În fiecare zi ne batem joc,
De păsări, de iubire şi de mare.
Şi nu băgăm de seamă că în loc,
Rămâne un deşert de disperare.
Ne invadează lenea unui vis
Pe care îl anulăm cu o şovăire.
Ne reculegem într-un cerc închis,
Ce nu permite ochilor să admire.
Ne răsucim pe un aşternut posac
Însinguraţi în doi, din laşitate,
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgură, sărutările uzate.
Ne pomenim prea goi într-un târziu,
Pe o nepermis de joasă treaptă tristă,
Prea sceptici şi prea singuri, prea în pustiu,
Ca să mai ştim că dragostea există.
