Xenofobia este adesea provocată și întețită de inegalitățile sociale când acestea se cuplează cu diferențe de etnie sau de religie, ca în Transilvania pe vremea Imperiului Austro-Ungar, în Irlanda de nord (Ulster) între protestanți și catolici, în Algeria pe vremea stăpânirii franceze, în Africa de Sud pe vremea apartheidului, în Statele Unite între afroamericani, americanii albi și hispanici, sau în Europa între populațiile sedentare și romi sau între populațiile creștine și evrei. Câteodată xenofobia poate fi provocată și întețită de factori politici. Românii nu aveau nici-o formă de xenofobie împotriva africanilor, până când situația priviliegiată a anumitor studenți africani în România pe vremea regimului comunist a provocat abuzuri și tensiuni; Arabii erau foarte toleranți cu evreii și primitori cu călătorii occidentali de secole, dar colonialismul, apoi conflictul Israelo-Palestinian au provocat în majoritatea lumii arabo-musulmane o intensă xenofobie împotriva americanilor, a europenilor și a evreilor.
În Evul Mediu, xenofobia avea adesea o bază religioasă: credincioșii unei religii se temeau de oricine nu le împărtășea credința. În Antichitate, avea o bază culturală: grecii și romanii îi socoteau barbari pe toți cei care nu le împărtășeau limba, religia și forma de civilizație.
Fiecare dintre noi are motive să devină membru în unul sau mai multe grupuri, a socializa sta în firea umană. Ne identificăm cu grupul căruia îi aparţinem şi acest lucru poate fi motivant, dar în acelaşi timp poate fi motivul pentru care dezvoltam sentimente negative fata de alţii, care nu sunt în acelaşi grup. Xenofobia afectează persoana simptomatică, şi în acelaşi timp facilitează apariţia unor consecinţe neplăcute la adresa străinilor, percepuţi ca ameninţare.
Multe persoane trăiesc cu xenofobie fără a manifesta violenta. Ei respecta legea, au un comportament acceptabil social, dar trăiesc acea stare de discomfort în preajma celor care sunt diferiţi, motiv pentru care sunt selectivi în alegerea prietenilor, a partenerilor de cuplu, chiar şi a celor cu care vorbesc pe stradă. Acest aspect este cu atât mai dificil cu cât trăim într-un context multicultural.
Sunt dese situaţiile în care persoana xenofobă realizează că teama este nefondată, şi totuşi dificil de surmontat deoarece regulile după care se ghidează răspunsul de frica funcţionează la nivel inconştient. Complementar, prezenta simptomelor de natura fizică şi mentală fac situaţia şi mai dificilă.
Fiecare caz de xenofobie este diferit, deoarece modul de percepere, imaginile, dialogul intern asociat cu ideea de străin sunt diferite în funcţie de persoană. Ce este comun persoanelor xenofobe?
Printre simptomele des întâlnite se numără:
- teama necontrolata la gândul său în preajma străinilor sau a obiectelor străine;
- gânduri obsesive legate de necunoscuţi sau cultura lor;
- generalizări şi stereotipi ce au ca ţinta grupuri de oameni identificate prin calităţi superficiale, sau sunt percepuţi ca fiind ciudaţi şi inacceptabili;
- sentimentul apăsător de a face orice pentru a evita situaţiile anxiogene;
- inabilitatea de a funcţiona la parametrii normali, sentimentul de irealitate, de detaşare de propria persoană;
- acceptarea faptului că teama este iraţionala sau exagerată, suprapusa pe sentimentul de neputinţă;
- ameţeală, palpitaţii, dureri în piept, tremur, transpiraţii, amorţeala etc.
Terapia expunerii graduale, tehnica cognitiv-comportamentala, are la baza ideea conform căreia a face fata fricii din ce în ce mai mult, în diferite contexte, conduce la înţelegerea şi acceptarea realităţii. Multiplicarea contactelor cu grupuri de străini reduce, în timp, nivelul de anxietate. Important a se menţiona: rezultatele sunt mai eficiente în condiţiile în care exista obiective comune, suport reciproc, contacte frecvente.
În completarea terapiei sunt recomandate călătorii în alte ţări, călătorii ce facilitează înfruntarea şi comunicarea cu străinii pentru a descoperi că nu sunt atât de diferiţi, pentru a îi cunoaşte mai bine prin prisma tradiţiilor, a credinţelor şi valorilor specifice.
