Gânduri de seară.....................

"Suferim, se pare, de un masochism galopant, cu înfăţişări diverse: ne place să ne cultivăm spaimele, să colecţionăm veşti proaste, să anticipăm catastrofe (sau să le urmărim febril pe cele care au loc aiurea), să degustăm nefericirea altora, să ne simţim înconjuraţi de primejdii iminente. Ne e mereu frică de ceva şi ne trăim frica voluptuos, lacom, practicând, ca pe un sport agreabil, numărătoarea inversă. În această vicioasă înclinaţie, beneficiem de sprijinul nepreţuit al presei, care capitalizează eficient pe seama angoaselor noastre.
Evident, nu lumea de azi a inventat frica. Există o istorie a fricii de care s-au ocupat, laborios, o sumedenie de savanţi. De la fobiile Antichităţii la teroarea anului 1000, de la superstiţiile curente la marile texte apocaliptice, dispunem de un enorm inventar al temerilor omeneşti. Unii pretind că după secolul al XVII-lea lumea s-a mai potolit. Ştiinţa a înlăturat, zice-se, panica rudimentară dinaintea stihiilor şi a penumbrelor magice, populaţia globului s-a mai deşteptat. Nu cred. Vechile spaime au fost înlocuite de unele noi, ba a apărut chiar o specie nouă de frică, numită de sociologi şi psihologi „frica-divertisment". Căutăm frisonul groazei ca pe o plăcere, aşa cum ne pregătim să petrecem o seară agreabilă urmărind la televizor un horror. Nu e zi să nu fim intoxicaţi de „informaţii" spectrale privind fie realitatea imediată, fie realitatea continentală sau planetară, fie cea cosmică. De mare succes se bucură, de pildă, „încălzirea globală". Dârdâim sub nămeţi, alunecăm pe gheaţă, nu ne mai putem deszăpezi trotuarele şi automobilele, dar citim terorizaţi despre inflamaţia generală în care vom sucomba curând. Vom muri de cald, ne vom trezi într-o bună zi cu polul nord în cana de cafea şi cu Fram ursul polar în curte.
O singură frică pare să fi dispărut cu totul din lumea noastră: frica de Dumnezeu, în care trăiau, nu de mult, înaintaşii noştri. Iar când frica de Dumnezeu dispare, toate celelalte frici, mici şi mari, invadează scena în devălmăşie." (Andrei Pleşu)

 

Read More

Xenofobia

Xenofobie (de la ξενοφοβια în greacă, însemnând frica de străin) este frica sau ura față de străini și de necunoscut. Aceasta nu se referă numai la nesuferirea unei etnii, unei culturi sau unei religii diferite, dar și la frică de oameni necunoscuți și de concepte necunoscute. Forme ale xenofobiei pot include rasismul sau homofobia. Există însă o diferență între rasism și xenofobie. Pe când xenofobia este o frică sau o ură față de străini, rasismul este convingerea că oamenii sunt inegali în funcție de etnia căreia îi aparțin sau de culoarea pielii (conform ideologiei produse în secolele XIX și XX de către francezii Jules Soury, Joseph Arthur de Gobineau și Charles Maurras sau de germanul Alfred Rosenberg) adică, mai global, convingerea că popoarele sunt inegale ca atare. Există xenofobie fără rasism (când urâm străinii dar fără să-i socotim inferiori sau superiori nouă) și rasism fără xenofobie (când avem convingerea inegalității între popoare, dar fără să ne temem de străini).
Xenofobia este adesea provocată și întețită de inegalitățile sociale când acestea se cuplează cu diferențe de etnie sau de religie, ca în Transilvania pe vremea Imperiului Austro-Ungar, în Irlanda de nord (Ulster) între protestanți și catolici, în Algeria pe vremea stăpânirii franceze, în Africa de Sud pe vremea apartheidului, în Statele Unite între afroamericani, americanii albi și hispanici, sau în Europa între populațiile sedentare și romi sau între populațiile creștine și evrei. Câteodată xenofobia poate fi provocată și întețită de factori politici. Românii nu aveau nici-o formă de xenofobie împotriva africanilor, până când situația priviliegiată a anumitor studenți africani în România pe vremea regimului comunist a provocat abuzuri și tensiuni; Arabii erau foarte toleranți cu evreii și primitori cu călătorii occidentali de secole, dar colonialismul, apoi conflictul Israelo-Palestinian au provocat în majoritatea lumii arabo-musulmane o intensă xenofobie împotriva americanilor, a europenilor și a evreilor.

