"Prima mea închisoare nu avea decât 17 celule. Am rămas acolo de la 17 ianuarie 1950, data arestării mele, până la sfârşitul lunii aprilie. Era o închisoare specială. Secretă. Nu ştiam ce se putea întâmpla în această clădire mare, de două-trei etaje şi al cărui subsol fusese transformat în închisoare. Nu am cunoscut din acea clădire decât cele patru celule pe care, rând pe rând, le-au ocupat. Carcera. Sala de duşuri unde făceam „manej". Un birou de anchetă la etaj, closetele şi o scară.Sunaseră la uşa mea noaptea, la orele 11. Când am auzit soneria, am ştiut că erau ei. Nemişcată, ţinându-mi respiraţia, îi auzeam cum sună. Aş fi putut să fug........."Beată de somn, clătinându-mă la fiecare pas, m-am aşezat, în sfârşit, pe marginea patului. Poate am uitat să număr până la opt, poate am adormit.....Paznicul, cu un baston în mână, dă năvală. Se repede la mine, sculată iute în picioare şi începe să mă lovească cu bâta lui peste glezne, peste gambe, urlând: „Umblă, spurcăciune, umblă, că de nu, îţi rup picioarele! Umblă, dacă nu vrei să ajungi acasă pe hârtie ştampilată!"
Sub loviturile zvârlite cu bestialitate, ca împinse de un curent electric, picioarele îşi reiau grăbit cadenţa. E noapte. Nu e nimic de făcut. Poate că şi lui îi e somn. A găsit mijlocul de a-şi alunga somnul.Cu băţul în mână, aşezat pe un scaun, îmi pândeşte trecerea prin faţa lui, râzând de săriturile pe care le fac pentru a mă feri. Loveşte cu putere. Pe oasele gleznelor, pe pulpe, dar nu mai sus de genunchi. Nu-mi pot reţine lacrimile, îmi curg pe faţă. îmi intră în gură. Mă îneacă. Paznicul era un băiat tânăr. Nu putea să aibă mai mult de douăzeci de ani. Dar era mic de statură şi era urât. Au făcut din el un temnicer. I-au pus în mână o bâtă. I-au dat dreptul de a o întrebuinţa. Un salariu bun. O situaţie privilegiată. Nu purta el răspunderea. Nu era el vinovatul."
...........................................................................................................
"După zece minute, trei paznici şi, în urma lor, şeful, îmi spune să-mi scot pantofii. Să mă aşez îngenunchi pe pat. Nu de-a lungul patului, ci de-a curmezişul. Picioarele să atârne în afara patului. Cu faţa întoarsă spre perete. îmi scot pantofii. Mă aşez în genunchi. Nu-i mai văd. Inima mă înjunghie tare, de frică. În spatele meu se urzeşte ceva îngrozitor, împotriva mea. O să-mi facă ceva? Ce-or să-mi facă? Aud un zgomot ca de stofă mototolită. Un zgomot metalic. Vocea şefului. Să nu strig. Mi-a spus să nu strig. Mă vor bate iar? Nu înţeleg. Aud nişte plesnituri scurte tăind aerul. O plesnitură, două, trei. Durere. Durere. Unul dintre paznici mă biciuieşte. Tălpile picioarelor. Cu toată puterea. Tălpile picioarelor. Cu centironul de piele. Din piele groasă. Cu cataramă mare de metal. Cu centironul său îmi biciuie tălpile picioarelor. Şocuri de durere. Valuri de durere. Corpul îmi zvâcneşte. Ceilalţi doi paznici îmi apucă umerii. Unul la dreapta. Altul, la stânga. Mă menţin cu toată puterea lor. Asta este tot. Mă aşază pe pat. Acum îi pot privi. Pe toţi patru. Pot să mă uit la cel ce tocmai acum îşi încinge centironul. Cum îi închide catarama. Să-i văd faţa acoperită de sudoare. Roşie. Chipul beat. Să-i aud respiraţia gâfâindă. Paznicul pleacă. Şeful vorbeşte".
............................................................................................................
"Izolatorul" era o mică celulă complet goală, doar o tinetă. De la orele 5 dimineaţa şi până la 10 seara,acolo ţi se ordona să rămâi în picioare sau să te învârţi în cerc pe lângă pereţi. Timp de şapte zile. Era interzisă aşezarea jos, pe duşumea. La 10 seara ţi se arunca o saltea de paie. Fără cearşaf, fără pernă, fără pătură. Iarna, celula nu era încălzită. La 5 dimineaţa salteaua îţi era luată. Nici o posibilitate de a te spăla. Timp de şapte zile! Deşi toate acestea erau foarte greu de îndurat, nu li se păreau suficiente. Pedeapsa era înăsprită printr-un regim alimentar de subnutriţie. înfometare. Timp de şapte zile... În primele două zile numai un cub de mămăligă. Lungime, lăţime, înălţime cam zece centimetri. Regulamentul mai dădea drep tla trei gamele de apă caldă, uşor sărată. Dar cel mai adesea, apa era fie rece, fie prea sărată. A treia zi, regim normal. A patra şi a cincea zi, iar mămăligă şi apă caldă. A şasea, normal. A şaptea, mămăligă. Deci, cinci zile din şapte, erai flămând. Dacă, din nefericire, primeai una după alta două pedepse de „şapte zile", aveai dreptul, între cele două izolări, la trei zile de regim normal cu întoarcere în celula obişnuită. Dar se întâmpla ca aceste trei zile să-ţi fie refuzate. Executai atunci patrusprezece zile de izolare cu zece zile de înfometare............".
Cred că am trăit o experienţă unică. O femeie, singură, de-a lungul multor ani. Ani făcuţi din ore, din minute, din secunde........"
( Lena Constante - "Evadarea tăcută - 3000 de zile singură în închisorile din România")
