Pe vremuri, cu mult înainte ca cineva să mai ţină minte, adevărul hoinărea, gol - goluţ, pe drumurile întortocheate ale vieţii. Dar, toţi îi întorceau spatele. Nimeni nu dorea să-l găzduiască. Oamenii fugeau din calea lui. Iar adevărul, posomorât şi mâhnit, îşi continuă pribegia…, până într-o zi, când întâlni povestea.
Aceasta strălucea şi împrăştia frumuseţea ei, etalând o vestimentaţie aristocrată şi accesorii elegante. Toţi cei care o vedeau afişau bucuria sinceră de a fi privilegiaţi de prezenţa ei.
- Spune-mi, dragul meu prieten de ce afişezi atâta tristeţe? De ce cutreieri străzile cu faţa asta spăşită? - se adresă afectuos Povestea.
Ştergându-şi lacrimile invizibile, adevărul îi împărtăşi:
- Sunt copleşit de durere, sunt bătrân, toţi îmi întorc spatele, nicio fiinţă umană nu mă iubeşte…
Povestea, uşor dezamăgită de cele auzite, împărtăşi adevărului:
- Nu bătrâneţea reprezintă motivul desconsiderării tale. Şi eu sunt în vârstă, dar, cu trecerea anilor, oamenii mă apreciază tot mai mult. Uite, am să-ţi dezvălui secretul oamenilor: ei doresc să-şi încânte ochii cu ceva frumos şi strălucitor. Tocmai de aceea, am să-ţi ofer haine şi încălţări şi tot acaretul pentru ca să oferi şi tu imaginea pe care ei vor să o vadă.
Zis şi făcut.
Adevărul a urmat sfatul prietenos şi s-a vestimentat în distinsele ţinute oferite de către poveste.
De atunci, şi până în zilele noastre, adevărul şi povestea, povestea şi adevărul, se plimbă mână în mână pe cărările vieţii, fiind ambii iubiţi în aceeaşi măsură de către toţi oamenii…...
(Povestire populară evreiască)
