"If any of you cry at my funeral, I'll never speak to you again! -Dacă plânge vreunul din voi la înmormântarea mea, nu mai vorbesc cu voi niciodată!” Arthur Stanley Jefferson

Sa uitam un pic de politica și sa ne amintim de el . citim despre viata lui și radem , urmărind câteva din filmele în care joaca ! Ei da și ca tot suntem în Romania , sa vedem cum joaca în Romania !

Arthur Stanley Jefferson (n. 16 iunie 1890, Ulverston, Cumbria Anglia - d. 23 februarie 1965), cunoscut mai ales sub numele Stan Laurel, a fost un actor și regizor, devenit celebru în cuplul de comici Stan și Bran.

Tatăl său a fost actor și acest lucru l-a motivat pe Arthur să devină actor la rândul lui. Nu a făcut prea multă școală, iar acest lucru l-a făcut pe Arthur să se alăture trupei lui Fred Karno, unde acesta s-a întâlnit cu viitorul star, Charles Chaplin. În 1912 au făcut un turneu în Statele Unite, unde Chaplin a rămas, dar Stan s-a întors înapoi în Anglia. În 1916, Stan a revenit în Statele Unite.

În 1917, Stan a făcut primul său film, "Nuts in May", iar la premiera filmului în public s-a aflat însuși Charles Chaplin și producătorul Carl Laemmle. Amândoi au fost impresionați de acest film. Succesul acestui film l-a încurajat pe Stan să facă și alte scurt-metraje comice, împreună cu Gilbert M. Broncho Billy Anderson, Larry Semon și Hal Roach. Stan și-a schimbat numele de familie în Laurel.

Laurel a mai apărut într-un film, numit "Lucky dog", împreună cu un actor care avea numele de scenă Babe Hardy. Între cei doi a apărut o prietenie, care nu a fost, însă, foarte puternică. Stan a declarat mai târziu că nu se mai văzuse cu Babe Hardy de 2-3 ani.

Abia în 1925 Laurel și Hardy s-au întâlnit din nou, la studiourile lui Hal Roach. La acea vreme, Laurel regiza filme, iar Hardy era în distribuția lor de aproape doi ani. Dintre aceste filme putem menționa "Yes, Yes, Nanette" (1925), "Wandering Papas" (1926), scrise și regizate de Stan Laurel, iar Babe Hardy era în distribuție sub numele său adevărat, Oliver Hardy. În 1926 au început să joace împreună, însă nu ca o echipă. Unul din regizorii de la studiourile Hal Roach, Leo McCarey (regizor al mai multor filme extraordinare: "The bell of St. Mary's" sau "Going My Way") a format un parteneriat cu cei doi comici geniali. Laurel și Hardy au fost cât se poate de amuzanți în filmul "Putting Pants on Phillip" (1927), film care i-a transformat pe cei doi în adevărate staruri. Au continuat să facă filme încă 20 de ani. Laurel și Hardy sunt cunoscuți ca formând una din cele mai longevive echipe de comici din toate timpurile. Ei au încetat să mai facă filme în 1950, dar Stan și Oliver au făcut un tur al Angliei și au apărut în multe spectacole timp de câțiva ani.

În 1960 i s-a înmânat un premiu Oscar special, pentru creativitatea sa în materie de comedie. Cinci ani mai târziu, Laurel a murit.

Daca ne spune atunci sa radem urmărind câteva din filmele în care joaca : 

Read More

La mulţi ani Maestre!

 „În artă nu se pot folosi aceleaşi măsuri şi greutăţi ca-n sistemele celelalte. Arta e o formă de rezistenţă la vulgaritate, la false orientări politice, la nedreptăţi, la fugă de responsabilitate, la superficialitate.''
Ion Caramitru (n. 9 martie 1942, București) este  actor de teatru, film,  și regizor .

"Ai mei erau aromâni veniţi din Macedonia în Cadrilater, unde au stat între 1925 şi 1940. Când s-a cedat Cadrilaterul în 1940, au pierdut a doua oară totul. Au venit apoi aici şi cu bruma de bani pe care o mai aveau, tata şi bunicul au deschis un mic magazin de ţesături, pe lângă Lipscani. A venit apoi naţionalizarea, li s-a luat tot, au fost consideraţi mic-burghezi, au fost bănuiţi de simpatii legionare, ceea ce nu s-a dovedit, dar tata a făcut de două ori puşcărie fără să fie judecat, fără să fie condamnat.



Când eu aveam şapte ani, în 1949, într-o noapte, pe la 3, au intrat vreo 20 de persoane, i-au scos din pat pe ai mei trăgându-i de păr, tăind canapelele. Au făcut o percheziţie dementă după care i-au luat pe mama, pe tata şi pe soră-mea. Eu am scăpat pentru că eram mic. Sora s-a întors după două zile, mama după două luni, iar tata după doi ani. El s-a angajat apoi ca revizor contabil la un şantier lângă Ploieşti, într-o mizerie îngrozitoare şi de-acolo a fost arestat a doua oară, cu mai mulţi, pe motive inventate. Iarăşi l-au anchetat, nu l-au judecat şi i-au dat drumul după doi ani.