La nivel macro este de preferat schimbarea modului în care societatea impune etichete de grup (rromii sunt aşa...ungurii sunt aşa...romanii sunt aşa...), asocierea grupurilor mixte în vederea atingerii unor scopuri comune, asigurarea unui suport informaţional variat pe diferite teme culturale etc.
În definitiv, a ne raporta la alte persoane presupune mai întâi a le cunoaşte.
După şapte ani de negocieri, Comisia Europeană a decis ca rasismul, xenofobia, negarea sau banalizarea genocidului să fie pedepsite cu închisoare de la unu la trei ani, în ţările din Uniunea Europeană. Miniştrii de Justiţie ai ţărilor membre UE au hotărât, să încadreze în legislaţie aceste sancţiuni penale.
"Rasismul şi xenofobia nu îşi au loc în Europa şi nici în altă parte din lume" a declarat comisarul european al Justiţiei, Jacques Barrot. "Salut introducerea sancţiunilor severe şi eficiente împotriva acestor încălcări ale drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care sunt principii comune în ţările europene", a adăugat acesta.
Membrii Comisiei Europene au hotărât să sancţioneze şi "susţinerea, negarea sau ironizarea în mod public a genocidului, a crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război?.
Într-o declaraţie făcută la Vilnius, comisarul european pentru afaceri interne, Cecilia Malmstrom , a spus că UE nu a avut niciodată atât de multe partide de extremă dreaptă în legislativele ţărilor membre, de la al doilea Război Mondial încoace.
“În multe ţări, xenofobia, populismul şi rasismul sunt tot mai des întâlnite”, a spus Malmstrom, notând că astfel de partide politice îşi vor trimite emisarii în Parlamentul European de la Bruxelles în 2014.
“Unele dintre aceste partide au existat de multă vreme în Uniunea Europeană, altele sunt noi, iar unele sunt foarte aproape de a intra în guvern”, a spus ea. Comisarul a descris fenomenul în creştere ca fiind contraproductiv pentru economia zbuciumată a UE, care are nevoie de angajaţi pregătiţi, inexistenţi în prezent în Europa, în ciuda numărului foarte mare de şomeri.
Şi o povestioară...
"Stătusem, cu treabă, toată noaptea în tipografia de la Odorheiul Secuiesc. Eram rupt de oboseală, dar şi de foame. M-am târât până la hotelul unde mă cazasem şi, înainte de a urca în cameră, m-am oprit la restaurant, să mănânc ceva. Se „servea” micul dejun – pentru mine un fel de cină. Am primit mâncarea şi m-am apucat să înfulec, cu poftă. Pe la jumătatea omletei, de masa mea s-a apropiat un băieţel de vreo cinci ani. Frumuşel, curăţel, ţinea în mâini câteva cărţi „de colorat”, păreau noi, cu titluri în maghiară. Mi le-a arătat şi-mi tot spunea ceva, dar n-am priceput nimic fiindcă omuleţul vorbea ungureşte. I-am spus că „nemtudom” şi l-am întrebat dacă nu putem vorbi româneşte şi el a zis tot „nemtudom”. Cum îmi vorbea în continuare, am chemat chelneriţa şi am rugat-o să-l întrebe pe omuleţ ce vrea să-mi spună. Cei doi au schimbat câteva fraze, apoi chelneriţa mi-a spus că băiatul mă întreabă dacă nu vreau să-i cumpăr cărţile, pentru ca astfel să poată cumpăra ceva de mâncare. Am rugat-o pe femeie să-i spună că n-am să-i cumpăr cărţile, dar că, dacă vrea, îl invit la masă. Puştiul a acceptat, şi-a scos căciula şi hăinuţa, le-a aşezat pe un scaun liber, acolo unde şi-a pus şi cărţile, şi s-a cocoţat la masă. Am rugat-o pe chelneriţă să-l întrebe ce vrea să mănânce şi să-i aducă ce doreşte. Când s-a întors de la bucătărie, am băgat de seamă că mititelul ceruse o omletă şi doi crenvurşti. A început să mănânce frumos, fără grabă. Din când în când îmi mai spunea câte ceva şi, deşi nu pricepeam nimic, îi răspundeam de fiecare dată. După ce a mâncat jumătate din omletă şi un crenvurşt s-a oprit de tot, şi-a sprijinit tacâmurile de marginea farfuriei şi-mi tot spunea ceva. Părea important, aşa că am chemat-o din nou pe translatoarea noastră improvizată. După ce l-a ascultat, mi-a spus că piciul mă roagă să nu mă supăr că nu mănâncă tot, dar cealaltă jumătate de porţie ar vrea s-o ia acasă, s-o ducă surorii sale mai mici. L-am invitat să mănânce tot ce are în farfurie şi i-am cerut chelneriţei încă o porţie, la pachet, pentru sora mai mică. Băieţelul a mâncat tot, l-am aşteptat să termine, sunt sigur că la sfârşit a spus ceva de genul „mulţumesc pentru masă”, şi-a pus căciuliţa, hăinuţa, şi-a luat cărţile şi pachetul cu mâncare, mi-a făcut cu mâna şi a plecat.
