Vreo urmă încrustată în noroi?
Vreo amintire cum c-am fost aici,
Atât de mici, de mici, atât de mici!
În care ochi ne vom adăposti
Când umbrelor ne vom adăugi?
În care ploi oare vom lăcrima,
În ce icoane ne vom imprima?
Vor ști copiii lumii că am fost,
C-am căutat să ne aflăm vreun rost?
Cenușa noastră unde va cădea,
Când în ecouri ne vom străvedea?
În ce muzee oare-om fi expuși
În care chei, ce lacăte, ce uși?
Ce va rămâne oare pe pământ
Când toți încet ne-om stinge din cuvânt?
Vor inventa străinii vreun muzeu
În care-or pune suflete și-un eu?
Vor fi vitrine pline de simțiri,
Ne-om reîntoarce noi din amintiri?
Vor ști urmașii noștri c-am iubit,
Că vii am fost atât cât am simțit?
Ne-or pironi privirile în vid,
Vor ști povestea fiecărui rid?
Și nopți în care muți ne zvârcoleam,
Când mugurii durerii-i înfloream,
Va ști, ori, cineva c-am existat
C-am fost zidiți din abis și păcat?
Ce-o să rămână oare după noi?
Vom fi spălați, doar colb ce-i stins de ploi!
Atât suntem, acum, când ne simțim,
Cât ne iubim, acum, cât ne iubim!" (Luminiţa Amărie)