După ce a stat a doua oară în puşcărie a ieşit şocat, îşi cam pierduse minţile, căci era un om sensibil şi fizic nu prea bine clădit. Nu a mai vrut să lucreze, era obsedat să plece din ţară. A fost apoi arestat pentru o acuzaţie de speculă inventată, iar cu totul, în trei rânduri, a făcut aproape şapte ani de puşcărie. A ieşit în 1973, complet epuizat, iar după două luni a murit. Rămasă singură, mama şi-a deschis un centru de răcoritoare pe Ştefan cel Mare pentru a ne putea întreţine."





Ion Caramitru a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, clasa profesor Beate Fredanov, în 1964, când a și debutat pe scena Teatrului Național din București, în „Eminescu”, de Mircea Ștefănescu. A fost actor și regizor la Teatrul Bulandra, al cărui directorat l-a și deținut în perioada 1990 - 1993. A fost ministrul Culturii între anii 1996 - 2000.

Repertoriul său actoricesc cuprinde roluri principale în piese de teatru importante semnate de autori precum William Shakespeare, A.P. Cehov, Luigi Pirandello, Georg Büchner, Bernard Shaw, Alfred de Musset etc. A colaborat cu mari regizori ai scenei româneşti precum Sică Alexandrescu, Moni Ghelerter, Liviu Ciulei, Vlad Mugur, Andrei Şerban, Radu Penciulescu, Alexandru Tocilescu, Cătălina Buzoianu.



Ion Caramitru este şi un foarte apreciat actor de film. Dintre zecile de pelicule în care a apărut în roluri importante merită menţionate producţiile: "Pădurea spânzuraţilor", film premiat la Cannes, în 1965, pentru regie (Liviu Ciulei), "Iarba verde de acasă" în regia lui Stere Gulea (1978), "Ecaterina Teodoroiu", regia Dinu Cocea. De asemenea, el este cunoscut publicului şi pentru rolul Socrate din celebra serie "Liceenii". Talentul său, remarcat de producătorii din străinătate, l-a recomandat pentru roluri în filme precum "Kafka" (1991), regia Steven Soderbergh, alături de Jeremy Irons şi Theresa Russell, "Mission: Impossible", regia Brian de Palma sau minunatul rol Count Fontana din "Amen" (2002), regia Costa Gavras.



În onoarea sa a apărut sub egida Fundaţiei Culturale "Camil Petrescu" şi a revistei Teatrul azi, cu sprijinul AFCN şi UNITER, volumul "Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe" ce face parte din colecţia Galeria Teatrului Românesc, îngrijita de Florica Ichim, în care apar o serie de şapte dialoguri pe care actorul Ion Caramitru şi criticul de teatru Mircea Morariu le-au avut în perioada 26 ianuarie – 1 februarie 2009, un schimb de opinii dintre doi oameni preocupaţi de teatru: unul în calitate de personaj principal – actorul, celălalt – criticul, personaj secundar, care astfel recompun împreună o anume imagine asupra istoriei României postbelice, văzută prin prisma experientelor personale.
Este președinte al UNITER din 1990, iar în prezent, din 2005 este directorul Teatrului Național din București.
Este vicepreședinte al Asociației revoluționarilor fără privilegii.

Formează alături de actriţa Micaela Caracaş un cuplu solid în viaţă (În 2008 au primit "Diploma pentru cel mai popular cuplu de actori", în cadrul unei ceremonii organizate la sediul Uniunii Teatrale din România (UNITER) din Bucureşti) şi este tatăl a trei băieţi : Andrei. Ştefan şi Matei.





"Am supravieţuit prin teatru aproape tuturor ingerinţelor epocii respective. M-am simţit liber, mi-am permis libertăţi, cum în alte domenii nu se puteau imagina, am folosit limba română în poezie sau în spectacole pentru a demonstra că există un sistem de referinţă, care e şi unul de rezistenţă în acelaşi timp. În societatea românească, teatrul a jucat un rol important de rezistenţă."

"Dar viaţa e paradoxală, aşa că se pot întâmpla şi accidente de acest tip. Seamănă cu ce s-a întâmplat în ’89. Revoluţia la care eu am participat n-a reuşit, a reuşit Revoluţia la care a participat Sergiu Nicolaescu. E o glumă amară despre ce s-a ales din pornirile fireşti anticomuniste ale mişcării de atunci, cum a fost confiscată, cum a fost manipulată opinia publică. Cum a fost posibil ca Dinu Sararu să fie directorul Teatrului Naţional, cum a fost posibil ca Răzvan Theodorescu să fie ministrul Culturii, iar Ion Iliescu să fie atâta timp preşedintele României? Şi cum a fost posibil ca toţi foştii nomenclaturişti şi activişti de la „Ştefan Gheorghiu“ să întoarcă haina pe dos şi să se numească socialişti şi social-democraţi şi să împartă puterea discreţionar? ".

