La mulţi ani !

"Ceea ce am făcut eu pentru România a fost darul meu. Cum să ceri bani pentru un dar?“.

Doina Cornea este una dintre personalităţile cunoscute din lumea disidenţei anticomuniste. Simbol al luptei contra totalitarismului, Doina Cornea s-a născut la 30 mai 1929, la Braşov.
A fost asistentă universitară la catedra de limba franceză din cadrul Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj.
În 1980 a realizat primul „samizdat” (volum fabricat manual, distribuit prin rețele de prieteni), "Încercarea labirintului", urmat de alte patru traduceri-samizdat (din limba franceză), cărora le-a scris note și prefețe: Pr. Petru Gherman, Ieremia Valahul, Lao-tse, Tao te king, Gabriel Marcel, Dreptate și Adevăr, Ștefan Lupașcu, - partea de Trialog din Omul și cele trei etici ale sale.
Între 1982 și 1989 a difuzat 31 de texte și proteste prin radio „Europa Liberă”. În 1983 a fost destituită de la universitate și supusă unor anchete, interogatorii, bătăi, amenințări. Urmărirea ei politică a fost coordonată de colonelul de Securitate Alexandru Pereș. Împreună cu fiul ei, Leontin Iuhas, a răspândit 160 de manifeste de solidaritate cu muncitorii din Brașov răsculați la 15 noiembrie 1987, ambii fiind arestați pentru 5 săptămâni (noiembrie-decembrie 1987).

În septembrie 1988, printr-o scrisoare deschisă adresată papei Ioan Paul al II-lea, scrisoare difuzată de Radio Europa Liberă, a solicitat împreună cu alți cinci intelectuali clujeni scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma din ilegalitate.
Practic, apoi a fost urmărită permanent până la 21 decembrie 1989. A participat la manifestația stradală de la Cluj din 21 decembrie 1989, sub gloanțe.

După 22 decembrie 1989, a fost cooptată în Consiliul Frontului Salvării Naționale, organism din care și-a dat demisia la 23 ianuarie 1990, din cauza transformării FSN în partid politic și a reminiscențelor comuniste ale acestuia. A fondat (împreună cu alții, devenind apoi președintă) Forumul Democrat Antitotalitar din România (6 august 1990, la Cluj), ca o primă mișcare de unificare a opoziției democrate, din care s-a format mai târziu Convenția Democrată din România (CDR). Doina Cornea este membră fondatoare a Grupului pentru Dialog Social, a Alianței Civice și a Fundației Culturale Memoria. A publicat peste 100 de articole în ziare și reviste (22, România liberă, Vatra, Memoria etc.). A ținut conferințe în țară și străinătate, multe dintre ele publicate în volume colective (Une culture pour l'Europe de demain, Il nuovo Areopago, Mission, Quelle sécurité en Europe a l'aube du XXIeme siècle?, Europe: les chemins de la démocratie, Politique Internationale, Amicizia fra i popoli).

A primit un mare număr de distincții, titluri și premii, dintre care cele mai importante sunt: Premiul „Thorolf Rafto” (Norvegia, 1989); Doctor Honoris Causa al Universității Libere din Bruxelles (1989); Legiunea de Onoare în grad de Ofițer (Franța, 2000); Ordinul „Steaua României” în grad de Mare Cruce (2000).
Legiunea de Onoare în grad de Comandor (Franța, 2009)
Din partea Regelui Mihai a primit Crucea Casei Regale a României in Octombrie 2009.

"Aceasta este democraţia originală pe care a impus-o Ion Iliescu: un singur partid (front) de mase, de stânga, din interiorul căruia să se manifeste mai multe curente politice de stânga. Pentru el ajungea acest Front, nu mai era nevoie de altceva. Doar această frază  este de ajuns pentru a înţelege de ce alegerile de la 20 mai au fost strâmbe."

Read More

Remember 4 martie 1977, ei trăiesc peste ani!

