Emil Cioran...întru eternitate !...
"Mărturisesc că în trecut am privit ca pe o ruşine faptul de a aparţine unei naţiuni oarecare, a unei colectivităţi de învinşi , asupra originii cărora nicio iluzie nu-mi era permisă. Credeam, şi poate nu mă înşelam, că suntem ieşiţi din drojdia Barbarilor, din rebutul marilor Invazii, din acele hoarde care, neputincioase în a-şi urma drumul către Vest, s-au prăbuşit de-a lungul Carpaţilor şi a Dunării, pentru a se ascunde, pentru a aţipi, o masă de dezertori la graniţele Imperiului, golănime fardată de o pată de latinitate. La aşa trecut, aşa prezent. Şi aşa viitor. Ce încercare grea pentru tânăra mea aroganţă! Cum poţi fi român! Era o întrebare la care nu puteam răspunde decât printr-o autoflagelare de fiecare clipă. Urându-i pe ai mei, urându-mi ţara, urându-i pe ţăranii ei intemporali, îndrăgostiţi de abrutizarea lor şi sclipind de îndobitocire, roşeam pentru că mă trăgeam din ei, îi renegam, refuzându-mi sub veşnicia lor, certitudinile lor de larve paralizate, visarea lor geologică... Degeaba căutam pe trăsăturile lor bruma de agitaţie, caricatura revoltei! Maimuţa, vai, murea în ei! La drept vorbind, nu semănau ei cu mineralul? Neştiind cum să-i împing, cum să-i trezesc la viaţă, ajunsei să visez la exterminarea lor. Dar nu putem masacra pietre. Spectacolul pe care mi-l ofereau justifica şi deruta, alimenta şi scârbea isteria mea. Şi nu încetam să blestem accidentul care mă făcuse să mă nasc printre ei...................................................................................................................................................
De ce să mă agăţ? Ţara mea a cărei existenţă nu însemna nimic, îmi apărea ca un rezumat al neantului sau, ca o materializare a inimaginabilului..., să faci parte din ea, ce lecţie de umilinţă şi de sarcasm, ce calamitate, ce lepră!"
(Emil Cioran - Tentaţia Existenţei)