Read More

Pentru " prietenii " mei de dreapta xenofobi ...

Pentru " prietenii" de dreapta xenofobi : 

Se pare ca naționalismul apare între multi dintre "prietenii "mei de dreapta Sa fiu bine înțeles nu iau apărarea unora din conducerea udmr , dar nu pot fi indiferent la ipocrizia voastră in care v-ati apucat sa faceți mișto și sa puneți sub aceeasi pălărie toți maghiarii ( nu sunt de acord cu susținerea data socialiștilor ) ... desigur maghiarii adică noi am fost buni atunci la referendum când am boicotat demiterea președintelui sau am fost buni atunci când a guvernat alături de pdl , programul rabla a fost bun , cardul de sănătate a fost bun și multe altele când este vorba de păduri verestoy este vinovat pentru toate pădurile tăiate ( ca si cum printre romani nu au fost care au tăiat pădurile ...sa nu fiu greșit înțeles nu ii iau apărarea ) ... Cea ce faceți arata nesimțire grobiana si ma face sa nu mai votez niciodată nimic ...au greșit capii formațiunii este una si sa va bateți joc de toți maghiarii este alta PUNCT 

PS. Cui nu ii convine sa ma scoată din lista de prieteni .

Si acum cu dedicație : 

Princesses Of Violin

 

 Edvin Marton

 

 Mága Zoltán

 

 Bond 

 


Si la final : 

Read More

Fernandel ( Fernand Joseph Désiré Contandin (n. 8 mai 1903, Marseille - d. 26 februarie 1971, Paris) Don Camillo – Mica lume a lui Don Camillo (1952)

Fernandel, cu adevăratul nume Fernand Joseph Désiré Contandin (n. 8 mai 1903, Marseille - d. 26 februarie 1971, Paris), a fost un actor francez de mare succes, atât pe scena teatrelor, cât și în filmele de cinema, „comedianul cu zâmbet cabalin”, devenit celebru în rolul lui Don Camillo din seria de filme Don Camillo și Peppone, alături de Gino Cervi, după povestirile scriitorului Giovanni Guareschi.

Fernandel s-a născut la 8 mai 1903 în Marsilia. Părinții aparțineau lumii spectacolului, apărând în vodevilurile la modă, astfel că Fernandel are din copilărie contact cu scena și la vârsta de 12 ani debutează într-un mic rol în drama istorică Marceau ou les enfants de la révolution de Anicet Bourgeois la teatrul Chave. 

În 1915 tatăl lui este mobilizat și Fernandel este silit să lucreze pentru întreținerea familiei, mai întâi într-o bancă, apoi - până în 1925 - într-o fabrică de săpun. Când are timp, apare în diverse ipostaze (cântăreț, cabaretist) în cafenele sau pe scenele teatrelor Eldorado, Châtelet și Palais de cristal din Marsilia. La 4 aprilie 1925, se căsătorește cu Henriette Manse, sora prietenului său inseparabil, Jean Manse. Împreună cu Henriette vor avea trei copii, Josette în 1926, Janine în 1930 și Franck în 1935. Încă de când era logodit, viitoarea lui soacră, doamna Manse, exclama când venea s-o vadă pe Henriette: "Voilà le Fernand d'elle!" („Iată-l pe Fernandul ei!”, în pronunția francezăFernandel), și așa adoptă acest pseudonim cu care se va identifica până la sfârșitul vieții. După terminarea serviciului militar în1926, este remarcat de Jean Faraud, directorul francez la Paramount, care-l angajează ca animator în pauzele filmelor de cinematograf. În 1930 se mută la Paris, unde are un angajement în revista Nu sub regia lui Henri Varna, înregistrând un adevărat triumf, hotărâtor pentru viitoarea-i carieră. Astfel primește din partea regizorului Marc Allégret primul său rol într-un film, Le Blanc et le Noir („Alb și Negru”, 1931). Rolul îi oferă ocazia să cunoască două persoane, care vor deveni prietenii săi: Sacha Guitry, autorul piesei după care s-a făcut scenariul filmului, și Raimu, actorul principal. În același an, Jean Renoir îl distribuie într-un rol mai important în filmul "On purge bébé", după o piesă de Georges Feydeau, și devine vedeta filmului "Le Rosier de Madame Husson" („Tânărul virtuos al doamnei Husson”), în care interpretează un rol care îl va caracteriza pe viitor: acela al unui tânăr aparent nătărău, în filmul respectiv, un adolescent naiv care-și pierde virginitatea într-un local rău famat.