Vineri, 4 martie 1977. Lună plină. Primăvara bătea la uşă. Apăruseră deja mugurii copacilor. Nimic nu prevestea urgia care urma să se abată asupra României...

Toma Caragiu (n. 21 august 1925, Argos Orestiko, Grecia - d. 4 martie 1977, București) a fost un actor român cu activitate bogată în teatru, TV și film. A interpretat cu precădere roluri de comedie, dar a jucat și în drame, unul dintre filmele sale de referință fiind Actorul și sălbaticii (1975).

Alexandru Ivasiuc (n. 12 iulie 1933, Sighet - d. 4 martie 1977, București) a fost un prozator și romancier român contemporan, fiul lui Leon Ivasiuc, profesor de științele naturii. A publicat mai multe romane, de obicei axate pe dezbateri etice și social-politice Vestibul (1967), Interval, Cunoaștere de noapte, Păsările, Apa (1973), Iluminări, Racul (1976). Romanul său Racul este o contrautopie în genul celor scrise de autorii sud americani, istoria unui dictator, a unui anti erou și un discurs despre putere și amenințările dictaturii.
A publicat și volumul de nuvele Corn de vânătoare, precum și două volume de publicistică. Eseurile sale au fost publicate în mai multe volume sub titlul Pro domo. Romanul Apa a fost folosit ca scenariu pentru filmul Trei zile și trei nopți, realizat în 1976 în regia lui Dinu Tănase, având în distribuție actorii Fory Etterle, Petre Gheorghiu, George Constantin, Ion Caramitru, Amza Pellea, Irina Petrescu și Gheorghe Dinică.
A murit lângă blocul Scala, care s-a prăbușit peste el la cutremurul din 4 martie 1977..

Anatol E. Baconsky (n. 16 iunie 1925, Cofa, județul Hotin — d. 4 martie 1977, București) a fost un eseist, poet, prozator, publicist, teoretician literar și traducător român de orientare proletcultistă, tatăl politicianului Teodor Baconschi. A publicat sub numele A. E. Baconsky.
A urmat liceul la Chișinău și la Râmnicu Vâlcea. Între 1946 și 1949 a frecventat cursurile Facultății de Drept a Universității din Cluj. A debutat cu versuri în revistă pentru copii „Mugurel” din Drepcăuți (1943), cu eseu în „Tribună nouă” din Cluj (1945), iar debutul editorial s-a produs în 1950 cu volumul Poezii. A fost redactor-șef al revistei „Almanah literar”, devenită ulterior „Steaua”, de la Cluj (1953-1959). Dacă în primii ani poezia sa este apropiată de poetica realismului socialist, la maturitate devine un poet neo-expresionist. La Congresul Scriitorilor din 1956 atacă principiile dogmatice ale proletcultismului. Traduce mult din lirica universală, din Salvatore Quasimodo, Carl Sandburg, Arthur Lundkvist și este autorul volumului Panorama poeziei universale contemporane, un compendiu al poeziei moderniste europene.
A murit între ruinele imobilului de pe strada Tudor Arghezi nr. 26 la cutremurul din 4 martie 1977.

"Mă rog luminii să coboare
Umblând peste pădure ca o boare –
Brazilor adormiţi mă plec să le sărut
Bărbile lungi – frunzişului căzut
Paşii mei rari îi povestesc în şoapte
Spaime cerbilor de miazănoapte.
Mă rog peregrinului, tristului vânt,
Să uite dacă sunt sau nu mai sunt,
Să poarte printre lacuri mai departe
Viaţa de pasăre a frunzelor moarte –
Mă rog pădurarilor să lase
Deschise uşile colibelor joase,
Cărărilor mă rog să mă caute poate
Când noaptea va fi dusă jumătate,
Şi-ntr-un târziu mă rog Craiului Nou
Să-mi sape cavoul în timp, în ecou,
Când raza lui halucinantă, rece,
Pierdută prin văzduh mă va petrece.
Pe urmă n-am să mă mai rog nimănui –
Va creşte pe arbori muşchiul verzui
Şi frunzele-au să plece şi-au să vie
Cu nesfârşita lor monotonie."

