Ceauşescu, despre inundaţiile din iulie 1975 : „Unii plângeau, alţii râdeau şi alţii furau“.
"În timpul gravelor inundaţii din iulie 1975, Ceauşescu a străbătut ţara, în lung şi-n lat. I-a cravaşat pe români să recupereze pagubele până la sfârşitul anului, fără a pune în pericol cincinalul. Aparatul de propagandă l-a prezentat drept omul aflat „întotdeauna în mijlocul poporului, la bine şi la greu“. Dar din gura „Tovarăşului“ nu s-a auzit un cuvânt de mângâiere pentru familiile victimelor, nici pentru agoniseala de-o viaţă luate de ape.
În vara anului 1975, inundaţiile au lovit România, provocând 49 morţi şi 12 dispăruţi. Judeţele Mureş, Buzău, Prahova, Vâlcea, Ilfov şi Argeş au fost cele mai afectate . Timp de două săptămâni, între 3 şi 16 iulie, nenorocirea a ţinut capul de afiş al presei centrale. În paginile ziarelor informaţiile despre victime şi pagube materiale au fost cenzurate, în schimb a fost supradimensionat rolul lui Ceauşescu de catalizator al „energiilor poporului“. Omniprezent, „Tovarăşul“ s-a deplasat de-a lungul şi de-a latul ţării dând „exemplu personal“ în lupta cu vitregiile naturii.
Stare de necesitate.
Ceauşescu a adoptat primele măsuri în seara de 3 iulie 1975. Printr-o intervenţie în direct, la televizor şi radio, liderul statului a citit Decretul prezidenţial nr. 145 prin care se instituia starea de necesitate. Unităţile Armatei, Miliţiei, Securităţii şi Gărzile Patriotice au primit consemn de „stare de alarmă“. Cu mic, cu mare, „cu toate forţele“, românii au fost îndemnaţi să strângă recoltele de pe câmp. În aceeaşi seară, Ceauşescu i-a convocat pe prim-secretarii „judeţenelor“ de partid la o teleconferinţă. Ploua deja în continuu de două zile. După ce a ascultat rapoartele din teritoriu, judeţ cu judeţ, el le-a cerut să scurgă apa de pe câmpuri, să repare şoselele, căile ferate, legăturile telefonice şi liniile electrice.
Totul în „spirit de disciplină, de răspundere“. Respectând decretul, în toiul nopţii, miliţieni, militari şi pompieri au construit diguri, au securizat stâlpii de înaltă tensiune şi au salvat, ce se mai putea, din bunurile oamenilor. Din celulele în care îşi ispăşeau pedepsele au fost scoşi la muncă 33.500 deţinuţi. La obiectivele importante, precum termocentrale şi hidrocentrale, s-a pus pază.
„Bătuţi toţi în frunte cu primarul“
În zilele următoare, membrii CPEx au suportat aproape zilnic nervii lui Ceauşescu. I-a ţinut numai în şedinţe, întrerupte de deplasările sale prin judeţele patriei. Aşa cum obişnuia în situaţii de criză, „Tovarăşul“ găsea vinovaţi printre subalterni. Totuşi, în problema inundaţiilor se pare că avea dreptate. În 1971, România declanşase, cel puţin pe hârtie, un vast program pentru regularizarea cursurilor de ape, protejarea fabricilor, uzinelor şi localităţilor din zonele expuse. Dar hotărârile „nu s-au transpus integral în viaţă“, după cum îi plăcea lui Ceauşescu să spună.
Ca să remedieze situaţia, Ceauşescu a trecut Consiliul Naţional al Apelor (până atunci afiliat Ministerului Agriculturii) sub autoritatea Guvernului şi în responsabilitatea viceprim-ministrului Emil Drăgănescu. S-a luat de specialişti, criticând barajele de pe Argeş, „slabe, subdimensionate“, făcute „fără nici un studiu serios şi fără răspundere“. În opinia lui Ceauşescu, podurile erau şi ele prea joase. Nici digurile din nordul Capitalei „nu aveau nici o valoare“. „S-a făcut o porcărie ceea ce este acolo“, s-a răstit Ceauşescu . Apoi a comentat despre bucureştenii care asistau pasivi la revărsarea apelor: „Armata lucra şi gură cască stăteau pe mal unde plângeau, alţii râdeau şi alţii furau“.
