Moralitate
"Adevărata moralitate nu constă în a urma cărarea bătătorită, ci în a descoperi adevărata cale pentru noi înşine şi a o urma fără teamă."(Mahatma Gandhi )
Moralitatea reprezintă principiile și regulile pe care noi le susținem în argumentarea unei cunoașteri a binelui și răului pentru o perspectivă de timp cât mai îndelungată și cu implicații la un număr de oameni cât mai mare. Moralitatea este o problemă pentru anumite situații date, în care viața oamenilor este pusă în pericol chiar de către oameni.
Moralitatea este o trăsătură psihică a fiinţei umane prin care, unui set de situaţii şi comportamente mai vag sau mai precis definite, manifestate de propria persoană sau de terţi, îi este asociată o încărcătură pe axa pozitiv-negativ (bine-rau, moral-imoral). Acest set de comportamente este deosebit, deoarece el vizează mai mult decât supravieţuirea individului şi optimizarea bunăstării sale: înţelegerea a „ce e bine şi ce e rău”, adesea individul adminţând faţă de el însuşi ca un act, deşi ar produce efecte în favoarea sa, este imoral.
Categoric există multe elemente cărora mintea umană le asociază o încărcătură emoţională pe axa pozitiv-negativ, fără a avea o legătură cu moralitatea.
În sensul cel mai larg, moralitatea este dată de un set de percepte care definesc modul şi limitele de acţiune ale diferiţilor indivizi înrâuriţi cu voinţă şi capacitate de acţiune proprie, care dacă sunt încălcate, constitue imoralităţi din partea respectivilor.
Pe măsură ce omul a evoluat de-a lungul istoriei sale, atât în sens biologic cât şi psihologic, moralitatea a luat fiinţă, s-a rafinat şi continuă să sufere procese transformaţionale atât la nivel individual cât şi la nivelul grupurilor şi comunităţilor.
În prezent, pentru un motiv sau altul, fiinţele umane manifestă această trăsătură psihică numită moralitate. În calitate de trăsătură psihică, primul lucru care trebuie înţeles despre ea este faptul că este un proces (sau o caracterizare a unui proces) ce are loc în creierul oamenilor. Ca atare, moralitatea este subiectivă (diferă de la un om la altul) şi este dependentă de alte trăsături cognitive şi psihice ale individului de la cele mai fundamentale ( memorie, gândire deductivă, inteligenta, emoţii, învăţare), la cele mai complexe (gândire abstractă, empatie, caracter, sentimente).
O notă importantă specifică îndeosebi secolului XX şi XXI este tratarea probabilistică a evenimentelor viitoare, sub forma conceptului de risc. Astfel, din punct de vedere moral, o decizie sau o acţiune nu trebuie să producă un efect cert, ci este suficient să genereze un risc suplimentar (sau o şansă suplimentară) de producere a sa pentru a fi luată în seamă.
Cel mai adesea răspunsul unui individ la întrebarea ‚dar de ce e bine (moral) aşa?’ constă în enunţarea unei anumite norme morale. Dacă interogarea continua cu‚ "dar de ce norma x este valabilă?", subiecţii care îndeplinesc premizele cognitive menţionate anterior şi care acordă câteva momente de reflecţie, probabil vor răspunde făcând apel la o serie de convingeri (modele ale realităţii) şi norme morale de rang inferior, care, luate împreună generează norma în cauză. Alte ori, în conformitate şi cu idea că la moralitate se aderă, anumite percepte morale vor putea fi justificate doar prin argumentul‚ "aşa este moral fiindcă aşa consider eu că este moral".
Există valori morale care au fost promovate în toate societăţile, de la cele antice, până la cele contemporane: sinceritatea, cinstea, buna-cuviinţă, demnitatea, omenia, cumpătarea etc., înţelesul lor însă a fost diferit de la o perioadă la alta.
Motivele care stau la baza încălcării propriilor principii morale, includ:
- Starea de nevoie – Individul a comis în mod conştient un act imoral în scopul satisfacerii unei nevoi acute ( „A furat pâine fiindcă murea de foame”)
- Superficialitatea – Individul a examinat doar superficial (sau poate chiar deloc) caracterul moral ale acţiunilor sale, considerând, spre exemplu, ca atingerea adusă valorii morale este infimă sau pur şi simplu a acţionat fără o dezbatere cognitivă amplă ( din reflex; impulsiv)
- Interesul personal superior – În cadrul deliberărilor psihice interne, individul a valorizat propriul interes mai presus de percepţia de sine ca om moral.