Savin Bratu (n. Raul Baraș, 15 mai 1925, Roman - d. 4 martie 1977, București) a fost un editor, critic și istoric literar român de origine evreiască.
Absolvent al Facultății de Litere a Universității din București (1950), Savin Bratu a fost, cel puțin la începutul carierei sale literare, unul din reprezentanții curentului proletcultist. În ultimul deceniu de viață, în condițiile relativei liberalizări a controlului ideologic oficial, Savin Bratu a abandonat viziunea dogmatică din perioadă anterioară și s-a ocupat, cu competență și relevanță, de probleme de teorie literară (a contribuit, între altele, la difuzarea, prin comentare avizată, a contribuțiilor unor importanți reprezentanți ai lingvisticii structurale, ai teoriei literare și ai criticii moderne: Ferdinand de Saussure, Louis Hjelmslev, membrii Școlii formaliste ruse, ai Cercului de la Praga, reprezentanții Noii critici ș.a.).
A murit în cutremurul din 4 martie 1977, prin prăbușirea blocului (Casata) în care locuia.

Daniela Ecaterina Caurea (n. 7 iulie 1951, Târgu Ocna — d. 4 martie 1977, București) a fost o poetă română. Născută în Târgu Ocna, Caurea urmează studiile primare, gimnaziale și liceale în orașul natal, absolvind în 1970 cursurile Liceului Teoretic Târgu Ocna, secția umanistă, ca șefă de promoție. În anul 1970 este admisă prin concurs la Facultatea de Litere a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, secţia latină-greacă, de unde se transferă la secţia română-engleză. Din anul al II-lea se mută la București, ca urmare a căsătoriei sale cu poetul Ion Crânguleanu. Își termină studiile universitare în anul 1974, ca șefă de promoție.
După absolvirea facultății se angajează în cadrul Academiei de Ştiinţe Social-Politice Ștefan Gheorghiu ca profesor și traducător, lucrând în paralel și ca profesor la un liceu bucureștean.
Moare în urma cutremurului din martie 1977.

Mihai Gafița (n. 21 octombrie 1923, comună Baia, județul interbelic Suceava - d. 4 martie 1977, București) a fost un critic literar, istoric literar și scriitor român. A urmat școala primară și liceul la Fălticeni, în cadrul actualului Colegiu Național "Nicu Gane".
A murit la cutremurul din 4 martie 1977 în apartamentul său de pe strada C.A. Rosetti nr. 25.

Alexandru Bocăneț (n. 15 februarie 1944, București - d. 4 martie 1977, București) a fost un regizor român. A urmat cursurile IATC (absolvent promoția 1968).
Asemenea predecesorului său francez Jean Vigo, şi târziului său succesor conaţional Cristian Nemescu, şi Alexandru "Andu" Bocăneţ, absolvent al I.A.T.C. în 1968, a avut un destin situat sub semnul tragicului - dar poate la un nivel şi mai dramatic decât al celorlalţi doi, întrucât în scurtă şi fulminanta sa carieră s-a impus ca un maestru al divertismentului efervescent ca o şampanie, plin de voioşie, umor savuros şi un admirabil bun gust, perfect stăpânite profesional. Ani de zile a realizat cele mai reuşite emisiuni de varietăţi pe care le-a cunoscut vreodată Televiziunea Romana, culminând cu celebra serie "Gala lunilor", în care dovedea, pe lângă calităţile de mai sus, şi un stil cu totul aparte, distins prin expresivitate plastică tăioasa, contrastanta, de sugestii aproape brechtiene - astfel că orientarea lui spre cineva, survenita la începutul deceniului opt al secolului trecut, nu numai că nu a surprins pe nimeni, dar a şi înviorat speranţele că se născuse un nou regizor român de comedie.
A murit  la cutremurul din 4 martie 1977, alături de Toma Caragiu.

