Prea multe păsări cardinale
Printre iluzii se rotesc,
Contaminând cu ascensoare
Misterul nostru pământesc.
Îmbătrânind de fericire
Într-o mansardă fără flori,
Lăsând păpuşi fără adresă
Pentru serbările din zori.
E frumos, e prea frumos la tine-n suflet
E târziu, e prea târziu la mine-n gând
Împărtăşim, împărtăşim aceeaşi taină
Dar nu se ştie, nu se ştie, până când...?
Visăm frumos aceeaşi moară
Ascunsă-n tragicul bufon,
Şi măcinăm aceleaşi lacrimi
Când dau părinţii telefon.
Suntem lucizi până la sânge
Nedespărţiţi până la cer,
Şi nici nu ştiu după iubire
Ce se cuvine să-ţi mai cer.
Cuvintele îşi pierd căldura
Într-un sărut de protocol,
Şi tot mai vinovate păsări
Dau eşafoadelor ocol.
Sub fruntea mea se face noapte
În ochii tăi se face zi,
Şi refuzăm să mai cunoaştem
Ce stele ne-ar putea păzï.
