Sus şi jos
.jpg)
Doi pescăruşi albaştri îşi începură
dansul după amiezii asupra lacului străjuit de statui din piatră şi amfore
ceramice iar graţia zborului lor se reflecta perfect în unduirile somnoroase
ale apei, aşa încît de cineva privea în lac putea să jure că păsările dansau
cînd cu norii, cînd între ele, într-atît de fidelă era oglinda de jos.
- Degeaba ne imitaţi, niciodată nu veţi
putea dansa ca noi, strigau pescăruşii plini de orgoliu, iar norii le ţineau
isonul, Niciodată.. niciodată...
- Ba uite că da! Reflexia din lac dădea de
ficecare dată răspuns, nu se lăsa cu nici un chip mai prejos, Voi nu vedeţi că voi
ne imitaţi pe noi? Pe noi, da! norii din lac la rîndul lor, Pe noi... Uite cum ne mişcăm noi, la fel şi voi, exact,
aidoma, fără greşeală, eu fac la stînga, el face tot aşa, acesta face o
rotaţie, acela la fel! La fel... la fel... se umflau norii.
- Şi ce vă zburliţi aşa? Noi n-am făcut
asta, vedeţi că nu sîntem la fel? Pfffff!!! Ha ha!
- Ba aţi făcu exact! Pfffff!!!!
De fiecare dată era aşa, ceea ce se
întîmpla deasupra lacului se răsfrîngea dedesubt iar ei se ciondăneau într-una,
cei de sus susţinînd că sînt copiaţi de cei din lac, iar aceştia replicînd că
cei de pe cer îi imitau pe ei, gîlceava fiind pornită cînd de unii cînd alţii,
după nici o regulă ori logică posibil a fi explicată.
Uneori, atunci cînd se întîmpla să plouă,
suprafaţa lacului se arăta ca o pînză tremurîndă şi mici rotocoale concentrice apăreau
şi dispăreau cu repeziciune doar ca să apară în alt loc, necontenit, pînă ce
ploaia se oprea, doar norii, tunînd şi fulgerînd mai erau prezenţi la
confruntare, o întrecere, Noi am fulgerat primii, Ba noi, şi se porneau a-şi
arunca fulgerele unii-n alţii de întreg cerul şi suprafaţa lacului era luminată
ca-ntr-o sărbătoare, artificii, pînă ce, doborîţi de oboseală şi lipsiţi de
orice fărîmă de energie, începură căsca, a se întinde şi a se risipi.
.jpg)
Multă vreme continuară jocul acela vesel şi
în acelaşi timp nebunatic, nimeni nu mai ştiu pînă cînd, şi norii şi pescăruşii
şi străveziile libelule, iată cocorii ori raţele sălbatice, toate ploile şi
fiece zburătoare ce se afla la un moment dat deasupra lacului, toţi fără
excepţie, chiar şi cîte o pălărie purtată de vînt, un balon ori cupola unei Umbrele
roşii zburată din neatenţie. Timpul trecea... Care timp nu ştim pentru că încă
nu sîntem siguri de aceasta, Se spune că timpul trece peste noi, de ce nu
spunem că trecem noi peste el? Că îl păşim mereu, cu tălpile bătătorite de
distanţe, cu palmele arse de dorinţe. Timpul curge. Dar cine a văzut că
e fluid? Zboară, dar are oare aripi mai mari ca orice pescăruş albastru? Ei
spun că trece, însă pe unde o fi cutreierînd
de nimeni
nu l-a întîlnit? Stă poate doar pe loc şi ne urmăreşte pe fiecare cum trecem
vii şi nepăsători, stă nemişcat, măsurat de doar vieţile noastre. Se spune că
timpul fuge, sau… Poate că doar nu există timp, ce simplu aşa, iar jocul
durează la infinit.
O schimbare totuşi s-a petrecut, a fost o
nedumerire generală pentru scurtă vreme, s-a făcut că totul s-a întors pe dos
într-o clipită şi lacul a ajuns sus iar cerul jos în locul lacului, desigur că
şi pămîntul, statuile, amforele din ceramică, tot, absolut tot era sus iar în
locul lor erau norii, zburătoarele şi ploaia care cădea tot aşa, dar invers,
pescăruşii şi cei ce puteau zbura o făceau cumva caraghios, cu spatele către
lac pînă s-au dumirit că cerul lor era jos de acum şi atunci s-au întors,
pălăria o întoarse firesc vîntul doar baloanele zburau tot aşa, ce era sus era
şi jos ori invers.
- Hei!! Imitaţi, imitaţi, niciodată nu veţi
putea dansa ca noi!
- Niciodată, niciodată...
Doar Umbrela roşie se roteşte cum o taie
capul, într-un nebunatic dans în toate direcţiile.
(c) Mirela Tonenchi