Urmează o serie de filme, printre care cele sub regia lui Marcel Pagnol: "Angèle" (1934), "Regain" („Reluarea”, 1937), "Le Schpountz" (1937), "La Fille de Puisatier"(„Fiica fântânarului”, 1940) și, mai târziu, "Topaze" (1950), care îi aduc consacrarea definitivă. „Datorită lui Pagnol” - spunea Fernandel - „am putut dovedi că sunt un adevărat comedian”. În 1938, publicul francez îl alege ca cel mai popular actor, înaintea actorilor Danielle Darrieux și Jean Gabin.

Succesele cinematografice nu-l împiedică să continue cariera de cântăreț, apărând în numeroase comedii muzicale, multe dintre ele transformate ulterior în filme. Unele din melodiile interpretate devin adevărate hits, ca Ignace sau Simplet, sau - mai ales - Félicie aussi.

După 1940, în perioada ocupației germane, filmele turnate nu depășesc un nivel mediu. Totul se schimbă începând cu anul 1950 când, sub regia lui Julien Duvivier, începe seria filmelor în care întruchipează figura preotului paroh Don Camillo, în luptă cu primarul comunist Peppone (rol interpretat de Gino Cervi) pentru supremația spirituală în mica localitate italiană Brescello. În ciuda antagonismelor evidente, nu rareori, împrejurări particulare îi determină să descopere interese comune care-i apropie unul de altul:

• "Le Petit monde de Don Camillo" („Mica lume a lui Don Camillo”, 1951)
• "Le Retour de Don Camillo" („Întoarcerea lui Don Camillo”, 1953)
• "La Grande bagarre de Don Camillo" („Marea încăierare a lui Don Camillo”, 1955 - în regia lui Carmine Gallone)
• "Don Camillo Monseigneur" („Don Camillo monsenior”, 1961 - în regia lui Carmine Gallone).
• "Don Camillo en Russie" („Don Camillo în Rusia”, 1965 - în regia lui Luigi Comencini)

Filmul "Don Camillo et les Contestataires", început în 1970 sub direcția artistică a lui Christian-Jaque, nu poate fi terminat din cauza îmbolnăvirii lui Fernandel. O tumoare dezvoltată la piept se dovedește a fi malignă. Actorul care a încântat milioane de spectatori în peste 125 de filme se stinge din viață la 26 februarie 1971, în
apartamentul lui din avenue Foch, Paris. Este înmormântat în cimitirul Passy din inima Parisului, care i-a adus gloria și care a vrut să-l păstreze pentru totdeauna.

Pentru meritele sale artistice, Fernandel a primit numeroase premii și distincții, printre care:

• 1949: Marele Premiu Mondial al Râsului
• 1953: Cavaler al "Legiunii de Onoare"
• 1960: Cavaler al Artelor și Literelor
• 1964: Premiul "Georges Courteline" pentru umor
• 1970: Marele Premiu al Cinematografiei franceze

Don Camillo – Mica lume a lui Don Camillo (1952)

Inspirat de romanele lui Giovanni Guareschi,regizorul realizează,sub forma unei comedii de moravuri,un adevărat document social-politic al Italiei în care,în 1946,comuniştii aveau majoritatea în multe administraţii locale. Preotul Don Camillo este în război cu primarul satului,comunistul Peppone. Cele două părţi anticipează,totuşi,un ”compromis istoric”: când,din pricina implicării politice,don Camillo este mutat disciplinar,el ia trenul dintr-o gară pustie,dar la următoarea staţie îl aşteaptă întreg satul comunist în frunte cu Peppone,să îi ureze viaţă tihnită. Preotul ”bolsevic” şi primarul credincios sunt priviţi cu egală simpatie şi înţelegere de cineast,mereu împreună şi mereu adversari,oglindă a aceleiaşi societăţi scindate.

Read More

Sidney Poitier

Lanțul – The Defiant Ones (1958)  online subtitrat

 Happy Birthday!

Sidney Poitier s -a născut la 20 februarie 1927, este actor american de teatru şi film. Fiind fiul unor fermieri săraci din Bahamas, a abandonat şcoala la vârsta de 13 ani.
În luna ianuarie a anului 1943, Sidney Poitier, pe atunci în vârstă de 16 ani, a plecat din Nassau către „pământul tuturor posibilităţilor”, Statele Unite, pentru a-şi face un rost în viaţă. Îşi dorea o viaţă mai bună pentru el şi pentru familia sa care trăia într-o sărăcie cruntă. Deşi era numai un adolescent, Poitier a lucrat câteva luni în condiţii greu de imaginat şi a dormit pe unde apuca. În cele din urmă, a ajuns în Harlem. Pentru că nu-şi putea găsi o slujbă stabilă cu ajutorul căreia să se poată întreţine, Poitier a minţit în legătură cu vârsta sa şi s-a înrolat în Armata Americană. Avea numai 16 ani. Un an mai târziu, la vârsta de 17 ani, a fost lăsat la vatră.
A debutat pe Broadway în 1946 într-o producţie a piesei ''Lysistrata'', având o distribuţie formată exclusiv din persoane de culoare. Trei ani mai târziu, şi-a făcut debutul în film, într-un documentar al armatei americane, iar până în 1950 apărea deja în filme produse la Hollywood.
Marele succes interpretativ înregistrat de Sidney Poitier în "Lanţul", remarcabilă operă de problematică socială îl atrage pe actor în circuitul popularităţii internaţionale.
Poitier a devenit primul star de culoare faimos în America.
Dintre filmele sale de succes amintim ''Rebelii'' (1958), pentru care a primit o nominalizare la Oscar, ''În arşiţa noptii'' (1967), şi ''Ghici cine vine la cină" (1967). În anul 1964, Sidney Poitier devine primul afro-american care a câştigat Premiul Academiei americane de film pentru cel mai bun actor, pentru rolul său de muncitor, care contribuie la construirea unei capele, în filmul "Florile de câmp ''(1963).