Doina Badea (n. 6 ianuarie 1940, Craiova - d. 4 martie 1977, București), a fost o cântăreață de muzică ușoară.
A absolvit Școala Populară de Artă din Craiova și imediat a început colaborarea cu Corul Filarmonicii de Stat «Oltenia», cu care a avut mai multe turnee și spectacole. A colaborat cu teatre muzicale și de revistă din țară. A debutat în 1960, pe scena teatrului din Deva și s-a remarcat prin vocea ei deosebită, gravă, puternică și cu un ambitus puternic.
În 1963 a fost angajată la Teatrul "Constantin Tănase" din București; a avut foarte multe apariții la radio și TV și a făcut înregistrări pentru firmă "Electrecord". A participat la turnee peste hotare iar apariția sa la «Olympia» din Paris a fost unul din succesele sale de notorietate. A susținut recitaluri la Festivalul internațional «Cerbul de Aur» din 1968 și 1971.
Dispare tragic la cutremurul din 4 martie 1977.

Eliza Petrăchescu (n. 15 iunie 1911, Vaslui - d. 4 martie 1977, București) a fost o actriță de teatru și film. A absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Iași, a fost elevă preferată a actriţei Agatha Bârsescu. Din 1929 până în 1941 a jucat în peste 40 de roluri pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. În 1941 i-a fost recomandată lui Liviu Rebreanu de regizorul Ion Sava, ajuns de la Iași la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București. S-a transferat în capitală și s-a afirmat ca tragediană.
Pe marele ecran a debutat în 1964, în Pădurea spânzuraților și a jucat în ultimul film în anul 1976, când a apărut în rolul Profira din Tănase Scatiu. A murit la cutremurul din 1977.

Tudor Dumitrescu (n. 6 decembrie 1957 – d. 4 martie 1977, București) a fost un pianist și compozitor român de muzică cultă. Membru al familiei muzicale Dumitrescu, Tudor este considerat unul dintre cei mai talentați pianiști români.
A studiat muzica de la vârsta de patru ani, mai întâi sub îndrumarea tatălui său, compozitorul Gheorghe Dumitrescu. A urmat Liceul de muzică nr. 1 din București și Conservatorul din același oraș. I-a avut ca profesori pe: Lidia Cristian, Gheorghe Halmoș, Cella Delavrancea, Dan Grigore etc. Între 1972 și 1973 a participat la cursurile Universității de muzică „Franz Liszt” din Weimar (alături de profesorii Dieter Zechlin și František Rauch), iar apoi a fost elevul pianistului Nikita Magaloff la Geneva.
A murit la vârsta de 19 ani, fiind victima cutremurului din 1977.

Florin Ciorăscu (n. 3 iulie 1914, Bârlad- d. 4 martie 1977, București) a fost un fizician român, care a deținut funcția de director al Institutului de fizică atomică din București. De asemenea, a fost ales ca membru corespondent al Academiei Române în 1963. Între anii 1970 și 1977 a devenit Șeful Catedrei de Electricitate de la Facultatea de Fizică din București. El a murit în timpul cutremurului din 1977. Florin Ciorăscu a efectuat cercetări privind descărcările electrice de înaltă frecvență în gaze, spectrul energetic al ionilor și proprietățile electrice ale unor pături subțiri de plumb și staniu. De asemenea, el a adus o contribuție importantă la proiectarea și realizarea generatorului electrostatic cu bandă și a efectuat studii privind utilizarea în defectoscopia industrială a betatronului la Institutul de fizică atomică din București.
În anul 1972, prof. Ciorăscu întreprinde studii care stabilesc o dependență netă a proprietăților electrofizice ale straturilor subțiri de telurură de zinc (ZnTe) de compoziția stoichiometrică a acestora. El a obținut un brevet și medalia de bronz a expoziției de invenții de la Viena (1973) pentru elaborarea tehnologiei complete de fabricare a oglinzilor retrovizoare ale autoturismelor Dacia 1300. Ca redactor șef la revista "Știință și tehnică" (1967-1977), acad. Ciorăscu s-a preocupat de integrarea cercetării cu învățământul și cu producția.
A murit în timpul cutremurului din 1977.