În Evul Mediu, xenofobia avea adesea o bază religioasă: credincioșii unei religii se temeau de oricine nu le împărtășea credința. În Antichitate, avea o bază culturală: grecii și romanii îi socoteau barbari pe toți cei care nu le împărtășeau limba, religia și forma de civilizație.
Fiecare dintre noi are motive să devină membru în unul sau mai multe grupuri, a socializa sta în firea umană. Ne identificăm cu grupul căruia îi aparţinem şi acest lucru poate fi motivant, dar în acelaşi timp poate fi motivul pentru care dezvoltam sentimente negative fata de alţii, care nu sunt în acelaşi grup. Xenofobia afectează persoana simptomatică, şi în acelaşi timp facilitează apariţia unor consecinţe neplăcute la adresa străinilor, percepuţi ca ameninţare.
Multe persoane trăiesc cu xenofobie fără a manifesta violenta. Ei respecta legea, au un comportament acceptabil social, dar trăiesc acea stare de discomfort în preajma celor care sunt diferiţi, motiv pentru care sunt selectivi în alegerea prietenilor, a partenerilor de cuplu, chiar şi a celor cu care vorbesc pe stradă. Acest aspect este cu atât mai dificil cu cât trăim într-un context multicultural.
Sunt dese situaţiile în care persoana xenofobă realizează că teama este nefondată, şi totuşi dificil de surmontat deoarece regulile după care se ghidează răspunsul de frica funcţionează la nivel inconştient. Complementar, prezenta simptomelor de natura fizică şi mentală fac situaţia şi mai dificilă.
Fiecare caz de xenofobie este diferit, deoarece modul de percepere, imaginile, dialogul intern asociat cu ideea de străin sunt diferite în funcţie de persoană. Ce este comun persoanelor xenofobe?
Printre simptomele des întâlnite se numără:
- teama necontrolata la gândul său în preajma străinilor sau a obiectelor străine;
- gânduri obsesive legate de necunoscuţi sau cultura lor;
- generalizări şi stereotipi ce au ca ţinta grupuri de oameni identificate prin calităţi superficiale, sau sunt percepuţi ca fiind ciudaţi şi inacceptabili;
- sentimentul apăsător de a face orice pentru a evita situaţiile anxiogene;
- inabilitatea de a funcţiona la parametrii normali, sentimentul de irealitate, de detaşare de propria persoană;
- acceptarea faptului că teama este iraţionala sau exagerată, suprapusa pe sentimentul de neputinţă;
- ameţeală, palpitaţii, dureri în piept, tremur, transpiraţii, amorţeala etc.

Ca în orice fobie, nu a fost identificată o cauză specifica ce conduce la apariţia xenofobiei. Factori variaţi, pornind de la experienţe personale sau lipsă de informare, pot duce la înstrăinare fata de oameni şi culturi diferite. Specialiştii în dezvoltarea comportamentului uman utilizează diferite strategii şi direcţii terapeutice. Utilizata frecvent în tratamentul fobiilor, terapia cognitiv-comportamentala este o formă de psihoterapie ce are ca obiectiv identificarea şi managementul gândurilor, emoţiilor şi comportamentelor disfuncţionale.
Terapia expunerii graduale, tehnica cognitiv-comportamentala, are la baza ideea conform căreia a face fata fricii din ce în ce mai mult, în diferite contexte, conduce la înţelegerea şi acceptarea realităţii. Multiplicarea contactelor cu grupuri de străini reduce, în timp, nivelul de anxietate. Important a se menţiona: rezultatele sunt mai eficiente în condiţiile în care exista obiective comune, suport reciproc, contacte frecvente.
În completarea terapiei sunt recomandate călătorii în alte ţări, călătorii ce facilitează înfruntarea şi comunicarea cu străinii pentru a descoperi că nu sunt atât de diferiţi, pentru a îi cunoaşte mai bine prin prisma tradiţiilor, a credinţelor şi valorilor specifice.
La nivel macro este de preferat schimbarea modului în care societatea impune etichete de grup (rromii sunt aşa...ungurii sunt aşa...romanii sunt aşa...), asocierea grupurilor mixte în vederea atingerii unor scopuri comune, asigurarea unui suport informaţional variat pe diferite teme culturale etc.
În definitiv, a ne raporta la alte persoane presupune mai întâi a le cunoaşte.

