Mi s-a atribuit, prin inferență abuzivă, un comportament de alegător năzuros: de vreme ce am pierdut-o pe Monica Macovei după primul tur, înseamnă că acum, dezamăgit, la cel de al doilea poate nu mai am de gând să votez. Nu cumva tăcerea mea vrea să spună că, supărat pe Istorie, am de gând să stau duminică acasă? Pentru că, altminteri, de ce nu afirm răspicat că mă voi duce la urne pe 16 noiembrie pentru Klaus Johannis?
Dar de unde rezultă că, în fața situației create după prima rundă, nu mai putem să ne repoziționăm pe tabla de joc?
N-am crezut nici o clipă, desigur, că votând pentru Monica Macovei, ne vom muta în scurtă vreme cu toții în basmul democrației. Știam că aleg „un drum ocolit” la capătul căruia era firesc să-l întâlnesc pe Klaus Johannis. Nu înțeleg nici acum cu ce am păcătuit electoral făcând acest ocoliș. Optând atunci pentru Monica Macovei, am vrut să spun un lucru simplu: există în prezentul nostru ceva care poate coagula, devenind rampă pentru o alcătuire durabilă în viitor. Speranța nostră are un temei, născut din înseși exasperările noastre. Am sperat, susținând un candidat mai pe gustul meu, că scorul pe care-l va obține (cu cota de fraudare a votului cu tot) îi va permite să facă un partid care, în 2016, ar urma să intre în Parlament. Mi-am zis că trebuia căutat un nou început. Și că, iată, îl aveam. Am socotit că e bine să-i mulțumim, prin votul nostru, cuiva fără de care – continui să cred – normalitatea ar fi dispărut de pe harta opțiunilor noastre.
Votul nostru pentru Klaus Johannis
Așadar, îi asigur pe hermeneuții contrariați ai tăcerii mele că acum voi vota cu Klaus Johannis în cea mai bună dintre lumile care ne-au rămas. Și mai presus de toate voi vota cu Klaus Johannis, ca să „le-arătăm noi lor”:
1. că nu suntem ca tipii ăia din Matrix, drogați și agățați orizontal de tavan;
2. că Dumnezeu nu coboară în ograda lui Ponta și nu se lasă târât în alegerile din România, pentru că așa au decis slujitorii Lui autohtoni;
3. că România nu e moșia PSD-ului, iar sensul vieții noastre nu este să umplem seifurile unor infractori din dijmele pe care le plătim anual.
Știu, l-am auzit pe Klaus Johannis spunând că n-ar vrea să câștige prin vot negativ, ci prin ceea ce reprezintă el. Cred însă în continuare că cel mai important aliat al lui Johannis în această campanie rămâne Ponta însuși. La capătul câtorva decenii de experimente sociale – comunismul a fost un uriaș laborator în care s-a pus în practică reducerea la absurd a ființei umane –, s-a reușit selecționarea unui personaj care, născut din „omul nou”, a făcut un pas mai departe. Victor Ponta este „supraomul nou”, care a reușit, prin rafinarea Răului, să depășească specia înaintașului său. Nici măcar nu e meritul lui că a obținut excelența în negativ. Era programat să se nască. Ponta este un decoct, rezultatul fierberii îndelungate, în alambicurile comunismului autohton, a tuturor ierburilor otrăvite ale Istoriei noastre. Spectacolul simplei lui apariții, fie și în absența sonorului, îl catapultează pe orice om cu scaun la cap direct în brațele lui Klaus Johannis. Vrând-nevrând, Johannis a devenit refugiul nostru în fața primejdiei, fuga noastră democratică în munți.
Se știe că indivizii genetic anesteziați, care, când pun degetul pe plita încinsă, nu simt fulgerul arsurii, sunt handicapați în fața vieții. Instinctul lor de conservare este serios amenințat. Câți oameni din România, în clipa de față, mai posedă limpezimea privirii și spiritul de alertă care să le semnaleze pericolul? Câți au simțurile intacte pentru a simți „arsura Ponta”, focul care se apropie și care le va arde mâna? Vom afla asta în curând. Și de asta depinde ce se va întâmpla de luni încolo.
“Partea a doua și răzbunarea”
Și?, mă veți întreba. Și ce se va întâmpla, dacă majoritatea (calculată cu cota de fraudare a votului cu tot) nu va simți duminică fulgerul „arsurii Ponta”?
Când eram adolescent, rula pe bulevardul Elisabeta („6 Martie” se numea atunci) partea a doua a filmului Contele de Montecristo. Deși în comunism nu prea exista reclamă comercială, un angajat al cinematografului stătea pe trotuar și striga: „Contele de Montecristo! Partea a doua și Răzbunarea!”
Noica are undeva o splendidă analiză a cuvântului răzbunare. „Vremea se răzbună” înseamnă: „Vremea se face din nou bună”. Când în lumea oamenilor, și nu a naturii, te răzbuni cu-adevărat, înseamnă că faci în așa fel încât lucrurile să reintre pe făgașul lor bun. Nu depinde de tine ca vremea să se facă bună. Dar depinde de tine ca lumea în care trăiești să devină bună. S-o răs-buni. De luni încolo, chiar dacă „vom pierde”, nu va începe „partea a doua și disperarea”, nici „partea a doua și resemnarea”, ci, așa cum striga pionierul meu în ale marketingului în comunism, va începe „partea a doua și răzbunarea”. Vom încerca să răs-bunăm lucrurile și toate câte ni se întâmplă. Le vom face bune.
Ne vom bate, așadar, în continuare să scoatem țara din „fundătura Ponta” și s-o repunem în matca bună a lui „să nu furi”, „să nu ucizi”, „să nu minți”. În valurile mișcătoare ale istoriei, procentele nu sunt niciodată bătute în cuie. Dacă nu acum, atunci în curând va veni momentul în care peste 50% dintre noi vor simți în podul palmei fulgerul arsurii și al umilinței ce însoțește pomenile electorale, aruncate peste țară o dată la patru ani de către politicienii noștri metamorfozați în animale de pradă. (Gabriel Liiceanu)
