Se afișează postările cu eticheta invidie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta invidie. Afișați toate postările

sâmbătă, 23 mai 2015

La mulți ani!


"A pune ordine în conceptele fundamentale ale vieţii nu este o chestiune de pedanterie, ci un mod de-a face periodic curat în ograda minţii şi a vieţii tale."

"Dincolo de uşa interzisă clocoteşte viaţa morală a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care nimeni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămâne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoară drama fiecărei vieţi. Acolo au loc complezentele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot de acolo apare şi creşte dezgustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtăm, acolo are loc suplicierea noastră, judecata noastră şi, în sfârşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă."


Gabriel Liiceanu
(n. 23 mai 1942, Râmnicu Vâlcea) este un filozof și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.
După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, narat și după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune. În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.







vineri, 8 martie 2013

SENSIBILITATE DE 8 MARTIE by Cristina Dana Preda

 Doi oameni splendid indragostiti, un oarecare EL si o oarecare EA, impreuna cu nerabdarea, dorinta si speranta, trairi pe care le gazduiau cu determinare in trupurile lor albe ca doua statui sculptate in marmura slefuita si lucita de noianul mangaierilor repetate, au plecat intr-o buna zi, calatorind prin puterea magica a visului implinit, in lumea vesela si colorata a basmelor reale si poposind la intamplare pe marginea unei strazi aglomerate, a unei oarecare urbe, pe o strada oarecare a miscarilor si a zgomotelor, pe marginea ciobita a unui trotuar invechit, ei s-au oprit o clipa, privind cu atentie si analizand oamenii de astazi, o lume nebuna a agitatiei, suier de viteza, inghet uman, ruptura a spiritului si inutilitate a existentei. In vacarmul de nepovestit ales de catre cei doi, se observa o ampla si stralucitoare aura, valvataie aprinsa a dorului, care ii inconjurase complet pe acesti indragostiti ramasi stana de piatra privitoare si cautatoare de liniste. Ei erau ca doi oameni ametiti si rataciti in interiorul unei multimi grabite, forfotitoare, foarte ocupate si pe tacute, amandoi au decis sa ramana acolo, spre a arata omenirii intregi, ca pentru doua suflete ale iubirii, nu importa locul, ambientul, circulatia intensa sau nervozitatea celor din jur si fara a se mai gandi, plecandu-si lent fruntile in asa fel incat ochii lor sa se poata privi doar pe ei singuri, lasandu-si barbiile sa-se atinga delicat in curburile lor, ei si-au lipit buzele inrosite brusc de invazia emotiei, petrecandu-si-le si amestecandu-si-le intens, mainile ei cuprinzandu-l pe baiat peste umerii lui masivi, iar el apuncand cu un singur brat, de jur imprejur, talia ei subtire. Trecatorii cei ocupati ai strazii aglomerate, prinzand din priviri momentul sincer al pasiunii ce se desfasura chiar sub ochii lor tristi, au oprit timpul vitezei pe care si-o alesesera ca partenera de viata, partenera rece, frigida si cu ochii stinsi, infundati parca in adanciturile orbitelor, cu mainile transpirate, cu inimile impietrite de prea mult timp petrecut in singuratate colectiva, au inceput deodata, ca prin miracol, sa inmoaie, sa topeasca falsitatea efemera pe care o purtau ascunsa in interiorul lor, sa renunte treptat la egocentrism, sa arunce departe de ei tot raul cuprins in viata lor, oprind zgomotoasele masininarii interioare care le macinau sanatatea, stopand efervescenta faptelor lor fara de rost, suspendand miscarea de autoizolare directionata dramatic inspre depresie, mutind si surzind invidia care le macina fiinta si deodata, pe nesimtite, au purces catre renastere, umflandu-si piepturile lor anemice si astenice, inaltandu-se pe varfuri pentru a privi mai bine catre zarile senine ale vietii lor si intinzandu-si mult oasele anchilozate, au inceput din nou sa traiasca.      

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More