Peste câţiva ani, într-o primăvară, am ajuns, spre seară, la Tuşnad. Eram cu soţia şi fetiţa (pe atunci de vreo cinci ani). Eram obosiţi şi am hotărât să rămânem peste noapte. Mică localitate părea însă că fusese cu desăvârşire părăsită – ţipenie de om pe stradă, toate uşile şi toate porţile erau închise. Colac peste pupăză, a început şi ploaia. Am umblat ce-am umblat până când am văzut o lumină aprinsă într-o clădire ce părea a fi o anexă a unei pensiuni. Am intrat în curte, am bătut la uşă până când aceasta s-a deschis şi în prag a apărut o namilă de om, care ne-a măsurat cu privirea. Arătam jalnic, obosiţi şi plouaţi, cu copilul după noi. I-am turuit ceva despre faptul că n-avem unde trage pentru noapte, că peste tot e închis, că poate putem rămâne la pensiunea lui, că... „Închis este!” – a zis omul. „Bine, frate, dar tot, tot, tot e închis astăzi la voi? N-are omul nici unde să mănânce, nici unde să doarmă, parc-ar fi sfârşitul lumii!” – m-am răţoit din disperare. „La noi nu sfârşitul lumii, cum zice tu, la noi Paşte!” Era, într-adevăr, duminică, şi Paştele „nostru” pica abia peste o săptămână. Nimerisem la Paştele lor. Am amuţit, în vreme ce bărbatul, vorbind în maghiară, cu capul întors spre încăpere, părea că se consultă cu o femeie pe care n-o puteam vedea. Au vorbit ce-au vorbit şi, când au terminat, omul s-a întors spre noi şi ne-a spus: „Dacă vreţi voi Paşte cu noi, pofteşte!” Şi s-a dat în lături, din pragul uşii. Bineînţeles c-am vrut Paşte cu ei. Am ciocnit ouă roşii, am mâncat borş şi friptură, am băut vin, am vorbit destul de mult dar nu prea ne-am înţeles, iar după cină ne-au condus la o cameră a pensiunii unde făcuseră focul cât stătusem la masă. Am dormit neîntorşi.
Dimineaţa am ciocănit iar la uşa anexei (un soi de bucătărie) unde ne primiseră cu o seară în urmă. Cei doi erau acolo, luau micul dejun şi ne-au dat şi nouă din ce mâncau ei. Sătui şi odihniţi, am mulţumit şi am întrebat cât ne costă toată povestea. Părea că-şi pregătiseră răspunsul din vreme pentru că bărbatul a răspuns, fără ezitare: „Costă nimic. Voi Paşte cu noi plăcut.”
Şi am plecat."(Autor: Lucian Vasilescu)
Şi un banc despre xenofobie :
Într-un avion de pasageri, zburau pentru prima datã împreunã un pilot evreu şi copilotul care era chinez. Dupã o bunã bucatã de timp în care nu şi-au spus nimic unul celuilalt, evreul rupe tãcerea:
- Sã ştii cã eu vã urãsc pe voi,chinezii!
- De ce?îl întreabă surprins chinezul.
- Pentru cã i-aţi atacat pe americani la Pearl Harbor!
- Nu noi am fost, ãia au fost japonezii!!!
- Chinezi, japonezi, vietnamezi, pentru mine sunteþi toţi o apã şi-un pãmânt!
Chinezul înghite în sec dar nu spune nimic.
Dupã o nouã perioadã de tãcere, chinezul spune:
- Şi eu vã urãsc pe voi,evreii!
- De ce? întreabã jignit evreul.
- Pentru cã din cauza voastrã s-a scufundat Titanicul!
- Ce prostii vorbeşti, Titanicul s-a scufundat pentru că s-a ciocnit de un iceberg!!
- Iceberg, Goldberg, Spielberg, pentru mine sunteţi toţi o apă şi-un pământ!