Locuitorii din Arcuda ar fi „trebuit bătuţi toţi în frunte cu primarul“. După ce s-a liniştit, Ceauşescu a oferit şi câteva indicaţii. De pildă, a propus ridicarea a trei baraje de acumulare începând de la Dragomireşti. Avea planuri şi pentru râul ce traversa Capitala. Dâmboviţa urma să păstreze „apă curată, să se poată plimba şi naviga pe ea“ . Nici ardelenii n-au scăpat de furia lui Ceauşescu, nemulţumit că nu s-au construit diguri la Tg. Mureş, Deva, Alba Iulia, Sighişoara şi Mediaş. Ceauşescu a fost foarte dur şi în problema despăgubirilor. Cine nu avea asigurare, nu primea nimic, a hotărât preşedintele, cu referire la locuinţele particulare şi sediile cooperativelor agricole înghiţite de ape. „Să nu stea cu degetul în gură că le dă statul. Să se aşeze la lucru!“, a ordonat el.
Cu secera-n mână, printre ţărani.
Convins că informările din teritoriu erau „puţin mai roze“, Ceauşescu a vrut să vadă cu ochii lui, din înaltul cerului, dimensiunea dezastrului . În primele zile ale inundaţiilor, elicopterul prezidenţial a zburat deasupra judeţelor Ilfov, Ialomiţa, Prahova . Câmpurile de porumb şi floarea soarelui, lanurile de grâu erau toate sub ape. Însoţit de Popescu-Dumnezeu şi de ministrul Apărării, Ceauşescu a inspectat apoi văile Ialomiţei, Sabarului, Argeşului, Prahovei şi Neajlovului. A descins în Urziceni, unde a luat-o la pas pe străzi, spre zona inundată a oraşului. Bătrânii locurilor i-au spus oaspetelui că nu mai văzuseră asemenea grozăvii din 1912 .
La Lunca, la cooperativa agricolă Ciochina, lângă Căzăneşti, a vorbit cu sătenii ce săpau un şanţ. „Grâul e copt, trebuie secerat cât mai repede“, i-a îndemnat pe ţărani. Şi, fără să stea pe gânduri, chiar Ceauşescu a dat tonul la muncă, punând mâna pe seceră. Aşa îl prezintă şi oficiosul partidului, „Scînteia“, în ilustraţiile sale, pe „primul fiu al ţării“ . La amiază, Ceauşescu s-a întors în Bucureşti. La CC, unde a aterizat elicopterul, l-au aşteptat Elena Ceauşescu, Manea Mănescu şi Gheorghe Oprea.
Capitala ameninţată.
În noaptea de 4 spre 5 iulie, viitura a ameninţat Capitala. Mari probleme erau la apărarea barajului de la Buftea, unde apele crescuseră cu 35 cm. Cartierele Giuleşti-Sârbi şi Crângaşi erau deja inundate. Ceauşescu a propus concentrarea pe două diguri, la Dragomireşti şi Ciurel. În 5 iulie, sâmbăta, a vizitat de dimineaţă zona în care Dâmboviţa intra în Bucureşti. Ce-a văzut trebuie să-l fi mulţumit.
Pretutindeni, pe cursul apei, oamenii cărau saci de nisip şi pământ. Lângă Ceauşescu, cioporul de miniştri şi specialişti culegea din zbor indicaţiile sale preţioase, notându-le în caiete precum stenografii conştiincioşi. Câteva momente Ceauşescu a supravegheat lărgirea malurilor. S-a dus apoi, în control, la Dragomireşti şi la Roşu-Nord. Iar seara, însoţit de consoartă, a zăbovit la digul Ciurel.
Din regiune-n regiune, la bordul elicopterului.
Săptămâna următoare, Ceauşescu a început vizitele încă de luni, 7 iulie. S-a deplasat în judeţele Ilfov, Dâmboviţa, Argeş, Vâlcea, Olt, Teleorman. A aterizat la Brezoaia, unde o parte a apelor era luată de canal spre Arcuda. Le-a spus specialiştilor care-l însoţeau să construiască mai multe lacuri de acumulare. Lepădând sacoul, doar în maleta cu mâneci scurte şi pantalonii de stofă, a cules grâu la Conţeşti-Boteni. După care a insistat să vadă Combinatul chimic din Râmnicu Vâlcea şi Întreprinderea de aluminiu Slatina, două dintre „bijuteriile“ industriei româneşti.