După şapte ani de negocieri, Comisia Europeană a decis ca rasismul, xenofobia, negarea sau banalizarea genocidului să fie pedepsite cu închisoare de la unu la trei ani, în ţările din Uniunea Europeană. Miniştrii de Justiţie ai ţărilor membre UE au hotărât,  să încadreze în legislaţie aceste sancţiuni penale.
"Rasismul şi xenofobia nu îşi au loc în Europa şi nici în altă parte din lume" a declarat comisarul european al Justiţiei, Jacques Barrot. "Salut introducerea sancţiunilor severe şi eficiente împotriva acestor încălcări ale drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care sunt principii comune în ţările europene", a adăugat acesta.
Membrii Comisiei Europene au hotărât să sancţioneze şi "susţinerea, negarea sau ironizarea în mod public a genocidului, a crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război?.

Într-o declaraţie făcută la Vilnius, comisarul european pentru afaceri interne, Cecilia Malmstrom , a spus că UE nu a avut niciodată atât de multe partide de extremă dreaptă în legislativele ţărilor membre, de la al doilea Război Mondial încoace.
“În multe ţări, xenofobia, populismul şi rasismul sunt tot mai des întâlnite”, a spus Malmstrom, notând că astfel de partide politice îşi vor trimite emisarii în Parlamentul European de la Bruxelles în 2014.
“Unele dintre aceste partide au existat de multă vreme în Uniunea Europeană, altele sunt noi, iar unele sunt foarte aproape de a intra în guvern”, a spus ea. Comisarul a descris fenomenul în creştere ca fiind contraproductiv pentru economia zbuciumată a UE, care are nevoie de angajaţi pregătiţi, inexistenţi în prezent în Europa, în ciuda numărului foarte mare de şomeri.


Şi o povestioară...