- Superioritatea scopului final – În percepţia individului, actul imoral este justificat de o finalitate urmărita ce are o valoare morală care depăşeşte cu mult ca amploare deficitul creat prin actul iniţial ( „Pentru a opri o invazie militară străină, s-a apelat la recrutare forţată a tinerilor”)
- Forţa majoră – Individul se afla în imposibilitate de a avea un comportament moral datorită contextului efectiv în care se găseşte ( „Nu poate contribui la întreţinerea copilului său fiindcă nu are venit”).
- Renunţarea la moralitate - Individul ajunge să se considere pe sine o persoană imorală şi să renunţe sa valorizeze moralitatea sau să îşi evalueze şi controleze comportamentul, sub scuza (fata de propriul supraeu) că „este un om rău şi asta e”. Acest fenomen este probabil foarte rar întâlnit în formă pură – cel mai adesea la persoane cu o dezvoltare intelectuală precară (subdezvoltate ca intelect) şi la psihopaţi. Este mult mai probabil totuşi ca cele mai multe dintre persoanele competente intelectual care au ajuns să se considere „imorali şi asta e”, au făcut-o mai degrabă datorită manipulării şi presiunii sociale ilegitime prin care au fost îndoctrinaţi (adesea prin manipulare) cum că anumite comportamente sau intenţii ar fi imorale (e.g. „sclavul este menit să trudească toată viaţa la stăpân, fiindcă aşa s-a născut - sclav”). În momentul în care un individ astfel manipulat ajunge în cele din urmă să respingă în sinea lui aderenţa la principiul moral cu care a fost îndoctrinat, adesea datorită unei nevoi acute a cărei satisfacere contravine acelui principiu, poate ajunge să se considere pe sine, în mod eronat, o persoană imorală (şi ca atare să fie predispus la a comite acte cu adevărat imorale şi grave, în afara celor care ar contraveni doar principiilor iniţiale), în loc să realizeze manipularea la care a fost supus.
- Vocea autorităţii şi comportamentul indus. Adesea, unii indivizi tind să acţioneze în temeiul unei autorităţi percepute, uneori cu vădit dezgust şi în ciuda propriilor valori, cel mai probabil ca parte a unui comportament implusiv învăţat (de supunere în fata autorităţii), după cum a fost demonstrat în experimentul Milgram . Un alt factor important este rolul comportamentului indus, al schimbărilor comportamentale şi cognitive datorate plasării subiectului într-o circumstanţă pe care o percepe ca fiind excepţională, ca în cazul experimentului Închisorii de la Standford. Demn de notat că simpla cunoaştere a acestor fenomene poate avea un rol transformaţional asupra individului, scăzând diponibilitatea sa de a reacţiona în temeiul acestor deprinderi.
Principalele valori morale ce caracterizează o societate liberă sunt:
Libertatea: Înţeles în principal în sensul asigurării noninterferenţei, al suveranităţii voinţei individuale şi colective reale, principiul libertăţii impune anumite obligaţii morale membrilor societăţii, definindu-le zona de acţiune permisă, în special prin restrângerea ei. Detaliile şi amănuntele concrete ale normelor conexe libertăţii constituie esenţa distincţiei dintre o societate realmente liberă şi una care este doar pretinsă a fi aşa de diferite grupuri sau indivizi. Pe moment, conceptul de libertate poate fi înţeles intuitiv ca servind la prezervarea capacităţii de manifestare a individului, păzindu-l de interferenţe ilegitime (care adesea sunt efectuate prin recursul la forţa).
Absenţa uzului ilegitim de forţă: Uzul de forţă este justificat doar în condiţiile prezentelor norme morale. Uzul ilegitim trebuie să nu joace un rol sesizabil în viaţa socială El practic trebuie să dispară din spectrul preocupărilor ordinare ale indivizilor în cea mai mare măsură.
Absenţa grupurilor forţate: Capacitatea efectivă, de facto, a individului de a refuza să adere la grupuri sau să interacţioneze social sau în orice fel cu alte persoane, în afara celor cu care doreşte (şi care consimt la aceasta). Astfel, în mod ideal, un individ ar trebui să aibă capacitatea să ignore complet orice abordare sau orice persoană nedorită. În funcţie de context, această capacitate poate merge până la efectiv a putea acţiona ca şi cum respectiva persoană sau abordare nu ar exista.
