"Dacă priveşti România prin ochii lui Sancho Panza, un ţăran plin de vitalitate, cu simţul realităţii, vezi un ghetou neocomunist, fără perspectivă politică, fără viitor, trăind o confuzie şi o improvizaţie totală. Un destin aproape tragic.
Dacă priveşti prin ochii lui Don Quijote, vezi o ţară cu o taină imensă, capabilă să dăruiască şi celorlalţi. Depinde prin ce ochi o priveşti. El s-a îndrăgostit de Dulcineea nu din văzute, ci din auzite.
Eu, la fel, m-am îndrăgostit de România, nu din văzute, pentru că îţi vine să te sinucizi dacă ieşi acum pe stradă, ci din ce-am citit şi din ce mi-au povestit alţii despre ea. De ce a scris Gheorghe Brătianu că poporul român e un miracol? De ce nu a spus că e un gunoi, cum fac cei de acum, care l-au decapitat şi pe Eminescu?
"Poate că aceşti oameni frumoşi suntem noi şi am uitat. Suntem reeducaţi astfel încât să ne blestemăm condiţia de români, să purtăm cu umilinţă această haină pe care Dumnezeu a dat-o fiecărui neam prin care este un popor aparte.
Omul frumos se află printre noi, el doar trebuie sesizat, recunoscut. Numai că nu mai avem această capacitate de a recunoaşte frumosul din noi. Întâlnirea este o mărturisire despre felul cum poţi să fii surprins într-un imperiu al urâtului, de ghiocelul frumosului.
"A te re-împrieteni cu condiţia de a fi român necesită actul primordial de a te re-împrieteni cu tine însuţi. Niciodată ca acum omul n-a fost mai desparţit de sine. Mai neatent cu sinele sau şi, paradoxal, atât de atent cu ego-ul său. Între un narcisism biologic şi o deprimare sufletească este aşezată cuşca în care se zbate omul de azi.
Prin această re-împrietenire cu propriul tău neam, tu te vei gândi altfel pe tine însuţi şi vei gândi şi altfel despre tine; se va-ntâmpla în felul acesta o restaurare ontologică şi, de ce nu, o vindecare.”
(Dan Puric)
