Ne pârguia iubirea cu dogorâri de foc ?
Rotunda nesfârşire de-azur ne-nfăşura,
Şi albul feţii tale de dor se-mpurpura.
Făptura ta cu linii curgând în mlădieri
Şi cu mişcări agale topite-n adieri
Se profila armonic pe dulcile-arătări
De dealuri ondulate în adâncimi de zări.
Te dăruise firea cu farmec ne-ntrecut
Şi, bună ca pământul din care ne-am născut,
Împrăştiai în preajmă un har nelămurit
De roade pârguite pe dealul însorit.
Colină înflorită sub cerul străveziu,
Visând în văl de ceaţă subţire şi-albăstriu,
Te-nvăluiam, frumoaso, ca-ntr-un fantastic fald
În larga revărsare a sufletului cald.
O boare răcoroasă din umbră de molizi
Mi te-a făcut deodată frumoşii ochi să-nchizi
Şi-n fâlfâirea clipei, adânc ai suspinat, -
Pe gura ta, suspinul eu trist l-am sărutat.
Şi-n vară când un soare fecund ne-nfăşura
Şi inimile-n pârgă de dor le-nflăcăra,
Ni-am presimţit ca-n ceaţă de toamnă şi-n pustiu
Norocul nostru, scumpo, brumat de timpuriu. (Nichifor Crainic - Romanţa verii)