"Stătusem, cu treabă, toată noaptea în tipografia de la Odorheiul Secuiesc. Eram rupt de oboseală, dar şi de foame. M-am târât până la hotelul unde mă cazasem şi, înainte de a urca în cameră, m-am oprit la restaurant, să mănânc ceva. Se „servea” micul dejun – pentru mine un fel de cină. Am primit mâncarea şi m-am apucat să înfulec, cu poftă. Pe la jumătatea omletei, de masa mea s-a apropiat un băieţel de vreo cinci ani. Frumuşel, curăţel, ţinea în mâini câteva cărţi „de colorat”, păreau noi, cu titluri în maghiară. Mi le-a arătat şi-mi tot spunea ceva, dar n-am priceput nimic fiindcă omuleţul vorbea ungureşte. I-am spus că „nemtudom” şi l-am întrebat dacă nu putem vorbi româneşte şi el a zis tot „nemtudom”. Cum îmi vorbea în continuare, am chemat chelneriţa şi am rugat-o să-l întrebe pe omuleţ ce vrea să-mi spună. Cei doi au schimbat câteva fraze, apoi chelneriţa mi-a spus că băiatul mă întreabă dacă nu vreau să-i cumpăr cărţile, pentru ca astfel să poată cumpăra ceva de mâncare. Am rugat-o pe femeie să-i spună că n-am să-i cumpăr cărţile, dar că, dacă vrea, îl invit la masă. Puştiul a acceptat, şi-a scos căciula şi hăinuţa, le-a aşezat pe un scaun liber, acolo unde şi-a pus şi cărţile, şi s-a cocoţat la masă. Am rugat-o pe chelneriţă să-l întrebe ce vrea să mănânce şi să-i aducă ce doreşte. Când s-a întors de la bucătărie, am băgat de seamă că mititelul ceruse o omletă şi doi crenvurşti. A început să mănânce frumos, fără grabă. Din când în când îmi mai spunea câte ceva şi, deşi nu pricepeam nimic, îi răspundeam de fiecare dată. După ce a mâncat jumătate din omletă şi un crenvurşt s-a oprit de tot, şi-a sprijinit tacâmurile de marginea farfuriei şi-mi tot spunea ceva. Părea important, aşa că am chemat-o din nou pe translatoarea noastră improvizată. După ce l-a ascultat, mi-a spus că piciul mă roagă să nu mă supăr că nu mănâncă tot, dar cealaltă jumătate de porţie ar vrea s-o ia acasă, s-o ducă surorii sale mai mici. L-am invitat să mănânce tot ce are în farfurie şi i-am cerut chelneriţei încă o porţie, la pachet, pentru sora mai mică. Băieţelul a mâncat tot, l-am aşteptat să termine, sunt sigur că la sfârşit a spus ceva de genul „mulţumesc pentru masă”, şi-a pus căciuliţa, hăinuţa, şi-a luat cărţile şi pachetul cu mâncare, mi-a făcut cu mâna şi a plecat.
Peste câţiva ani, într-o primăvară, am ajuns, spre seară, la Tuşnad. Eram cu soţia şi fetiţa (pe atunci de vreo cinci ani). Eram obosiţi şi am hotărât să rămânem peste noapte. Mică localitate părea însă că fusese cu desăvârşire părăsită – ţipenie de om pe stradă, toate uşile şi toate porţile erau închise. Colac peste pupăză, a început şi ploaia. Am umblat ce-am umblat până când am văzut o lumină aprinsă într-o clădire ce părea a fi o anexă a unei pensiuni. Am intrat în curte, am bătut la uşă până când aceasta s-a deschis şi în prag a apărut o namilă de om, care ne-a măsurat cu privirea. Arătam jalnic, obosiţi şi plouaţi, cu copilul după noi. I-am turuit ceva despre faptul că n-avem unde trage pentru noapte, că peste tot e închis, că poate putem rămâne la pensiunea lui, că... „Închis este!” – a zis omul. „Bine, frate, dar tot, tot, tot e închis astăzi la voi? N-are omul nici unde să mănânce, nici unde să doarmă, parc-ar fi sfârşitul lumii!” – m-am răţoit din disperare. „La noi nu sfârşitul lumii, cum zice tu, la noi Paşte!” Era, într-adevăr, duminică, şi Paştele „nostru” pica abia peste o săptămână. Nimerisem la Paştele lor. Am amuţit, în vreme ce bărbatul, vorbind în maghiară, cu capul întors spre încăpere, părea că se consultă cu o femeie pe care n-o puteam vedea. Au vorbit ce-au vorbit şi, când au terminat, omul s-a întors spre noi şi ne-a spus: „Dacă vreţi voi Paşte cu noi, pofteşte!” Şi s-a dat în lături, din pragul uşii. Bineînţeles c-am vrut Paşte cu ei. Am ciocnit ouă roşii, am mâncat borş şi friptură, am băut vin, am vorbit destul de mult dar nu prea ne-am înţeles, iar după cină ne-au condus la o cameră a pensiunii unde făcuseră focul cât stătusem la masă. Am dormit neîntorşi.
Dimineaţa am ciocănit iar la uşa anexei (un soi de bucătărie) unde ne primiseră cu o seară în urmă. Cei doi erau acolo, luau micul dejun şi ne-au dat şi nouă din ce mâncau ei. Sătui şi odihniţi, am mulţumit şi am întrebat cât ne costă toată povestea. Părea că-şi pregătiseră răspunsul din vreme pentru că bărbatul a răspuns, fără ezitare: „Costă nimic. Voi Paşte cu noi plăcut.”
Şi am plecat."(Autor: Lucian Vasilescu)

