-a căutat “spargerea” lor şi crearea de disidente ale căror şefi să fie câştigaţi, defăimarea şi compromiterea liderilor şi a istoriei acestor partide (îndeosebi PNŢ şi PNL). În climatul de teroare creat, au fost oameni politici care s-au gândit că o activitate normală nu se poate duce şi că este mai bine să plece în Occident pentru a aduce la cunoştinţa opiniei publice gravele atentate ce săvârşesc în România autorităţile comuniste. Numai că fruntaşi PNŢ ce au voit să părăsească ţara (1947) au fost arestaţi la Tămădău, fiind trădaţi de pilotul care urma să-i transporte. Acesta a fost pretextul folosit pentru a scăpa de cei mai serioşi adversari ai politicii lor. Un răsunător proces a fost organizat, Iuliu Maniu şi ceilalţi lideri fiind acuzaţi de trădare şi spionaj în favoarea puterilor capitaliste, partidul desfiinţat şi liderii săi condamnaţi la diferite aspre pedepse (Maniu a fost condamnat la închisoare pe viaţă; avea să moară în 1953 în închisoarea de la Sighet). Nici liberalii nu au mai rezistat mult timp, liderul lor, G. Brătianu, murind în închisoare. Acestor fapte se adăugă executarea mareşalului Antonescu la 1 iunie 1946.
Armata – multe dintre unităţi au fost trecute în mod abuziv sub comanda sovietică, mii de ofiţeri au fost daţi afară sub pretextul colaborărilor trecute cu naziştii şi înlocuiţi cu tineri fără experienţă, uşor de manipulat şi îndoctrinat. Regimentul 22 Gardă şi Protocol, garda personală a regelui, a fost dezarmat. Intervenţia regelui a făcut să întârzie deznodământul.
Falsificarea alegerilor - o trăsătură a perioadei 1945-1947 este amestecul de manipulare şi acţiuni legale. Se observă o grijă deosebită pentru salvarea aparenţelor, fie prin păstrarea secretului acţiunilor ilegale, fie dând un aspect legal presiunilor sau intervenţiilor în forţă. Aceasta explică de ce comuniştii s-au străduit să câştige alegerile, prin orice mijloace. Fraudă electorală a jucat un rol deosebit, dar atunci nu a putut fi dovedită formal. Era aplicat principiul lui Stalin conform căruia “nu contează cine şi cum votează, ci cine numără voturile”. Alegerile de la 19 0ctombrie 1946 s-au desfăşurat într-o atmosfera de tensiune maximă. Rezultatele indicau o victorie a comuniştilor şi a acoliţilor lor, “tovarăşii de drum” ce au fost îndepărtaţi ulterior, cu aproximativ 70% din voturi. Dovezile descoperite după 1989 arată că în realitate alegerile au fost câştigate de PNŢ.
Pe măsură ce comuniştii se îndreptau spre monopolul asupra puterii politice, monarhia devenise, în opinia lor, o anomalie. Partidul se temea că acest ultim vestigiu al vechii ordini sociale putea să devină un centru de opoziţie în noua societate (în 1947 România era singura ţară din sfera de influenţa sovietică ce mai păstra această instituţie, de remarcat, deci, opoziţia regelui). În acest context, comuniştii au făcut ultimul pas în asigurarea dominaţiei lor asupra ţării, forţându-l pe regele Mihai să abdice la 30 decembrie 1947 şi să părăsească ţara.
Proclamarea Republicii Populare Române în aceeaşi zi a reprezentat punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii. "