Poitier a început să regizeze la începutul anilor ’70, începând cu filmul ''Buck şi predicatorul'' (1971).
În 1992, a primit premiul Institutului de film american pentru întreaga activitate, fiind primul actor şi regizor de culoare care a fost onorat în acest fel.        
În anul 1997, el a fost numit ambasadorul al Bahamas în Japonia, poziție pe care o deține şi în prezent. El este, de asemenea, ambasadoru al  Bahamas la UNESCO.

 
La data de 12 august 2009, Sidney Poitier a fost decorat cu Medalia Prezidenţială a Libertăţii, de către președintele Barack Obama .

Read More

"A fost odată Iosif Sava"!

 "Vor rămâne generaţii care-şi vor aminti că le-am format gustul, le-am dat repere, elemente de axiologie artistică“.!





"El trăia într-o continuă utopie. Credea că muzica trebuie să se desfăşoare pe marile stadioane. Mai credea că aşa nu va mai exista ură, va dispărea definitiv. Văzuse o transmisie de la München, chiar pe un stadion. Atunci găsise împlinirea credinţelor sale. Eu nu l-am văzut niciodată dezamăgit că lucrurile din jur refuzau să se conformeze ideilor din mintea sa. Credea că, odată cu timpul, lumea va asculta muzică. Credea că prin insistenţă se poate ajunge acolo."(Marghit Sava -soţia)

"În ziua în care a împlinit 65 de ani, domnul Stere Gulea, directorul TVR de atunci, s-a debarasat de el că de–o mănușă veche. Fără nimic, niciun cuvânt … Iosif Sava … s-a întors, fără a spune vreun cuvânt, și a plecat. Avea amărăciune în suflet. Nu se aștepta la așa ceva.... Şi pe Gulea îl ştiam foarte bine. Ne întâlneam în toate concediile, la munte. Făceam plimbări împreună. Ce să facem? Dacă ai un om care lucrează acolo, zeci de ani, zi şi noapte, şi tu-l concediezi ca pe o servitoare bătrână? " (Marghit Sava -soţia)

"Viaţa sa întreagă a fost studiu, cărţi lecturate, zeci de mii de ore de audiţii, interviuri şi emisiuni. Când o persoană pune atâta pasiune în tot ceea ce face, îşi asigură o posteritate de poveste, însă creează şi o masă de aşteptări ce trebuie umplută de succesori. Este cazul lui Sava, emulat şi imitat, dar niciodată detronat, până acum." (Oltea Şerban-Pârâu, redactor şef al postului Radio România Cultural)

"Este aproape imposibil să-l definim, concis, pe cel care tălmăcea muzica pentru pian, pentru orgă sau pentru clavecin, pe cel care, din faţa microfonului radiofonic, ne-a făcut dimineţile de duminică mai luminoase şi mai pline de miez, pe cel care a fost o autentică vedetă de televiziune, neegalat autor de talk-show cultural, o emblemă de neconfundat a postului public naţional... Pe cel care, cu o energie uimitoare (care contrazicea parcă legile timpului şi spaţiului) era nelipsit din presa scrisă, din librării, de la evenimente culturale, sociale, mondene etc.
Ca o proiecţie parcă a vocii sale de neconfundat, la fel de unice şi de percutante erau comentariile sale, interviurile pe care le realiza, cuvintele cu care "povestea" marea muzică, pentru a o transforma în prietenul de zi cu zi al celor care încă nu descoperiseră poezia şi vraja artei sunetelor.
Iosif Sava a crezut cu tărie în respectarea şi promovarea valorilor, fie ele ale trecutului, prezentului sau viitorului. S-a închinat, cu veneraţie, în faţa lui Bach dar şi a lui Enescu, în faţa lui Mozart dar şi a lui Lipatti, cu convingerea că ţara noastră îşi poate făuri o identitate europeană doar prin spiritualitate.
I-a cultivat, cu obstinaţie, pe marii muzicieni ai zilelor sale, de la Ştefan Niculescu la Dan Grigore, de la Dan Iordăchescu la Ludovic Spiess. I-a lansat pe unii dintre cei mai merituoşi tineri în emisiunile sale, de la copii de un incontestabil talent la tinerii laureaţi ai concursurilor internaţionale."(MihaI Cosma -  "A fost odată Iosif Sava").