Paul C. Petrescu (n. 18 ianuarie 1915, București - d. 4 martie 1977, București) a fost un fizician român,  specialist în fizica cristalelor. A creat în domeniul metalurgiei metode moderne spectroscopice, metalografice şi defectoscopice cu raze X ("Contribuţii la studiul naturii centrilor emiţători de exoelectroni"). membru titular (din 1974) al Academiei Române.

Filofteia Lăcătușu (n. 7 iunie 1947 - d. 4 martie 1977) a fost o solistă de muzică populară din Oltenia.
În ziua de 4 martie 1977 Filofteia Lăcătușu fusese invitată alături de Gicu Simu în București, la Televiziunea Română, să facă înregistrări, ocazie cu care venise și ca să imprime la Electrecord al treilea disc. S-au cazat într-una din camerele Hotelului Francez (care se găsea între Palatul CEC și Magazinul Victoria, pe Calea Victoriei). La ora 21.22 a început cutremurul și latura hotelului în care erau cazați s-a prăbușit.

Veronica Porumbacu (Veronica Schwefelberg, n. 24 octombrie 1921 - d. 4 martie 1977) a fost poetă, prozatoare, memorialistă, autoare de literatură pentru copii și traducătoare română. Își pierde viața, împreună cu soțul ei, Mihail Petroveanu, în  cutremurul din 4 martie 1977.

Mihail Petroveanu (n. 28 octombrie 1923, București - d. 4 martie 1977, București) a fost un critic și istoric literar român.Şi-a început studiile secundare în 1934, la Colegiul „Sf. Andrei" din Bucureşti, iar bacalaureatul l-a obţinut în 1944, obligat fiind, în perioada 1941-1944, să treacă la un colegiu exclusiv pentru populaţia de origine evreiască, unde i-a avut ca profesori, printre alţii, pe Mihail Sebastian şi pe F. Aderca. Urmează apoi cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii bucureştene, secţia franceză-română (1944-1947).
Redactor la „Contemporanul" (1947) şi la Radio (1948-1952), devine redactor-şef adjunct la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1952-1955), „Viaţa românească" (1955-1956) şi „Gazeta literară" (1956-1961). Între 1962 şi 1977 e redactor-şef adjunct la publicaţiile româneşti pentru străinătate. Debutează în 1945, la revista „Studentul român". A colaborat frecvent la „Contemporanul", „Viaţa românească" şi „Gazeta literară", îndeosebi cu cronici de poezie, dar şi la „Flacăra", „Steaua", „Scânteia" etc. Prima carte, Pagini critice, îi apare în 1958 şi însumează articole publicate în presă între 1947 şi 1957. A fost căsătorit cu poeta Veronica Porumbacu.

Read More

"ŞERIFUL DE LA TVR"

Tudor Vornicu s-a născut în  29 ianuarie 1926, Anghelești- Vrancea, şi a fost  jurnalist de televiziune, realizator de emisiuni și director de emisiuni de televiziune.
Ar fi avut azi 88 de ani!

