Şi-mi asum sentinţa iernii din priviri.
Pentru mulţi paiaţă, la puţini îndemn,
M-am purtat cu zeii şi fricos şi demn.
M-am târât pe burtă, am zburat prin cer
Fără ca vreodată învoiri să cer.
Partea mea cea neagră, cu noroiul mort
Părţii mele albe i-a tot fost suport.
S-au tot rupt din mânec cei flămânzi de har
Fără să-şi asume ultimul pahar.
Pe degeaba înger, drac plătit din plin,
Înălţarea-mi este singurul declin.
Bun de pus la rană
Rău de pus la zid
Numai eu ştiu taina fiecărui rid.
Numai eu dau seamă
Pentru cât am fost
Înţelept de singur,
Fericit de prost.
Prea uşor pierd vremea şi prea greu strâng bani,
Să mai ştiu ce-nseamnă preţul unor ani.
Dar, cu toate-acestea, le ofer mereu
Altor ani, de-a-valma, casă-n trupul meu.
Numai să nu-mi ceară, de grăbiţi ce sunt,
Vreo scadenţă-n schimbul nimbului de sfânt.
Că nu am nici starea să mă pot schimba,
Nici să-i zic iubirii, dintr-o dată - ba!
Prea lumesc de tânăr şi prea-n toi petrec,
Să-mi umbrească firea anii care trec.
S-or găsi pe urmă despre cel ce-am fost
Şi cuvinte bune, înţelese prost.(George Ţărnea)