Iosif Sava s-a născut pe 15 februarie 1933, în Iaşi, urmaş al unei familii de muzicieni profesionişti, a căror activitate se întindea pe ultimii 400 de ani. Tatăl său avusese şapte fraţi, toţi cu rezultate notabile în muzică. Bunicul absolvise Conservatorul din Iaşi, fiind, o vreme, unul dintre colaboratorii lui Gavriil Musicescu. Străbunicul fusese unul dintre primii absolvenţi ai aceluiaşi Conservator, întemeiat de Alexandru Ioan Cuza. Studiile le-a început la Iași, întâi la Conservatorul Municipal (1944-1945), Academia de muzică George Enescu (1945-1947), Institutul de Artă (1947-1949) și Liceul de Artă (1949-1951), apoi la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București (1962-1966) cu Constantin Constantinescu (teorie și solfegiu), Achim Stoia (armonie, contrapunct, forme muzicale), George Pascu (istoria muzicii, muzică de cameră) etc. Însetat de cunoaștere, între 1951 și 1955 a urmat și Facultatea de Filozofie de la Universitatea din București, fiind licențiat în 1955.
Profesia sa de bază era cea de clavecinist şi pianist, pe care a exercitat-o din 1974 până în 1987, în cadrul multor formații de muzică de cameră, între care Ars Rediviva, Quodlibet Musicum și Consortium Violae, precum și ca partener de muzică de cameră al multor soliști români de marcă. Turnee artistice în Bulgaria, Germania, Italia, Țările de Jos, Spania, Elveția, Cuba și U.R.S.S. A dat și concerte de orgă. Din 1972 a fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR), a fost distins cu o serie întreagă de premii, între care Premiul Academiei Române, șase premii ale UCMR, patru premii ale Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România, Premiul Colegiului Criticilor Muzicali (1980); premiul Revistei Actualitatea muzicală; Premiul I (1981) și Premiul pentru activitatea deosebită de critic muzical (1983) la festivalul național "Cântarea României". În 1996 a primit Premiul Centrului Internațional Ecumenic pentru Dialog Spiritual "Pamfil Șeicaru".
În afară de interpretarea muzicii, a fost pasionat și de comentarea fenomenului muzical. Din 1949 până în 1951 a fost colaborator al ziarului "Opinia" din Iași.

În 1951 și-a început activitatea de editor muzical la Radiodifuziunea Română. Din 1972 a realizat aici radioprogramul săptămânal "Invitațiile Eutherpei". În paralel, a realizat și emisiunile "Cronica muzicală" și "Viața muzicală în actualitate".
În 1980 a început activitatea la televiziune, pe programul 2 al TVR, realizând săptămânal emisiunea "Serată muzicală TV", emisiune ce a fost scoasă din grila de programe în 1985. În 1990 Iosif Sava a reluat emisiunea, pe care a realizat-o ca pe un forum de discuție cu cei mai reprezentativi oameni de cultură români, gravitând în jurul muzicii, dar cu trimiteri la politica culturală și la problemele contemporaneității. Ciclul de emisiuni a fost înterupt brutal în mai 1998, când Iosif Sava a fost îndepărtat, prin pensionare intempestivă, din televiziunea Română, cu care avusese o îndelungată colaborare: în perioada 1990-1993, Iosif Sava a fost redactor-șef al Departamentului de Muzică din TVR, iar din 1993 până în 1998 redactor-șef al redacției culturale TVR. În 1997 fusese chiar numit director interimar al Departamentului Viața Spirituală, Cultură și Educație din TVR.
A trecut la postul "PRO TV" pentru a continua emisiunea, iar din iunie a încheiat un contract cu postul "Acasă TV", pentru a realiza o nouă emisiune, numită "Salonul muzical Acasă - Lista lui Sava".

