Cine vrea să înţeleagă (atît cît se poate înţelege) problema răului, trebuie musai să asume, cu tenacitate şi acribie, o răbdătoare „muncă de teren“. „Material“ există, slavă Domnului, din belşug. Un capitol aparte – bogat şi pitoresc – ar putea inventaria, de pildă, întruchipările omeneşti ale răului, portretele infinit diversificate ale stricăciunii interioare, ipostazele ticăloşiei.
Trebuie spus, mai întîi, că ticălosul nu ştie (sau nu crede) că e ticălos. Are justificări pentru tot ce face şi, adesea, le declară fără complexe, chiar dacă nu sînt dintre cele mai onorabile: lumea e rea, fiecare trebuie să se descurce cît mai eficient, numai proştii şi leneşii sînt săraci, „de ce să fiu eu nătărăul satului?“ etc. Motivaţia cea mai răspîndită a ticăloşiei se explică printr-un dezlănţuit spirit de achiziţie. Insul simte mirosul cîştigului şi sfîrşeşte prin a crede că „a fi“ înseamnă, preponderent, „a avea“. Iar în materie de avere nu există limite. Foarte curînd, limita firească a necesarului e depăşită, pe traiectoria „mult-mai mult-oricît“. Evident că, pentru a parcurge cu succes acest traseu, nu trebuie să fii prea scrupulos cu alegerea mijloacelor: treci, fără dificultăţi, de la găinărie la vînzarea propriului suflet. Aceleaşi mijloace sînt inevitabile nu numai pentru multiplicarea bogăţiei, ci şi pentru păstrarea ei. Dar trebuie să recunosc că acest tip de ticăloşie are un fel de „simplitate“ preistorică, chiar dacă nu mai puţin vinovată. Ea nu e decît visul supradimensionat al „ciolanului“, euforia posesiei, cu tot ce decurge din ea: case, maşini, dame de companie, chefuri – la niveluri mai joase, vacanţe exotice, acces la „lumea bună“, hobby-uri nărăvaşe, sau, mai ales, sentimentul puterii sau al notorietăţii – la niveluri mai sofisticate. Mă grăbesc să spun foarte apăsat că nu vreau să culpabilizez, în nici un caz, averea în sine. Există averi care se fac prin rîvnă, ingeniozitate, competenţă sau noroc. Mă refer strict la cei care îşi obţin bunurile (şi abuzează de ele) prin înşelătorie, mercenariat, eludare a legii, afaceri de gaşcă, slugărnicie etc.
Mai spectaculoasă psihanalitic este ticăloşia asumată ca „misiune“. Ea începe tot ca lăcomie financiară (eşti brusc plătit peste orice aşteptare, ţi se dă pe mînă, indiferent de calificarea ta reală, o funcţie, o emisiune, o sursă de vanitate, de preţuire publică sau de clan), dar sfîrşeşte în schimonosire lăuntrică, într-o formă mai mult sau mai puţin accentuată de paranoia. Cum se petrec lucrurile? La început este tentaţia: ţi se oferă, brusc, un cîştig nesperat, cu mult peste ce erai obişnuit să primeşti. Dar nu degeaba. Ţi se cere, la schimb, o radicală înregimentare: devii soldatul unei „cauze“ prestabilite, dictate „de sus“, fără legătură cu eventualele tale convingeri. Trebuie „să prestezi“, să „livrezi“ ritmic, fără abatere şi fără nuanţe. Eşti plătit „ca să intri în dispozitiv“. Se poate întîmpla însă ca o fărîmă a conştiinţei tale – scînteia de „bine“ care subzistă pînă şi în inima ultimului tîlhar – să-ţi sugereze că ceva nu e în regulă. Că te-ai vîndut. Că slujeşti un proiect cu care nu te identifici. În cazul acesta, ai două soluţii: ori refuzi să plăteşti preţul, ori reuşeşti să te convingi că eşti sincer, că eşti de acord cu ceea ce faci, că te identifici cu „cauza“ pe care ai fost pus să o aperi. Cu alte cuvinte, îţi răsuceşti în aşa fel onorabilitatea, încît să reiasă că tot ce faci, faci din convingere. Începi să crezi tu însuţi în ceea ce crede comanditarul. Te laşi locuit de ideile lui. Ajuns în această fază, ticălosul se linişteşte, mai ales dacă, umăr la umăr cu el, mărşăluiesc şi alţii, cu aceeaşi misiune şi cu aceeaşi recompensă. Arghirofilia se împacă perfect cu inflaţia eului, persoana vie dispare în spatele rolului în care a fost distribuită.
Un astfel de parcurs lăuntric explică „schimbările la faţă“, imprevizibile şi întristătoare, ale multora dintre contemporanii noştri. Întîlneşti, să zicem, la un moment dat, un gazetar cuviincios, cu care poţi face un interviu decent şi căruia îi păstrezi amintirea unui profesionist curat. Dintr-odată, mulţi ani după această întîlnire, omul irumpe în spaţiul public, fericit să te poată „lichida“ (într-o variantă, din păcate, lipsită de haz şi de har), trăgînd ochiade complice spre colegii plutonului de execuţie. Un altul, care, în 2005, deplînsese public plecarea ta de la Cotroceni („o pierdere“ etc. etc.), trece, fără prea multe explicaţii, în tabăra celor care te consideră o nulitate. Ce ample reevaluări! Ce vulcanice răsturnări de situaţie! N-aş vrea să fiu în pielea unor asemenea specimene nici acum, nici peste 50 de ani şi, cu atît mai puţin, la Judecata de Apoi…........(Andrei Pleşu)
sursa : dilemaveche.ro