Şi un banc despre xenofobie :

Într-un avion de pasageri, zburau pentru prima datã împreunã un pilot evreu şi copilotul care era chinez. Dupã o bunã bucatã de timp în care nu şi-au spus nimic unul celuilalt, evreul rupe tãcerea:
- Sã ştii cã eu vã urãsc pe voi,chinezii!
- De ce?îl întreabă surprins chinezul.
- Pentru cã i-aţi atacat pe americani la Pearl Harbor!
- Nu noi am fost, ãia au fost japonezii!!!
- Chinezi, japonezi, vietnamezi, pentru mine sunteþi toţi o apã şi-un pãmânt!
Chinezul înghite în sec dar nu spune nimic.
Dupã o nouã perioadã de tãcere, chinezul spune:
- Şi eu vã urãsc pe voi,evreii!
- De ce? întreabã jignit evreul.
- Pentru cã din cauza voastrã s-a scufundat Titanicul!
- Ce prostii vorbeşti, Titanicul s-a scufundat pentru că s-a ciocnit de un iceberg!!
- Iceberg, Goldberg, Spielberg, pentru mine sunteţi toţi o apă şi-un pământ!

Read More

Romanii între frică unora şi plictiseala generală... by Vanda Kramer

Romanii între frica unora şi plictiseala generală.