Oportunitatea comunicaţionala universală: Fiecare individ sau grup dispune de capacitatea efectivă, neîngrădită de a fi descoperit şi a descoperi pe toţi cei cu care vrea să interacţioneze şi care la rândul lor vor sau acceptă acest lucru. De asemenea, indivizii au oportunitatea reală (mijloacele) de a se face corect percepuţi în rândul celorlalţi (conform cu realitatea faptică). Deciziile bazate pe asimetrie informaţională sunt, astfel, imorale.
Libera asociere şi dezasociere: Acei indivizi care doresc să se asocieze sau să conlucreze au capacitatea neîngrădită de a face acest lucru, inclusiv prin stabilirea unor norme morale adiţionale. Singurele limite care pot fi impuse, conform principiului libertăţii, în acest caz vizează împiedicarea subminării regimului social liber. Normele morale adiţional impuse nu pot restrânge sau elimina pe vreuna în cele prezente. Individul poate părăsi un grup sau înceta o colaborare oricând, în temeiul absenţei grupurilor forţate, chiar dacă anterior a aderat de bună voie la el.
Universalitatea cunoaşterii: Toate informaţiile despre realitate (în deosebi cele privind legile naturii) care sunt sau pot fi relevante din punct de vedere social sau moral (în accepţiunea subiectivă a oricărui individ) sunt universal disponibile şi însuşite adecvat de toţi membrii societăţii.
Oportunitatea exploatării mediului: Fiecare individ are capacitatea de a-şi căuta, individual sau colectiv, fericirea aşa cum o înţelege el. Resursele naturale primare şi derivate trebuie astfel gospodărite social încât orice individ să aibă capacitatea ca, părăsind societatea (refuzând colaborarea cu "actuala ordine"), să dispună în aria sa de control de suficiente resurse pentru a putea construi, în timp, orice bun sau tehnologie altminteri existenta în societate. Nivelul de la care un individ ar porni "pe cont propriu" reprezintă moştenirea individuală şi ea caracterizează, printre altele, cât de mult timp şi efort ar fi necesar pentru ca individul să devină‚ "independent" de ceilalţi (eventual formând o nouă colectivitate) fără a se baza pe cooperarea acestora. Distribuţia eterogenă a resurselor pe actuala planetă locuită de oameni, precum şi caracterul unicat al unor produse face dificilă îndeplinirea întocmai a acestei norme. Ea se consideră totuşi îndeplinită doar dacă un individ care ar porni "pe cont propriu" ar beneficia de suficiente resurse astfel încât fie singur, fie în cooperare consimţită cu alţii, să aibă în mod credibil şi probabil şansa de a dezvolta o comunitate la un nivel tehnologic asemănător celui din societate, într-un timp rezonabil.
Interese protejate: Anumite interese ale individului, descrise în mod clar şi exhaustiv sunt interese protejate, a căror încălcare de către alţii este imoral şi, pentru a căror apărare individul poate recurge la forţă (în anumite limite, de asemenea explicitate). Beneficierea de materializarea prezentelor norme morale reprezintă interese protejate. Controlul asupra sau capacitatea de uz exclusiv al unor resurse naturale sau derivate pot fi înglobate ca interese protejate de către societate (dreptul de a folosi în exclusivitate locuinţa).
Egalitatea şanselor (sau competiţia corectă): Membrii societăţii au capacităţi efective de acţiune pe parcursul vieţii lor sănătoase comparabile. Astfel, ei vor avea o speranţă de viaţa asemănătoare şi vor fi, în medie, la fel de sănătoşi. Esenţialmente, ei dispun de acelaşi timp biologic de care să poată dispune după cum doresc. De asemenea, ei vor avea acces comparabil la informaţiile stiinfice (în plus faţă de faptul că vor deţine toate datele relevante ori de câte ori consimt la ceva) şi capacitatea de a realiza propriile experimente. Această normă morală nu impune ca oamenii să aibă aceleaşi capacitaţi intrinseci (inteligenţă, forţa de muncă), nici la naştere nici ulterior şi nici ca ei să beneficieze de rezultate asemănătoare (unii pot avea mai mult succes ca alţii). De asemenea, este admis ca indivizii să pornească cu o moştenire individuală diferită, în măsura în care, cea a celui mai defavorizat individ nu contravine principiului oportunităţii exploatării mediului.