"Puţini ştiu poate, vornicul Tudor, provenit din Angheleştii Vrancei, avea rădăcini în Piemont, una dintre cele mai bogate regiuni din nord-vestul Italiei, prin intermediul bunicului din partea mamei, Guido Gianetti. Bunicul, la rîndul său, este descendentul unei familii însemnate: mama, contesă austriacă, tatăl, fiul unor nobili italieni. Guido Gianetti, descendent al unei familii nobile din Piemont, de profesie inginer topograf, dar care făcuse câte puţin din toate: medicină, drept, antropologie, mare pasionat de vânătoare,  ajunge printr-un context de împrejurări în România şi se decide să se stabilească împreună cu soţia, Louise, la Angheleşti, în cotul Carpaţilor, pentru a administra domeniile Mavrocordaţilor. Peste cam 20 de ani, fiica ce a mare a inginerului Gianetti  – Sylvana – se îndrăgosteşte de învăţătorul din sat, Nicolae Vornicu (şi el un vânător pasionat), cu care se va căsători în 1925. Peste un an, la 29 ianuarie, vede lumina zilei Tudor, primul din cei trei fii ai Vornicilor.

Curând, însă, în 1930, familia va fi nevoită să se strămute în Delta Dunării, într-un fantastic periplu de viaţă, cauzat de destituirea lui Nicolae Vornicu din învăţământ. El era acuzat – alături de încă vreo mie de dascăli – de „instigare a ţăranilor împotriva orânduirii“, pentru că îşi cereau drepturile asupra pământului, promise de Regele Ferdinand în urma mobilizării din 1917. Aventura Vornicilor prin Delta Dunării îi poartă, timp de 15 ani, prin Jibrieni (azi în Ucraina), Vâlcov, Jurilovca sau Tulcea, sub protecţia savantului Grigore Antipa, care luase cunoştinţă de pasiunea tatălui lui Tudor pentru natură, vânătoare, dar mai ales de priceperea sa excepţională în ale taxidermiei – ştiinţa împăierii animalelor. Deşi mirifică, Delta a fost o experienţă stresantă pentru familie (copiii n-au fost feriţi de pneumonii, scarlatină, tifos, ba, încă, Tudor a avut de luptat şi împotriva malariei!). Cât despre şcoală, micul Tudor va trebui să o schimbe des: Galaţi, Tulcea, Bucureşti. Bacalaureatul îl absolvă în 1945, la liceul „Gh. Şincai“ din Capitală, al 12-lea din 130 de candidaţi reuşiţi. Probabil că tânărul Vornicu, „cu un stil cu totul particular“, făcea figură aparte în peisaj, datorită educaţiei primite (copiii vorbeau acasă franceza şi italiana), dar şi a experienţelor complexe trăite în acea perioadă tulbure. Talentul său literar, dovedit prin editarea de către „Fundaţia Regelui Carol II“ a câtorva Povestiri din Deltă, îi va asigura din partea unui filantrop rămas anonim plata taxelor şcolare până la terminarea liceului.
Astfel, Tudor s-a ivit din miezul acestui interesant melanj cultural, motiv pentru care în familia Vornicu se vorbea în italiană, franceză şi română cu egală uşurinţă.