Gândirea unui tânăr licean Ionescu Marius, XII I
1. Instaurarea regimului comunist. Perioada 1944–1948.
Actul de la 23 August 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului naţional şi, apoi, de participarea la războiul antihitlerist. Deşi s-a voit un act ce va repune principiile democraţiei în drepturi, cu acordul tacit al Marii Britanii şi Statelor Unite, România a evoluat într-o direcţie contrară intereselor sale, instaurându-se, treptat, un regim politic şi economic aservit Uniunii Sovietice. Un asemenea regim a fost instaurat în ţara noastră în patru etape, cu alte două repere ulterioare importante în cadrul unui stat comunist:
-6 martie 1945 – impunerea guvernului Petru Groza, controlat de P.C.R. şi susţinut de sovietici
-19 noiembrie 1946 – falsificarea alegerilor în favoarea comuniştilor
-Iulie – octombrie 1947 – dizolvarea P.N.T. şi procesul liderilor săi
-30 decembrie 1947 – abdicarea silită a regelui Mihai
-30 august 1948 – înfiinţarea D.S.S. (Securitatea)
22 ianuarie 1949 – înfiinţarea D.G.M. (Miliţia)
Acapararea puterii de către comunişti s-a realizat în mare parte datorită prezenţei
În perioada 1944-1945, România, la fel ca şi celelalte ţări ocupate, a fost supusă unui proces de pre-comunizare. Acest proces s-a realizat prin patru obiective:
Sindicatele – s-a urmărit politizarea lor, atragerea liderilor în partidul comunist sau promovarea comuniştilor de încredere la conducerea acestor organizaţii. Cu precădere două au fost sindicatele vizate de către comunişti: cel al lucrătorilor din CFR (cu ajutorul lor putând fi paralizată, dacă interesul PCR ar fi cerut-o, întreaga activitate din ţară) şi al tipografiilor (care aveau să blocheze tipărirea ziarelor “burgheze”, privându-i astfel pe adversari de posibilitatea a-şi expune punctele de vedere).
Partidele democratice – s-a căutat “spargerea” lor şi crearea de disidente ale căror şefi să fie câştigaţi, defăimarea şi compromiterea liderilor şi a istoriei acestor partide (îndeosebi PNŢ şi PNL). În climatul de teroare creat, au fost oameni politici care s-au gândit că o activitate normală nu se poate duce şi că este mai bine să plece în Occident pentru a aduce la cunoştinţa opiniei publice gravele atentate ce săvârşesc în România autorităţile comuniste. Numai că fruntaşi PNŢ ce au voit să părăsească ţara (1947) au fost arestaţi la Tămădău, fiind trădaţi de pilotul care urma să-i transporte. Acesta a fost pretextul folosit pentru a scăpa de cei mai serioşi adversari ai politicii lor. Un răsunător proces a fost organizat, Iuliu Maniu şi ceilalţi lideri fiind acuzaţi de trădare şi spionaj în favoarea puterilor capitaliste, partidul desfiinţat şi liderii săi condamnaţi la diferite aspre pedepse (Maniu a fost condamnat la închisoare pe viaţă; avea să moară în 1953 în închisoarea de la Sighet). Nici liberalii nu au mai rezistat mult timp, liderul lor, G. Brătianu, murind în închisoare. Acestor fapte se adăugă executarea mareşalului Antonescu la 1 iunie 1946.
Armata – multe dintre unităţi au fost trecute în mod abuziv sub comanda sovietică, mii de ofiţeri au fost daţi afară sub pretextul colaborărilor trecute cu naziştii şi înlocuiţi cu tineri fără experienţă, uşor de manipulat şi îndoctrinat. Regimentul 22 Gardă şi Protocol, garda personală a regelui, a fost dezarmat. Intervenţia regelui a făcut să întârzie deznodământul.
Falsificarea alegerilor - o trăsătură a perioadei 1945-1947 este amestecul de manipulare şi acţiuni legale. Se observă o grijă deosebită pentru salvarea aparenţelor, fie prin păstrarea secretului acţiunilor ilegale, fie dând un aspect legal presiunilor sau intervenţiilor în forţă. Aceasta explică de ce comuniştii s-au străduit să câştige alegerile, prin orice mijloace. Fraudă electorală a jucat un rol deosebit, dar atunci nu a putut fi dovedită formal. Era aplicat principiul lui Stalin conform căruia “nu contează cine şi cum votează, ci cine numără voturile”. Alegerile de la 19 0ctombrie 1946 s-au desfăşurat într-o atmosfera de tensiune maximă. Rezultatele indicau o victorie a comuniştilor şi a acoliţilor lor, “tovarăşii de drum” ce au fost îndepărtaţi ulterior, cu aproximativ 70% din voturi. Dovezile descoperite după 1989 arată că în realitate alegerile au fost câştigate de PNŢ.
Pe măsură ce comuniştii se îndreptau spre monopolul asupra puterii politice, monarhia devenise, în opinia lor, o anomalie. Partidul se temea că acest ultim vestigiu al vechii ordini sociale putea să devină un centru de opoziţie în noua societate (în 1947 România era singura ţară din sfera de influenţa sovietică ce mai păstra această instituţie, de remarcat, deci, opoziţia regelui). În acest context, comuniştii au făcut ultimul pas în asigurarea dominaţiei lor asupra ţării, forţându-l pe regele Mihai să abdice la 30 decembrie 1947 şi să părăsească ţara.
Proclamarea Republicii Populare Române în aceeaşi zi a reprezentat punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii. "
Gândirea unui tânăr licean Ionescu Marius, XII I