Adevărul e că nu ne plictisim. Lucruri de mirare se întâmplă la noi în toate privinţele, din totdeauna, dar cum tot romanul a devenit, printr-o stranie evoluţie, un homo politicus şi aproape nimic mai mult, politica e pe primul plan al interesului naţional.
           De afară ne gândim că frământarea care a cuprins întreaga lume şi care este în mod clar efectul recesiunii mondiale, sau cum le place unora să creadă, efectul reorientării marilor finanţe de la vest la estul- foarte estic, este motivul pentru care societatea românească e şi ea zguduită din când în când , dar se parte că altceva îi aruncă pe ai noştri în dispute existenţiale. Averea statului a fost împărţită de mult, ca şi resursele, ce ar mai  fi  de împărţit oricum nu ajunge pentru toată lumea, iar promisiunile viitorului sunt la fel de modeste şi atunci de ce atâta agitaţie?
           Pentru că deşi greu, deşi târziu şi aproape de necrezut, se întâmplă ceva. Există o confruntare între normalitate şi frică, între normalitate şi interese ascunse, între normalitate şi decăderea în care ne aflăm după atâţia ani de dictatura. Pentru că există încă cei care nu vor să se dea la o parte, crezând că destinul lor de semizei îi îndreptăţeşte să rămână, să dorească în continuare controlul şi tot ceea se se mai  poate obţine, deşi scopul care îi mână de fapt e frica, numai frica...Cu asta am rămas, aste ne e moştenirea. Pentru cei fără băgare de seamă  confruntarea ajunge doar un troc necinstit între frică şi apatie.
           Un mare fricos al zilelor noastre, dezvolta pe un canal de televiziune care îi aparţine, teme de groază cum ar fi ,, poliţia politică,, Romanul recunoaşte frica, îi este familiară, de accea nu poate înţelege că de data asta frica nu-i aparţine, că îi este indusă printr-un troc necinstit. Se profita de el şi este folosit  pentru o transfuzie de care nu are nevoie. Preia frica fără să capete nimic în schimb.
          Degrevează de frică pe cel care nu-i va spune niciodată cum a obţinut contracte ilegale în domenuiul energetic, nu-i va aminti nimic despre privatizări frauduloase, despre însuşirea de sume importante  din exporturile pe care România le avea de încasat în perioada în care s-a schimbat regimul în 1989,  despre privatizarea ICA şi exploatera fondurilor agricole. Despre toate acestea el nu-i va spune nimic, pentru că semizeul patron al acestei televiziuni ce împarte dreptatea, adevărul şi bunăstarea prin buclele luminate, este preocupat de frica noastră faţă de ,,poliţia politică ,,  Spune asta cu nonşalanţă, cu seninătate, prin gura unor slujbaşi bine protejaţi, cu uşurinţa cu care parcă în fiecare dimineaţă,  trece pe lângă sediul cu plăcută aurie pe care scrie,, poliţie politică,, Toată lumea o ştie, toată lumea o vede, cuvintele sunt grele, sunt spuse apăsat, ţipat, răstit, argumetele atât de clare că nici nu mai trebuiesc enunţate... poliţie politică şi gata.              
           Controlul pentu el este un concept pe care îl poate asimila şi defini doar când are impresia că îi aparţine. Dacă nu are intim acest sentiment, dacă somnul îi este tulburat de incertitudini, atunci gustul amar al veninului pe care îl simte dimineaţa, se revarsa în toate direcţiile. Atunci declaraţiile publice sunt ancorate în absurd, contradictorii, apar imediat delatorii, admiratorii, fanii şi analiştii...şi astfel mai trece o zi. Dar tu ai capul mare, plin de ce auzi şi gol de orice altceva, eşti plictist şi aştepţi ziua următoare,  iar ei sunt tot acolo, spunând exact acelaşi lucru, departe de ceea ce ar trebui să ştii, ajungând să fii în final doar...înfricoşat.
            Din când în când mai  vezi câte o figură cunoscută cu cătuşe la mâini, cu fularul la gât mai rar, deşi asta te plictiseşte cel mai puţin.  Lucruile rămân şi pentru ei şi pentru noi exact la fel...ei bogaţi, eventual cu o aură de martiriu în plus, noi tot în faţa televizoarelor, infricosati, intrebandu-ne... Cum poti, dupa ce ai furat atat, sa-ti permiti asa un circ, pe cine vrei sa prostesti...
            După sărbătorile de anul trecut, când poporul risca să înceapă să se plictisească, normalitatea începând să capete contur,  au fost  manifestaţii de stradă care unora le-a umplut ziua cu o activitate oarecare, iar altora cu una chiar retribuita, dar multora le-a produs frică deabinelea. Totul a pornit tot de acolo de la televiziunile semizeului. A fost tot o încercare de a ne transfera nouă frica lui, frică care i se transformă din groaza, în  panică... De aceea probabil, crezând că are de umplut mai multe vieţi şi nu doar una, face şi desface, urzeşte şi ţese, adună şi risipeşte cât alţii în cinci vieţi. Cei care îi simt ţelul înalt şi menirea copleşitoare, strâng zid în jurul lui, se pun la dispoziţia scopurilor lui, crezând că au ceva în comun cu destinul lui măreţ. Pe acestia poate ii inteleg...Dar sunt şi unii care habar nu au ce se întâmplă...nici nu-şi pun problema, le este suficient că îi distrează, le dezvăluie secrete, le arătă ce e bine şi ce e rău, cum şi ce să mănânce , cu ce şi ca cine să se îmbrace, cine e bun şi cine e rău, ce merită şi ce nu, îi ţine bine legaţi în faţa unor ecrane care reuşesc în final să îi despartă complet de noi ceilalţi. Diferenţă o face doar o siglă mică pusă într-un colţ, un semn la fel de important ca desemnarea apartenenţei la o religie sau alta...căci nu-i tot una crucea sau semiluna şi nu-i tot una poporul lui cu poporul din care fac ceilalţi parte. Prăpastia a devenit uriaşă.
          Nici unii, nici ceilalţi nu se plictisesc. Dar am ajuns să activăm pe gratis, în condiţiile în care o facem fără să ştim de ce, când de fapt scopul ar fi acela de a ne afirma efectiv dorinţele, nevoile, dar exact atunci când trebuie să o facem, în acea zi...stăm acasă. Unii de plictiseală, alţii de frică.
                    Apoi ne întoarcem exact acolo, agitaţi sau plictisiţi  în faţa ecranului cu semn mic în colţ,  încântaţi de strădania pe care ei, oamenii cu destine importante, o depun că noua să ne placă ce vedem şi ce auzim. Fiecare cu ecranul lui...dar şi cu cutia lui poştală în care facturile vin calculate pe aceleaşi criterii şi pentru unii şi petnru alţii.

Read More