Moralitate şi politică: Despre Corneliu Coposu (1914-1995)
de Vladimir Tismaneanu
Atunci când România a ieşit din marasmul comunist, dl. Coposu a ştiut să reziste strategiilor restauratoare ale succesorilor dispărutului, nu însă şi defunctului PCR. A cultivat dialogul, dar a refuzat abdicările morale. Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit şi martirizat.
Moartea tragică a lui Iuliu Maniu, modelul sau existenţial, propria sa detenţie de 17 ani, victimizarea sistematică a elitelor politice şi culturale, distrugerea economiei de piaţă şi exploatarea salbatică a ţărănimii au fost tot atâtea elemente care au susţinut viziunea radical anticomunistă a lui Corneliu Coposu. Pentru el nu era de conceput, după băile de sânge din timpul Revoluţiei din decembrie 1989, să tolereze o repetare a distrugerii noii democraţii precum în perioada 1945-1946.
Pentru mine, opţiunea lui Corneliu Coposu, preţuită până şi de veteranul comunist Alexandru Bârlădeanu în omagiul publicat în urma cu zece ani pentru ilustrul dispărut, a fost să se menţină consecvent de partea valorilor democratice şi pro-occidentale. Când am spus că decesul lui C. Coposu a marcat deschiderea unei noi posibilităţi pentru Convenţia Democratică, aveam în vedere că, pentru Ion Iliescu şi partizanii săi, dl Coposu simboliza o viziune complet diferită de a lor privind trecutul, prezentul şi viitorul României. Exigenţele etice ale lui Corneliu Coposu, inclusiv poziţia monarhistă, dădeau coşmaruri nomenclaturii resuscitate şi tot mai însetate de revanşă. Se putea tolera o Convenţie la putere, atâta timp cât în spatele ei nu se mai afla adevăratul arhitect al rezistenţei antiautoritare de după 1989. Reiau aceste idei întrucât am citit recent în „Ziua” un articol al lui Vartan Arachelian, care îmi reproşează că, în analizele mele, aş umbri memoria acestui om de care am fost extrem de ataşat şi pe care continuu să-l admir, fărp a cădea însă în exerciţiul hagiografiei (la care C. Coposu era alergic). Am fost apropiat de Domnia Sa, l-am întilnit în repetate rânduri, la Bucureşti şi la Washington. Am stat de vorbă ore în şir despre comunism, fascism, valori pluraliste şi despre natura derutantă a hibridului politico-economic pe care îl numim post-comunism. Dl Coposu nu se abătea de la un cod moral precis.
Pentru el, gruparea lui Ion Iliescu era uzurpatoarea Revolutiei. Nu era dispus să susţină politicieni care nu dădeau dovada devotamentului faţă de ideea monarhică. Evident, puteam să avem dezacorduri, dar poziţiile noastre erau convergente, dacă nu identice, la capitolele cu adevarat importante. Când m-am referit, într-un volum de dialoguri cu Mircea Mihaieş, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam în vedere verticalitatea sa nedezminţită.
În volumul „Marele şoc”, îi citam lui Ion Iliescu cuvintele lui Alexandru Bârlădeanu, pentru care opţiunea pluralistă a lui C. Coposu s-a dovedit superioară propriei angajări comuniste. Fostul preşedinte a preferat să se eschiveze, încercând să dea un alt sens aprecierii fostului său coleg de partid în raport cu omul care şi-a sacrificat viaţa luptând pentru democraţie.
Corneliu Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul luminat (ori, în termenii filosofiei politice, naţionalismul liberal). L-am însoţit, împreuna cu Constantin (Dudu) Ionescu, în timpul vizitei la Muzeul Holocaustului aici, la Washington, în 1994. Îmi amintesc perfect cum a ţinut să insiste, în finalul vizitei, asupra rolului unor militanţi de seama ai PNŢ în lupta împotriva prigoanei rasiste din perioada dictaturii antonesciene.
Cum ar fi mers lucrurile în Romania dacă acest bărbat politic ar fi rămas printre noi? Cred că feseniştii ar fi luptat şi mai îndirjit să nu permită victoria Convenţiei. Poate că Emil Constantinescu ar fi fost mai radical în ruptura cu o pseudo-democraţie profund coruptă.
