Mai bine să-l zdrobeşti şi apoi să taci,
Când el cu o iluzie nu umple
Ghiozdanele copiilor săraci.
Destul cu-atîtea găşti aristocrate
Ce caută şi-n cântece câştig
Un cântec nu-i nimic dacă nu face
Mai cald în casele în care-i frig.
Niciodată, niciodată
Să nu uităm de cei mai trişti ca noi.
Dezmoşteniţii-şi caută o cale
Nenorociţii trec cu paşii grei
Nu ne putem închide-n cabinete
Făcând uşor abstracţie de ei.
Mizeria există până-n oase
Popoare mor şi indivizi decad
Nu-i cântec pe pământ să nu miroasă
A foc, a năduşeală şi a iad.
Şi dacă toate cântecele noastre
Nimic nu sunt şi chiar nimic nu pot,
Noi pentru cei săraci şi fără şanse
Suntem mereu datori să facem tot.
Măcar atât din toate să rămână,
Din tot ce-am pătimit la focul mic,
Un vers, o spovedanie, un cântec
De partea celor care n-au nimïc.
