E vorba de toamnă şi-abia mai încape
De-aramă şi scâncet lumina sub pleoape.
Nu ştiu dacă frunza la mine sub gene
S-a stins de adio sau vru să mă cheme.
Aşa cum se cerne sfârşitul de vară
Spre cer urcă frunze tribut să mă ceară.
Încet trece ziua şi iarba mă doare,
Încet vine noaptea mirosind a ninsoare.
Şi nu ştiu dacă toamna
La mine în rană
E prima durere
Sau ultima vamă.
Când frunzele toate cazându-mi pe umăr
Îmi seamănă trist şi încep să le număr.
Întâia povară e frunza căzută
Din multele veri, o fiinţă pierdută.
Din tot ce a fost, cel mai tainic mă doare
Copilul din frunza foşnind sub picioare.
Rămân crizanteme, redute deşarte,
Târzii funerarii pentru frunzele moarte.