Nu s-a sfiit să-și manifeste evreitatea în anii în care destui intelectuali evrei treceau pe vizavi, când întâmplarea îi aducea prin fața Templului Coral. Nici să protesteze public împotriva manifestărilor antisemite, negaționiste, xenofobe, răbufnind după '89. Din cele peste 40 de cărți dedicate muzicienilor lumii, care-i poartă semnătura, câteva, publicate de Hasefer - Harpiștii regelui David, Muzicieni pe acoperiș, Variațiuni pe o temă de Chagall -, sunt minienciclopedii despre valorile muzicale evreiești.
Ultima perioadă a vieții și-a trăit-o într-un imobil situat la intersecția străzilor Sf. Voievozi cu Str. Vânătorilor.
O ocluzie intestinală l-a obligat că duminică, 12 iulie 1998, la ora 18.30, să se interneze de urgență în Clinica de Chirurgie din cadrul Spitalului Universitar București. După consultul medical s-a ajuns la concluzia că pacientul necesită imediat o intervenție chirurgicală, care a fost efectuată de către o echipă condusă de prof. dr. Radu Palade. Din păcate, deși operația a reușit, o infecție nosocomială postoperatorie, dobândită în clinica de chirurgie, i-a curmat prematur viața, pe 18 august 1998.
A fost și un scriitor prolific, scriind 44 de cărți, 35 din ele despre muzică, și peste 6000 de articole.
Începând cu anul 2005, Școala de muzică și arte plastice nr.1, din București, înființată prin hotărârea HCM 1260 în anul 1959, a primit numele de "Iosif Sava" în memoria marelui muzicolog român și se află în parteneriat cu fundația ce-i poartă numele.

Numele lui Iosif Sava a fost atribuit unei piațete de lângă Universitatea Națională de Muzică București, aflată la intersecția străzilor Dr. Sion, Șipotul Fântânilor, Ion Brezoianu și Poiana Narciselor, unde a fost amplasat un bust al cunoscutului muzicolog.







 

Read More

Zorro ( 1975 ) Alain Delon

Daca e ziua de naștere  alui Alain Delon : La multi ani ! Si deoarece în Romania avem nevoie de câțiva Zorro urmăriți filmul pentru inspirație . Doar asa cred ca vom recupera Romania .

Alain  Delon 

Alain Fabien Maurice Marcel Delon (n. 8 noiembrie 1935) este un actor și producător francez, câștigător al Premiului César. Ascensiunea sa a fost rapidă, fiind la vârsta de 23 de ani comparat cu actori francezi celebri ca Gérard Philipe și Jean Marais, precum și cu actorul american James Dean. A fost denumit chiar și Brigitte Bardot în ipostază masculină. De-a lungul carierei, Delon a lucrat cu regizori celebri printre care Luchino Visconti, Jean-Luc Godard, Jean-Pierre Melville, Michelangelo Antonioni și Louis Malle.
Delon a devenit cetățean elvețian în 1999, iar compania să își are sediul în Geneva. La Cannes, Delon a fost văzut de un căutător de talente, David O. Selznick, mare producător de filme de la Hollywood. Selznick i-a oferit un contract cu condiția ca Delon să învețe engleza.

 Delon s-a întors la Paris pentru a învăța engleza, dar când l-a întâlnit pe regizorul francez Yves Allégret, a fost convins că trebuie să rămână în Franța pentru a-și începe cariera. Selznick a acceptat rezilierea contractului, iar Allégret i-a oferi lui Delon primul său rol în filmul Quand la femme s'en mêle. Delon și-a arătat, apoi, latura comică în filmul Faibles femmes. A fost filmul său de debutt și în America, unde a avut succes. În 1960, Delon a apărut în Purple Noon al lui René Clément, film bazat pe romanul Patriciei Highsmith, The Talented Mr. Ripley. A interpretat rolul lui Tom Ripley, pentru care a fost foarte apreciat. Apoi a jucat în Rocco și frații lui, în regia lui Luchino Visconti, rol pentru care a fost de asemenea foarte apreciat de criticii de film.

Delon și-a făcut debutul în teatru la Paris în piesa lui John Ford 'This Pity She's a Whore, alături de Romy Schneider, în regia lui Visconti. Delon a lucrat din nou cu Visconti la filmul Îl Gattorpado (Leopardul). Delon a lucrat și cu Jean-Pierre Melville, care a regizat filmele Un Flic , Le Cercle Rouge și Samuraiul . În 1964, Delon a înființat o companie de producție, Delbeau Production, împreună cu Georges Beaume. Au produs un film numit L'insoumis, care a trebuit să fie reeditat din cauza unor probleme legale. Delon și-a înființat apoi propria companie de producție, Adel, jucând și în primul film al companiei, Jeff. Delon a jucat apoi în Borsalino, unul dintre filmele franceze cu cele mai mari încasări în acei ani.

În 1973 a cântat în duet cu cântăreața pop fraceză, Dalida melodia Paroles, paroles. A jucat în Zorro (1975), iar în 1976 a jucat în filmul câștigător al Premiului César, Monsieur Klein .
De la apariția unei mărci de parfum cu numele său, au existat mai multe produse vândute sub numele Alain Delon: ceasuri, articole de îmbrăcăminte, ochelari de soare și țigarete.
Marca ochelarilor de soare purtați de Delon a devenit foarte populară în Hong Kong, după ce actorul Chow Yun Fat a purtat astfel de ochelari în filmul din 1986, A Better Tomorrow. Ulterior, Delon i-a mulțumit lui Chow printr-o scrisoare pentru că a ajutat la vânzarea produsului în Hong Kong. Regizorul filmului, John Woo, al cărui idol era Delon, a scris un scurt eseu despre filmele Samuraiul și despre Le Cercle rouge.