Probabil că jurnalismul îl avea în sânge, căci, în 1947 îl găsim pentru scurtă vreme la Radio, crainic sportiv. În primăvara lui ‘48, Emanuel Valeriu îl angajează la Sportul Popular (fosta şi actuala Gazeta Sporturilor), impresionat de tânărul ce purta după el volume franţuzeşti de Giraudoux şi Roman Gary, faţă de ceilalţi care-i sorbeau pe Lenin ori Hanov... Iată, aşadar, momentul de impact al Lipoveanului (cum îi spuneau pe-atunci colegii), cu lumea jurnalismului, pe care nu-l va mai părăsi niciodată. Va colabora la revista Stadion a lui Max Bănuş, va pleca să transmită evoluţiile sportivilor români la Olimpiadele de Vară de la Helsinki(1952), Melbourne(1956), va fi angajat la "Scînteia", iar vara lui 1960 îl găseşte în capitala Italiei, din nou alături de olimpicii români. Întors pentru scurtă vreme în ţară, va edita împreună cu Radu Urziceanu volumul "Jocurile Olimpice de la Roma."
Tudor Vornicu rămâne pentru mulţi unul dintre cei mai iubiţi şi apreciaţi comentatori şi ziarişti sportivi. A fost crainic sportiv la Radio şi gazetar la Sportul Popular.
Ambiţia şi pasiunea pentru gazetărie (lucrează şi ca redactor la Scînteia), dar şi norocul de a vorbi cursiv italiana şi franceza îl recomandă pentru postul de corespondent Agerpress, astfel că în 1960 ajunge în Oraşul Luminilor. Stabilit la Paris, Vornicu ia parte la momente istorice: este de faţă cînd Charles de Gaulle devine al 18-lea preşedinte francez, merge corespondent în Spania după încheierea războiului civil, ia parte la procesul lui Adolf Eichman, iar în 1960, cînd Nikita Hrusciov, succesorul lui Stalin, vizitează Parisul, relatează de la faţa locului. Se pare că aici se încheie oficial cariera de gazetar sportiv a lui Tudor Vornicu, căci la sfârşitul lui 1960 „monsieur“ Vornicu aterizează la Paris, în calitate de corespondent al Agenţiei Române de Presă, Agerpress, pentru următorii 5 ani.
Tudor Vornicu descoperă mirajul televiziunii în Franţa.  Întîlnirea cu Leon Zitrone, care a marcat la rîndul lui generaţii de telespectatori francezi, i-a insuflat lui Tudor Vornicu dragostea pentru "sticlă". A devorat programele de tip variete, magazinele culturale şi de divertisment, acolo s-a şcolit pentru ceea ce avea să vină.
Înainte de a părăsi Franţa, dragostea se reaprinde în sufletul tânărului bărbat, care  se căsătoreşte cu Mariana Vasilescu, stewardesă, care îi va dărui doi copii, pe Smaranda şi pe Bogdan.

Întors în România, după cinci ani de absenţă, Vornicu pune în aplicare ceea ce a învăţat în pribegie şi aduce românilor divertismentul de calitate, nu înainte de a "întârzia" o vreme ca şef la redacţia Actualităţi a TVR, până la reorientarea către Divertisment, unde este numit director de programe. De-a lungul timpului s-a discutat mult despre calităţile profesionale ale lui Vornicu. Unii l-au considerat un as al gazetăriei, alţii spun că adevărata chemare a fost televiziunea. "Eu cred mai puţin în talent şi foarte mult în munca încăpăţânată", spunea Vornicu într-un interviu, iar Şefu’, sau Şeriful, cum era numit de angajaţii televiziunii, îşi aduc aminte de îndemnurile "Pune osu’!" sau "Sânge pe pereţi!" venite din partea celui care îi certa, îi lăuda, îi învăţa meserie.  Emisiuni ca "Album duminical", "Post Meridian", "Punct", "Contrapunct", "Gala Desenului Animat", "Metamorfoze", "Cum vă place?", "Parada duetelor" şi multe altele, au fost realizate sub bagheta lui Tudor Vornicu. Merită amintită, de asemenea, munca depusă din poziţia de director coordonator la realizarea Festivalului Cerbul de Aur, care debutează în anul 1968. În timp, TVR a devenit sinonim cu numele lui Vornicu în formula Tudor Vornicu şi Restul, consfinţită de oamenii care au lucrat cu el şi i-au recunoscut talentul.
Tudor Vornicu pleacă dintre noi în aprilie 1989, cu câteva luni înainte ca istoria să scrie o filă importantă în cartea românilor, odată cu Revoluţia din decembrie. La TVR există un studio care îi poartă numele, în numele lui se acordă un premiu pentru umor, dar şi un altul oferit de Asociaţia Presei Sportive celor mai buni realizatori de emisiuni de profil, se dispută Cupa "Tudor Vornicu" la turneul de fotbal în sală, iar Casa de Cultură din Adjud a primit  numele de Tudor Vornicu."

(fragmente din "Nume de legendă - Tudor Vornicu" autor : Oana-Maria Baltoc)

Read More