În zilele următoare, elicopterul prezidenţial l-a purtat deasupra Transilvaniei, în Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Cluj, Alba, Sibiu. Alături, în acele zile, i-a fost Gheorghe Oprea. În drum spre Rupea, Ceauşescu a făcut un popas la marginea unui lan de grâu, cerându-le ţăranilor să scoată „fir cu fir din nămol şi să-l pună la uscat“. Ar fi vrut să vadă oamenii la câmp, până seara târziu. De-abia atunci, înainte de venirea nopţii, să se deschidă magazinele şi birourile, le-a spus celor ce-l ascultau la marginea lanului. La mijlocul săptămânii a survolat Valea Mureşului, zona Aradului, apoi, pe Dunăre, judeţele Caraş-Severin, Mehedinţi, Dolj, Olt, Teleorman, Ilfov.
În 11 şi 12 iulie, preşedintele şi-a rezervat timp pentru înaltul oaspete austriac, cancelarul Bruno Kreisky, cu care a convorbit la Bucureşti şi Neptun. Însă în 13 iulie, s-a pus din nou pe controale, în judeţele Brăila, Galaţi, Buzău . A cerut oamenilor să muncească 12-14 ore la câmp, pentru strângerea recoltei. Şi s-a întrecut, ca de obicei, în sfaturi. La Galaţi, a indicat cum să fie construit digul, la şantier, şi pe faleza Dunării - pietruit, înfrumuseţat cu gazon, pentru „un aspect cât mai plăcut şi un caracter definitiv“. Brăilenilor le-a cerut să îmbunătăţească reţeaua de canale din Insula Mare şi să construiască, la rându-le, un dig de beton pentru apărarea oraşului.
Ajutor de la „comunitatea frăţească“.
În opinia ambasadorului american Harry Barnes, moralul populaţiei era scăzut . Contribuise la aceasta şi decizia creşterii unor preţuri la gazele naturale, materialele de construcţie, încălţămintea din piele. Se corelau astfel, după cum informa conducerea de la Bucureşti, preţurile cu costurile de producţie. În presă, anunţul a fost făcut într-o zi de duminică, în 13 iulie. Tocmai ca să nu stârnească valuri. În plan extern, Ceauşescu a emis semnale că situaţia României nu era gravă. Bunăoară, intervievat de reporterii străini, a promis recuperarea pagubelor până la sfârşitul anului . Şi, în ciuda tuturor evidenţelor, a mai spus că revărsarea apelor nu putea fi evitată, deoarece cincinalul ’71-’75 nu prevedea măsuri pentru regularizarea apelor.
Dar ambasadorii străini s-au mobilizat oricum. Chiar dacă le lipseau date esenţiale despre amploarea calamităţii, în 14 iulie, consilierii comerciali ai ţărilor NATO s-au reunit la iniţiativa vest-germanilor. Şi, de comun acord, au hotărât să ajute România cu materii prime, cocs, fibre sintetice, zahăr, grâu, încălţăminte şi materiale de construcţii . Ca să depăşească impasul în care intrase, România avea nevoie de ajutor extern. Mai întâi, Ceauşescu s-a gândit la un credit CAER, că „de aceea am creat-o, ca să ne ajute când avem nevoie“. Ar fi vrut 500 milioane dolari. „Să vedem şi noi acum cum este comunitatea aceasta frăţească“ , nu şi-a putut Ceauşescu înfrâna o maliţie la adresa sovieticilor, în şedinţa CPEx din 8 iulie.
Spera să primească bani şi de la Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, dar cu termene lungi de rambursare, dobânzi mici, ca pentru o „ţară în curs de dezvoltare“. Cu toate acestea, pe termen scurt, inundaţiile au afectat economia românească. În acelaşi timp, i-au convins pe Ceauşescu şi ceilalţi decizionali ai partidului că ţara avea nevoie urgentă de un sistem modern de regularizare şi colectare a apelor . După cutremurul din ’77, „Tovarăşul“ a încercat să schimbe faţa României sistematizând mediul rural şi urban." (sursa : Historia.ro)