Read More

Ilarion Ciobanu născut 28 octombrie 1931

Ilarion Ciobanu (n. 28 octombrie 1931, Ciucur, județul interbelic județul Tighina, România - d. 7 septembrie 2008, București, România) a fost un actor român celebru. A semnat, de asemenea, regia a două filme. În anii 1950 a avut și o carieră de rugbist.









Ilarion Ciobanu s-a născut la Ciucur, în Tighina, pe atunci parte a României. A copilărit la Constanța, pe malul mării. La 12 ani a intrat băiat de prăvălie, după care o urmat "o lungă caravană de meserii: hamal, țăran cu sapa, tractorist, miner, săpător, tâmplar, șofer, marinar, pescar"[1] până în anul 1958, când intră la IATC, pe care însă nu l-a absolvit[2], pentru că a avut de ales între a face "Setea" și a urma institutul.

Ca rugbist și-a făcut debutul în 1948, la Știința București, sub îndrumarea antrenorului Gustav Fanella. Se transferă apoi la Dinamo București, unde cunoaște consacrarea ca sportiv. Ultima parte a carierei a petrecut-o la Progresul București (1959-1962). Jucător de linia a II-a, cunoscut de apropiați sub porecla „Claris”, Ilarion Ciobanu era socotit atunci un înaintaș de temut, greu de trecut, pe cât de dur în sensul bun al cuvântului, pe atât de corect.

Debutul cinematografic al actorului s-a produs la vârsta de 30 de ani în filmul Setea, în care a jucat alături de Ion Besoiu și Amza Pellea, respectiv alături de Ștefan Ciubotărașu și George Calboreanu în Omul de lângă tine. Au urmat apoi mai bine de 50 de filme în care actorul Ilarion Ciobanu a deținut roluri principale. A fost, de asemenea, regizor al filmelor Omul de lângă tine și Mara. După 1989, Ilarion Ciobanu a continuat să joace doar ocazional, în filme precum ar fi Crucea de piatră - Ultimul bordel, Terente - Regele bălților, Tancul și Bored.

La Prima ediție a Festivalului Internațional de Film București, BiFEST, în 2004, actorul a primit Premiul de Excelență pentru contribuția sa în arta cinematografiei, moment în care cei prezenți l-au aplaudat în picioare minute in șir.[necesită citare]

Ilarion Ciobanu a decedat în dimineața zilei de 7 septembrie 2008, răpus de cancer faringian [4]. Cadavrul său a fost incinerat la Crematoriul Vitan Bârzești, potrivit propriei dorințe

Setea (1960)
Omul de lângă tine (1961)
Poveste sentimentală (1961)
Lupeni 29 (1962)
Cartierul veseliei (1964)
Răscoala (1965)
Golgota (1966)
Șopârla (1966)
Vremea zăpezilor (1966)
Legenda (1968)
Columna (1968) - Gerula
Doi bărbați pentru o moarte (1969)
Baltagul (1969)
Războiul domnițelor (1969)
Frații (1970)
Asediul (1970)
Pădurea pierdută (1971)
Facerea lumii (1971)
Mihai Viteazul (1971) - Stroe Buzescu
Cu mîinile curate (1972) - comisarul Roman
Drum în penumbră (1972)
Conspirația (1972)
Dimitrie Cantemir (1973)
100 de lei (1973)
Ultimul cartuș (1973) - comisarul Roman
Departe de Tipperary (1973) - comisarul Roman
Nemuritorii (1974) - stegarul Vasile
Capcana (1974)
Pe aici nu se trece (1975)
Mușchetarul român (1975)
Orașul văzut de sus (1975)
Trepte spre cer (1977)
Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - Gherasim (ep. 1-12)
Profetul, aurul și ardelenii (1978) - Traian Brad
Pentru patrie (1978)
Ecaterina Teodoroiu (1978)
Din nou împreună (1978)
Avaria (1978)
Dincolo de orizont (1978)
Gustul și culoarea fericirii (1978)
Mihail, cîine de circ (1979)
Audiența (1979)
Omul care ne trebuie (1979)
Iancu Jianu, zapciul (1980)
Rug și flacără (1980)
Tridentul nu răspunde (1980)
Artista, dolarii și ardelenii (1980) - Traian Brad
Pruncul, petrolul și ardelenii (1981) - Traian Brad
Iancu Jianu, haiducul (1981)
O lume fără cer (1981)
Râdeți ca-n viață (1983)
Fapt divers (1984)
Acasă (1984)
Bătălia din umbră (1986)
Umbrele soarelui (1986)
Cetatea ascunsă (1987)
O vară cu Mara (1988)
Șobolanii roșii (1990)
Crucea de piatră (1993) - Fane
Terente - regele bălților (1995)
Ochii care nu se văd (1996)
Tancul (2003)
Bored (2004) - God

Read More