Se-ntrec care de care parcă, stăpînă să rămîie-anume
Peste-ntunericul acestei nopţi dulci şi pline de mistere ;
Se bat şi florile — se vede că nimeni n-are tihnă-n lume.
Se războiesc mereu şi ele să stăpîneasc-un ceas pămîntul…
Dar cine nu-şi încearcă oare o dată-n viaţa lui norocul?
În van să le despart-aleargă sub negrele umbrare vîntul…
Biruitor pînă acuma domneşte singur busuiocul.
Ca o biserică miroasă seninul cucerit o clipă,
Dar se trezesc în umbră crinii, vărsîndu-şi boarea lor profană,
Văzduhu-i greu cît n-ar fi-n stare vîslind să-l taie o aripă,
Un trandafir murind se farmă pătînd cuprinsul ca o rană.
Şi tot mai grea, mai tare creşte naiva florilor urgie,
Se-ntrec care de care parcă să-nvingă ori să moară-n luptă.
În van trimite-un gînd de pace un miros blînd de iasomie,
Şi flutură-n deşert în aer, ca un steag alb, o nalbă ruptă.
Hodină nu-i, dar iată-n luptă că vin şi mîndrele verbine,
Un miros voluptos aleargă adus de vînturi de departe,
Şi nu-i mireasmă să n-adoarmă, nici floare nu-i să nu se-ncline;
Iar noaptea toată deodată miroas-a dragoste şi-a moarte.
Miroas-a moarte ş-a iubire şi creşte-o dulce lenevie
Ca-ntr-un polog frumos în care te-nvinge somnul fără vrere,
O ceaţă diafană zboară ca peste-un cîmp de bătălie,
Acoperind din nou grădina cu-ntunecatele-i mistere."(Dimitrie Anghel)
