Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt staţii!
Lungi, de nu se mai sfârşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetați după plăceri!
Mulţi copii voioşi se urcă,
Câţi în drum n-am întâlnit!
Iar câte-un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut.
Sună goarna veşniciei:
Am trăit şi n-am ştiut. (Rabindranath Tagore)
